De-ale Luminiţei

Isla del encanto (I)

Ce idee mai bună pentru un weekend polios şi friguros de aprilie, decât o evadare în ]ările Calde? Sătule de lucru şi de frigul din New York, eu, împreună cu alte două consoarte, vecine şi compatrioate, am făcut o conferinţă telefonică ad-hoc în timp ce eram la serviciurile noastre. După 10 minute toate aveam cumpărate bilete pentru San Juan, Porto Rico. Deşi călătoria era plănuită peste trei săptămâni, încă din acea seară mizera şi bacovia­nă de aprilie am început împachetarea pentru excursie. Şi aşa, cu bagajele făcute, au trecut cele trei săptămâni. Ziua mult aşteptată a sosit. Totul a fost plănuit strategic, inclusiv vestimentaţia pentru ziua plecării: pe sub puloverele şi fularele care ne protejau de intemperiile de afară, aveam tricouri. La plasă aveam sandale, iar pe noi pantaloni trei sferturi. Cu 10 minute înainte de plecare, fiecare a dispărut în toaleta damelor, s-a schimbat, şi am ieşit toate ca nişte adevărate zâne ale verii: ochelari de soare, pantaloni Capri, sandale, tricou, şi câte o eşarfă mai lungă pe umeri ca să ne ferească de frigul de la clădire până la metrou. Am plecat mai repede de la servici, cu vreo două ore înainte de terminarea programului de lucru, trecând zâmbitoare printre şefii şi colegii invidioşi, care ştiau cu toţii unde ne ducem.
Ajungem fără multe aventuri la terminal. O mare de oameni, majoritatea portoricani, cu colaci de înot umflaţi, cu pălării de soare, îmbrăcaţi cu haine de plajă, mişunau în toate părţile, alergau după copiii neastâmpăraţi şi vorbeau tare în spanio­lă. În sfârşit ne vedem în avion. Echipajul mai tot era de origine portoricană, toţi vorbeau spaniola, deja ne simţeam afară din New York, afară chiar şi din State. Decolăm, zburăm, ne mai scuturăm, ne mai uităm la un film printre doua picoteli cu capul căzut pe vecinul de scaun. Şi în sfârşit, după urechile înfundate şi după timpul deja scurs, ne dăm seama că suntem în coborare spre destinaţie. Se zăreau luminile orasului, de sus nimic deosebit. Cum ne apropiem mai mult de sol, începeau să se distingă casele cu piscine, palmieri, plaja luminată de hotelurile ce o mărgineau. Toţi portoricanii se uitau înnebuniţi prin hublouri: au ajuns acasă! Şi noi eram cu un zâmbet până la urechi: am ajuns în Porto Rico! Cum aterizează avionul, toţi pasagerii aplaudă, chiuie, fluieră. la care pilotul anunţă prin difuzoare: “Ce a fost asta? Nu se aude bine…!” La care tot avionul se umple de urale, strigăte şi aplauze de parcă eram pe stadion. Aşa sunt porto­ricanii, plini de viaţă, zgomotoşi, veseli, vorbăreţi şi tare prietenoşi.
Cum am ieşit din aeroport, ne-a izbit un aer cald, uşor umed, cu mirosuri de vegetaţie tropicală. Ne-am umplut plămânii cu aerul insulei şi am purces spre locul de unde se iau taxiurile (era deja 11 seara). Cum eram trei “gagici”, şi cum portoricanii sunt super-latini, vreo trei taximetrişti s-au oprit şi negociau cu noi care să ne ducă la hotel.
Am ajuns pe la 11:30 seara la casa de oaspeti la care aveam rezervare, numită Tres Palmas, ca avea trei palmieri străjuind intrarea. Casa de oaspeţi era micuţă dar tare drăguţă, cu vreo 10 camere, avea piscină în curtea interioară şi două jacuzzi-uri pe acoperiş (acolo casele au acoperiş plat, şi lumea îşi face terase pe ele). Ajunse la receptie, ne-am luat cheia şi prosoapele pentru piscină şi am tulit-o spre cameră, să ne schimbăm în costume de baie şi să ne aruncăm în jacuzziuri. Pe când ne luăm prosoapele de la recepţioneră, două tipe de pe avion, cu care ne-am conversat puţin când aşteptam să plece avionul, apar şi ele la recepţie. Ce mică-i lumea! Dar nu am avut timp de stat la taclale, că aveam o mi­siune de îndeplinit. Am dat buzna în linişte în cameră (era târziu şi vecinii dormeau), ne-am scos costumele de baie (strategic plasate la suprafaţă), ne-am schimbat cât ai zice peşte şi am întins-o spre piscină. Când am trecut pe lângă recepţie, cele două fete încă erau acolo şi semnau chitanţele pentru cameră… iar noi eram deja în costume de baie şi fugeam la piscină. Am urcat pe nişte trepte exterioare ce duceau la acoperişul – terasă. Imaginaţi-vă o terasă mare, cu două jacuzziuri la un capăt, la celălalt capăt, lângă scări, cu un chioşc complet acoperit de iederă şi tufe înflorite sub care trona o măsuţă înconjurată de scaune albe din nuiele împletite. Toată terasa era luminată de o lună mare şi plină. În doi timpi şi trei mişcări eram toate trei în jacuzzi… ce boierie! Ce viaţă! Să stai într-un jacuzzi, pe terasa unei case peste drum de mare, cu palmieri şi alte plante tro­picale împrejur, într-o noapte caldă de vară, să nu faci nimic, doar să te uiti la lună printre frunzele palmierilor şi să asculţi valurile mării de peste drum (şi ocazional muzica salsa dată la maxim în maşinile tinerilor ce trec pe drum). Nici nu ne venea să credem că cu 4 ore în urmă fugeam prin lapo­viţa din New York.
