În metroul new-yorchez întâlneşti tare multe creaturi care mai de care mai bizare. Spre exemplu, mai iarna trecută, o fetişcană îmbrăcată stil “gotic” (adică toata în negru, perforată cu cercei din cap până-n picioare, mânjită cu ruj negru şi cu părul zbârlit şi încâlcit) se suie în metrou. Deşi crăpau pietrele de frig afară, ea era în minijupă (dar mini de tot, de îi ieşeau intimităţile de sub fustă – mai ales când s-a aplecat să îşi tragă şosetele mai sus – un domn bine, pe la vârsta a treia, mai să facă atac de cord când i s-au ivit fetei rotunjimile de sub haine). Ei nici că-i păsa. La un moment dat, scoate o pereche de chiloţi din buzunar, şi-i trage pe ea şi se aşează între doi călători care erau deja mască şi nu mai puteau zice nimic.
Deunăzi, unul cânta de mama focului în metrou: ceva jazz, blues, ceva care trebuia să îţi meargă direct la suflet. Pe când respectivul individ cânta de zor, se deschide uşa dintre vagoane şi apare o chinezoaică ce arăta ca o tarabă, aşa de încărcată era de mizilicuri, gen pistolaşe colorate cu beculeţe clipocitoare, celulare de jucărie care sunau tare enervant, pixuri, suveniruri, baterii, flori false, breloace – într-un cuvânt, o droaie de obiecte care mai de care mai inutile şi mai colorate şi mai zgomotoase. Asta e o preocupare specifică chinezilor: vânzarea de porcării în metrou. Femeia avea o plasă în mână şi pe umăr o sacoşă cu buzunarele pline (era ca în Capra cu trei iezi). La un moment dat, se opreşte din pocnit şi bolborosit îndemnuri către clienţi într-o engleză atâta de proastă că suna exact ca chineza, şi se aşeză în faţa mea pe scaun. În două secunde creioanele şi pistolaşele dispar în sacoşă, florile false şi breloacele (agăţate de buzunarele exterioare cu ace de siguranţă) printr-o mişcare de rotaţie extrem de exactă şi dibace dispar în buzunarele din faţă ale sacoşei, rămânând vizibile doar acele. Atâtea obiecte într-o sacoşă eu nu am mai văzut. Probabil intra în pauza de masă la servici.
La vreo 30 de secunde după numărul chinezesc de magie de “uite obiectul, nu-i obiectul”, apare alt personaj în vagon (primul tocmai îşi terminase cântarea). Era un cerşetor care vindea ziare ai oamenilor fără casă. Adică oamenii străzii din New York fac un ziar pe care îl distribuie contra cost la călătorii din metrou. Îşi începe şi ăla polologhia, prin care încearcă să te facă să cumperi ziarul. Chinezoaica se uită chiorâş la concurenţă, în timp ce cântăreţul de blues (mic şi slab ca cocoşelul acela din desene animate care cânta de leşinau găinile) s-a cărat în vagonul următor unde îşi reluă numărul de la capăt.
Între timp, prin statii, când se deschideau uşile, intrau tot felul de sunete. La o staţie era unu’ cu o scripcă chinezească de scârţâia nişte romanţe chinezeşti mai rău cum face creta pe tablă. Staţia de la strada 42 (Times Square) duduia de tobele unor africani, la următoarea era unul cu o păpuşă din cârpe în mărime naturală şi dansa cu ea în ritm de salsa făcând-o pe neînsufleţita să se învârte în ritm de dans în extazul călătorilor.
Şi uite aşa, zilnic, nu e chip să mă plictisesc în metrou.
