Recunosc cu bucurie că am o soacră care nu e “poamă acră”, e chiar simpatică, un suflet cât un munte, vorbăreaţă, distrată – uneori exagerată în a-şi face griji din toate, pentru orice şi chiar pentru oricine – dar luată în ansamblu este o persoană pe care cu nimeni alta n-aş schimba-o. Este femeia lângă care nu ai cum să te plictiseşti, în tot ce face te ia prin surprindere, oricât ai fi de pregătit nu este uşor să izbuteşti a-i ţine piept. Foarte dinamică, pare un tăvălug: de râs, de plâns, de acţiune, sau de contemplare. Ai toată libertatea să o contrazici, dar dacă o faci, trebuie să ai argumente solide şi atunci când crezi că le-ai epuizat, ea cedează şi imediat te dezarmează prin cea mai sinceră amabilitate, dându-ţi dreptate.
Dacă o cerţi că a greşit, recunoaşte fără supărare, nu-ţi poartă ranchiună, nu “se dă mare.” În timp ce povesteşte ceva emoţionant de trist, are lacrimi în ochi sau plânge înduioşată, cu sinceră durere. La scurt timp după aceea îşi poate aminti de o gafă – la care, de obicei ajunge să fie părtaşă fără efort – recunoscând cât a fost de naivă sau distrată şi atunci, subit izbucneşte într-un hohot atât de convingător, că nu poţi să stai doar ca simplu spectator şi iei parte la râs cu bucurie ca la o bună comedie. E prea molipsitor!
Cei care încearcă să-i ţină isonul, rămân năuciţi de energica-i mobilitate şi atitudine. În sinea mea, îmi place să spun că pare venită de pe altă planetă, cu alte concepte despre viaţă, plămădită cu alte sentimente. Cred că nu o poţi încadra în tiparele clasice de soacre, nu-ţi dă motiv de ceartă. Iartă uşor şi pe oricine, deşi sunt convinsă că nu uită chiar tot ce nu-i convine.
Unul din primele lucruri care m-a uimit la ea, a fost sinceritatea debordantă cu care povesteşte întâmplările haioase cărora le-a picat eroină, le spune cu nonşalanţă, ca şi pe cele în care are motiv de a se mândri pentru acţiunile pline de inventivitate.Deşi a trecut de mult de vârsta maturităţii, spiritul ei juvenil o face să pară mult mai aproape de vârsta şi preocupările noastre, pofta ei de viaţă este ameţitoare de parcă s-ar lua la întrecere cu timpul şi cu sine.
Nici relaţia noastră de noră-soacră nu este una clasică, de cele mai multe ori se lasă îndrumată – poate ca o dorinţă de alint frumos mascată – certată, sau lăudată după cum este cazul ca un copil ascultător. Uneori mă simt mai mult soacră, decât noră. E nebunie curată!
Întâmplările hazlii, cărora eu le-am spus de multe ori “trăsnite” şi care suntem convinşi că numai ei i se puteau întâmpla, a dus la ideea de a le transpune în această carte, pe care a acceptat cu nonşalanţă să o denumească aşa – “Soacra mea trăsnită”. Cum să n-o iubeşti, draga de ea? Sunt convinsă de sinceritatea şi duioşia cu care ne iubeşte pe toţi aşa cum spune, şi pe mine ca noră dar şi pe ginerele ei. Este în stare să-şi iubească şi duşmanii, au loc cu toţii într-un suflet cât Calea Lactee atât de “înalt” şi mare.