Aaaaa… isla del encanto… aşa este supranumită Porto Rico, şi în zilele următoare am văzut şi de ce. Pe la două noaptea am găsit de cu­viinţă să ieşim din Jacuzzi că ni se facuse pielea ca la prunele uscate.
A doua zi am dat deşteptarea la 7 (mi-am adus ceas deşteptător ca să nu ne lasă să dormim cât îi ziua de lungă, şi era să fiu linşată de colegele de cameră, care mai târziu totuşi mi-au mulţumit). Micul dejun era servit pe o terasă în curtea casei şi a constat în paine cu unt şi cu dulceaţă, şi o cafeluţă. În afară de pâine, unt, şi gem, mai erau muffins şi ceva fructe, plus suc de portocale şi ceaiuri. Totul cică era bufet suedez. Într-adevăr, pentru cei care îşi doresc un mic dejun luxos, să se ducă la hotelurile mari şi scumpe. Pentru noi însă, a fost perfect (parcă acasă mâncam altceva la micul dejun… şi parcă am mers în Porto Rico să mâncăm…) şi în plus preţul era inclus în cei 30î/noapte cât am dat fiecare. Nici că se putea mai bine. Am mâncat într-o grădinuţă plină de vegetaţie luxuriantă, în aer liber şi cu vedere la mare. Parcă eram într-o poza din revistele Club Med.
Am plecat la plajă. Pe drum am descoperit o extraordinară agilitate a şoferilor portoricani: ei pot să conducă cu capul întors. Cu mic cu mare, pe motociclete, maşini, biciclele – nu contează: dacă văd pe stradă o tipă care le place, strigă după ea, şi întorc capul dupa ea până dispare în zare. Culmea e că nimeni nu face accident: toţi conduc uitându-se după tipe.
După vreo trei ore de plajă ne-am întors la hotel că trebuia să eliberăm camera şi să ne îndreptăm spre al doilea punct al excursiei: Fajardo, un alt oraş pe coasta de est a insulei. Cum transportul public lasă mult de dorit şi e aproape inexistent, şi cum Porto Rico e o insulă mică, vreo 150 km lungine şi vreo 60 lăţime, ne-am permis să luăm un taxi din San Juan în Fajardo (cam o oră cu maşina). Altă alternative erau ‘carros publicos’, dar locul de unde se luau aceste dubiţe publice era prea departe, şi ar fi costat cam la fel. Astfel, am ajuns într-un taxi, condus de un localnic mai în vârstă, pe nume Hector. Era cam 1-2 dupăamiaza, şi ni se făcuse foame. I-am zis lui Hector că suntem lihnite şi a oprit maşina la marginea drumului unde erau din loc în loc presaraţi localnici cu tarabe unde făceau prăjeli tradiţionale. Ne-am înfruptat toţi în frunte cu şoferul din bacalaitos (nişte plăcinte subţiri şi super prăjite, înauntrul cărora erau bucăţi de peşte) şi cu încă ceva gogoşi lunguieţe făcute din yucca (capurias). Am văzut cum erau făcute capurias: într-o frunză mare cât o farfurie mică se pune o pastă făcută din yucca (cassava). Se întinde pasta şi în mijloc se pune carne măcinată – ori carne de vită, ori de crab, ori amestecată). Se îndoaie frunza în două şi astfel umplutura de carne ajunge în mijlocul aluatului de yucca. Se scufundă gogoaşa în ulei fierbinte şi gata-i capurria! Sunt delicioase (dar atenţie la cei cu cholesterol şi la cei care nu to­lerează mâncăruri uleioase şi super fripte – nu o să vă prea placă).
În Fajardo am stat la Fajardo Inn, un hotel super, în formă de “L”, cu piscine în curtea interioară. Spre deosebire de Tres Palmas, Fajardo Inn era mare şi era multă lume împrejur. Hotelul este pe un deal de unde se vede oceanul şi pădurea tropicală El Yunque. Este izolat de oraş, dar sunt destule de făcut împrejur. Toti clienţii hotelului (cu foarte puţine excepţii) erau familii de portoricani veniţi să îşi petreacă weekendul acolo. Asta ne şi doream: să stăm cot la cot cu localnicii, nu să ne alăturăm hoardelor de turişti americani care stau doar la Hiltonuri şi Mariotturi, în locuri care se aseamănă cu Miami Beach. Activitatea principală la Fajardo a fost bălăceala în piscina hotelului cot la cot cu localnicii. Aşa o veselie generală era la piscină! Toti portoricanii erau în grupuri mari, veniţi cu familia, cu copii mici, beleluşi, părinţi, bunici, unchi, veri – clanuri întregi. Asta este specific pentru ei: tot timpul sunt cu grupul. Cântau în piscină, beau bere pe margine, se jucau cu mingea. Unii mai “cool” stăteau în piscină, rezemaţi de margine (că la margine era apa până la piept) şi vorbeau la celular, şi beau bere. Un ‘papi’ pe la vreo 40 de ani, cu burta mare, cu lanţ de aur la gât, vorbea la celular în piscină, în timp ce nevasta îi dădea să mănânce chips cu salsa din borcan. În apă se băteau părinţii cu copii cu pistoale cu apă, se stropeau părinţii între ei, ce era acolo… figuri mari toţi.