De-ale Luminiţei

0
5

Isla del encanto (II)

Dupa excursia de la Fajardo, ne-am reîntors din nou în San Juan. După ce ne-am cazat în Condado, cartierul şic cu multe baruri şi restaurante din San Juan, am purces la drum prin Viejo San Juan, oraşul vechi. Ne-am început plimbarea la marginea estică, pornind din Plaza del Colon (piaţa Columb), luând-o spre fortul San Cristobal, rămăşiţa măreaţă din vremea conchistadorilor spanioli. Oraşul San Juan a fost fondat în 1521, de Ponce de Leon şi este supranumit “La Ciudat Amurallada” (oraşul încercuit de ziduri – ziduri fortificate ale fortăreţelor spaniole care au păzit de nenumărate ori oraşul de multe atacuri). Oraşul are peste 400 de cladiri (renovate, reconstruite) în stil colonial spaniol din secolele 16 şi 17. Este o adevărată bijuterie, cu clădiri vopsite în culori vii (aducându-mi uneori aminte de Clujul lui Funar), străbătut de străduţe înguste pavate cu “macadam”. La nici cinci minute de mers, pe când ne pregăteam să facem o poză peisajului ameţitor care se vedea de la fort, un domn cam la 40 şi de ani, bronzat, îmbrăcat elegant în alb şi albastru deschis, vine spre noi şi ne întreabă: “sunteţi românce?”. Am rămas puţin surprinse: un român în San Juan, şi tocmai noi să dăm nas în nas cu el! Domnul lucra pe un vas de croazieră şi avusese ziua liberă, aşa că se plimba şi el prin San Juan. Ne-a auzit că vorbim româneşte şi a intrat în vorbă cu noi. Ne-am plimbat un pic împreună, îndreptându-ne spre Plaza des Armas, piaţa principală a Oraşului Vechi, loc de adunare şi întâlnire a tineretului. Normal că discuţia cu compatriotul nostru s-a axat pe bani, de ce altceva se poate vorbi cu un român? Era nemulţumit că lua în mână 2,500 de dolari pe lună… La fel şi ceilalţi români de pe vas, nu le ajungeau cei î1000-1,500 pe lună (fără să aibă unde să îi cheltuiască, că pe vas ce să faci cu ei, când cazarea, masa, abonamentul la sala de forţă şi transportul sunt toate asigurate?). Pe când să ne despărţim, compatriotul nostru reflectează: “A mai trecut o zi…Dar noi nu ne gândim aşa: noi ne gândim că am mai făcut încă 80 de dolari!”.
Ne-am mai plimbat pe străduţele superbe din San Juan şi am ajuns în faţa Catedralei San Juan (datând din anii 1520) fix la 8 când se făceau pregătirile de slujba Învierii. Am intrat şi noi, ni s-au dat lumânări şi am aşteptat laolaltă cu localnicii. La un moment dat s-au stins toate luminile în biserică şi afară, pe treptele din faţă, un “sobor de preoţi” (unul cred că era ceva cardinal, sau ceva mare în biserică după tichia de pe cap, haine şi sceptru) a făcut nişte rugăciuni şi a aprins focul într-un vas special. De la acel foc s-a aprins o lumânare mare de tot, toţi ceilalţi preoţi şi-au aprins lumânările de la cea mare şi procesiunea a intrat în biserică. Lumea lua lumină de la lumânările preoţilor. Eu, cum eram fix la margine, mi-am aprins şi eu lumânarea de la un preot, apoi am dat luminile mai departe, la prietenele mele şi la cei din jur. A fost foarte frumos! Am simţit cu adevărat că e sărbătoarea Paştelui…Şi încă un lucru: multe balcoane aveau cruci de lemn cu voal albastru agăţat pe ele, iar în faţa bisericilor, la fel: cruci mari de lemn pe care era agăţat câte un voal mare, violet. Aşa era marcat (vizual) Postul.
A doua zi (duminică) ne-am plimbat prin San Juan pe ziuă, ne-am relaxat, am făcut poze pe străduţele de poveste ale oraşului. Am mâncat un prânz tare bun (ceva tocăniţă de pui super – ‘fricasse de pollo”, cu nelipsita garnitură de orez şi boabe de fasole) la restaurantul unei cucoane cu care ne împrietenisem cu o zi înainte. Portoricanii sunt tare prietenoşi, dacă întrebi pe careva unde e de exemplu o librărie, vine cu tine până în faţa librăriei! Mesele restaurantului la care am prânzit erau afară în stradă, pe o straduţă îngustă între căsuţe colorate, aproape de un zid al vechii fortăreţe, de unde se vedea golful San Juan – o atmosferă excelentă foarte europeană, de dupămiază leneşă de vară. Linişte, lumea relaxată, vreme superbă…
La un moment dat, am intrat într-un mic magazin de muzică reggae. Magazinul era al unui tip din Grenada şi eu mai trecusem pe acolo anul trecut. Anul trecut, când am fost în acelaşi magazin, tipul a ghicit fără să scot o vorbă că sunt din România. A trebuit să le duc musai şi pe fete să îl vadă pe ghicitorul de naţionalităţi. Şi ce credeţi? Iar a ghicit corect! Ne-am pus la taifas cu Rob, grenadinul, şi cu ocazia asta am aflat că capitala Grenadei (o alta insulă din Caraibe căreia i se zice şi ‘insula condimentelor’) este Saint George. Cum era magazin de muzică din caraibe, cu ritmuri nebuneşti, nu ne-am putut abţine şi ne-am încins toţi la dans în mijlocul magazinului, de se uitau cei de la magazinul de peste drum cu ochii căscaţi! Atâta ne-am distrat! Intrau alţi cumpărători, îi luam şi pe ei la dans, trecătorii se opreau se uitau, râdeau, chiuiau şi ei în faţa magazinului – a fost o scenă de filme, zău!
Înainte de a cina, ne-am dus la El Morro, cel mai vestit fort al San Juan-ului. Construit pe şase nivele, cu un zid gros de 6 metri, El Morro se afla la capătul unei mici peninsule înalte, la marginea oraşului vechi, care dă în ocean. Peisajul ce se întinde înaintea ochilor de la El Morro este senzaţional: oceanul într-o parte, iar oraşul San Juan în toată splendoarea lui de cealaltă parte. Pe pajiştea imensă din faţa lui El Morro erau zeci de portoricani antrenaţi într-o activitate propice pentru acel gazon bătut de curenţi puternici de aer: ridicarea de zmee. Cerul era brăzdat de zeci şi zeci de zmee, care mai de care mai co­lorate şi spectaculoase. Din nou, tipic portoricanilor, lumea era venită cu bunici, copii, părinţi, prieteni – grupuri şi grupuri (rar vezi portoricani umblând în doi pe stradă, de cele mai multe ori sunt de la patru în sus) care se distrau lansând şi ‘pilotând’ zmee.
Ne-am încheiat seara la cafeneaua Berlin, aparţinând, bineînţeles unui neamţ. Din păcate restaurantul Transilvania din San Juan (da! Există aşa ceva! şi patronul este român) era în renovare…