(fragment din volumul în curs de apariție „Constantin Aronescu sau ultima Boemă a Micului Paris”, editura Eminescu, București). p. I
Geografic vorbind, Fenomenul Boemei are în centrul său Parisul literar și artistic interbelic, care a atras numeroși tineri intelectuali, dar și artiști din alte țări, cum ar fi Italia, Spania, Anglia, Germania, România, etc. Odată ajunși pe bulevardele marei metropole, viața acestora se schimba subit. Devenea mai trepidantă, mai interesantă, mai savuroasă. Aici au cunoscut o modă socială nouă, cea a Boemei, rămasă ancestral peste cetatea culturii pariziene. Au avut ocazia să guste pentru prima dată din evadarea spiritului în creații neîngrădite, ignorând legile gravitaționale ale societății, ajungând să fie adevărații promotori ai libertății necondiționate. Cum era văzută Boema din interiorul boemei Parisului? Dan Franck, autorul cărții „Boemii” (apărută la ed. Calman-Lévi, Paris, în anul 1998), a experimentat adevărata dimensiune a acestui fenomen, atunci când prinsese forma și culoarea anilor de la începutul secolului al-XX-lea. Volumul său este structurat pe trei secțiuni: cap.1. Anartiștii de pe Butte Montmartre, cap. 2. Montparnasse pleacă la război și cap. 3. Montparnasse, oraș deschis.
Autorul creionează ca și personaj principal, Parisul, orașul boemei artistice și istorice – dintre Montmartre si Montparnasse – unde se întâlnesc insurgenții socio-culturali sosiți din toate colțurile Europei. Boema este disecată cu acuratețea unui chirurg, care știe exact unde să palpeze emoțiile sociale, să delimiteze realitățile de ficțiune, să izoleze durerile dezamăgirilor și să răscolească amorurile și aventurile erotice ale acesteia.
Operația pe cordul deschis al Parisului boemic este magnifică, depășind orice imaginație. Sunt prelevate dramele și creațiile artistice, care compun ființa și fizionomia, atmosfera și unicitatea trupului unei epoci.
Franck menționa printre altele că „arta modernă s-a născut din mâinile acestor elemente de dezordine. Între 1900 și 1930, ei nu s-au mulțumit numai să ducă «viață de artist» care i-a făcut detestabili pentru unii și pentru care mulți alții i-au invidiat, ci, mai presus de orice, au inventat limbajul secolului. […] Cartea aceasta, Bohemes, s-a născut în atelierele de la Bateau-Lavoir și a crescut pe trotuarele din Ruche și Montparnasse. … Bohèmes explorează tabloul în toată lumina și bogăția lui. Îi prezintă pe artiștii din Montmartre și din Montparnasse cu vocea povestitorului. Nu sunt istoric de artă. Scriitorul are propriul său limbaj. Limbajul meu se află aici. O manieră de a scrie un alt roman: acela al unor personaje, locuri, opere, pe care secolul, întorcând pagina, le-ar duce pe o insulă pustie dacă i-ar placea să se regăsească, la umbra propriei memorii.”
Răsfoind paginile acestei cărți descoperim o narație picantă, care impune parcă o lectură trepidantă, dar nu în ultimul rând și pitorească! Se reconstituie viziunea vieții unui fragment istoric, care continuă atât să fascineze cât și să intrige – Boema anilor 1900 – acea istorie non-ficțională a „scandalagiilor sublimi”, pe care cei mai mulți istoriografi o delimitează între Salonul Artiștilor Independenți de la Paris, din anul 1906 și sinuciderea pictorului bulgar, Jules Pascin, supranumit și „prințul de “, în 1930.
Este un tribut adus marilor figuri ale avangardei pariziene din anii nebuni cum îi numea Franck. Mă refer la Picasso, Tzara, Matisse, Dali, Jarry, Satie, Max, Jacob, Apollinaire, Braque, Man Ray, Aragon, Breton, Soutine, Chagall, Diaghilev, Delaunay, Pascin, Modigliani și mulți alții… Volumul este, din păcate, trecut cu vederea de criticii moderni, negăsind nici un comentariu decent pe tematica acestuia.
La fel ca pictorul Toulouse-Lautrec, alți maeștri ai penelului au colindat parcurile și străzile din Montmartre, căutând satisfacțiile imediate ale vieții, uzând intens clipa prezentului, dăruind-se artei, trăind prin artă și murind alături de aceasta. Mulți dintre ei au fost clienți fideli faimoasei „Brasserie des Martyrs” dispărută, din nefericire, tocmai pentru ceea ce susținuse aici mulți ani înainte, la „vie de boheme” – care i-a fost „raison d’etre”… Sentința la moarte a fost semnată de hoardele de turiști și de așa zișii „literați”, care veniți la vânătoarea de ocazii boemice, au alungat spiritul ei artistic, deopotrivă cu adevăratele talente de fiecare zi. Și nu mă miră faptul că, în 1907, fugind de invazia turiștilor, scriitorul Arthur Ransome a preferat, în schimb, scena boemică mai autentică a Londrei.
La începutul anilor 1900, îi găsim pe Picasso, Braque, Vlaminck, pe scriitorii Mac Orlan, Roland Dorgelès și André Salmon locuind lângă sau în clădirea „Bateau Lavoir” din Montmartre, numită așa datorită asemănării acesteia cu bargele plutitoare de pe Sena. Dar deja trupele de artiști treceau râul din centrul Parisului, în fiecare săptămână, pentru a se dărui cafenelei „Closerie des Lilas” din „Latin Quaeter”, unde poetul Paul Fort (1872-1960), numit prinț al poeților de către Paul Verlaine – obișnuia să prezideze mica curte de literați.
Istoricii literari remarcă această afluență, dar și cauza secundară a acesteia – invazia turistică – astfel încât pe la 1910 cartierul Montmartre a devenit atât de aglomerat, încât a fost nevoie de o relocare permanentă, ajungând-se asftel în Montparnasse. Boema se termina într-un loc, ca să reapară într-altul, trasând o traiectorie a supraviețuirii, unică în istorie!
Boemia cartierului Montparnasse s-a dezvoltat în jurul a două cafenele remarcante: „Rotonde”, inaugurată în 1911, al cărei patron era se pare Victor Libion și cafeneaua „Le Dôme”. În 2009, la 83 ani de la inaugurarea cafenelei „Rotonde”, poposeam și eu, pentru prima dată pe scaunele comode ale cafenelei, savurând aroma unei cafele pariziene, care aducea pe măsuța din fața mea, amintirile vechii boeme, ce răsunase odinioară pe străzile din Montparnasse. Chiar peste bulevardul din fața mea, se vedea înălțându-se maiestuos, cafeneaua „Dôme”, ce mai păstra încă istorii neștiute ale marilor boemi, care s-au perindat pe la mesele sale.
În timpul acelei perioade de migrație a talentelor creative înspre Paris, de la începutul sec. al XX-lea, proprietarul cafenelei „Rotonde”, dl Libon, le-a îngăduit artiștilor neconsacrați încă și muritori de foame, să stea în cafeneaua sa bând, la nesfârșit, din aceeași cană de cafea ore întregi, iar când aceștia rupeau flămânzi colțul unei baghete, se făcea că nu observă și întorcea capul în partea cealaltă. Dacă un pictor sărac de tot, nu putea nici cum să își plătească nota, dl Libon accepta adesea, un tablou, păstrându-l până când artistul putea să-și achite datoria. Erau vremuri când pereții cafenelei deveneau astfel plini de colecții cu tablouri, pictate de diverși artiști, colecții care astăzi ar fi putut rivaliza cu orice muzeu de arte din lume.
Cafeneaua „Rotonde” este menționată și în memoriile de călătorie ale jurnalistul britanic Douglas Goldrin, cel care va pune bazele „Societății Populare a Teatrului” din Londra, în anul 1919. La sfârșitul primului Război Mondial, cartierul Montparnasse va cunoaște la rândul său transformarea suferită de predecesorul acestuia, Montmartre. Boemia cartierului se diminuează lăsând locul mercantilismului stradal. Cafenele vechi îmbracă o haină nouă, devin mai mari, mai încăpătoare, mai comercializante. „Rotonda” se redeschide pe două nivele, cu restaurant, bar și sală de dans. Cafeneau „Le Dôme” nu a putut rezista acestui val de reformă comercială și va fi redecorat în culori stridente primind numele de „Art Deco”.
O notă aparte creionează faptul istoric al prezenței românilor boemi în opera lui Proust, extrem de bine depistată de către d-na Cornelia Ștefănescu („Destinul unei întâniri. Marcel Proust și românii”, editura Elion, București, 2001), mai exact a schimbului epistolar pe care membri ai familiei Bibescu – Martha Bibescu și cei doi frați ai săi, Emanuel și Anton Bibescu – l-au avut cu acesta. Doresc să scot în evidență modul în care influența franceză s-a făcut simțită la București, dar ceea ce este de-a dreptul copleșitor este dezvăluirea d-nei Ștefănescu despre Proust făcând lobby la Paris, în favoarea României, pe lângă marile ziare franceze ale epocii. Solicitarea venea de la Anton Bibescu pentru a contracara propaganda maghiară…(!) Politica dar și cultura românească erau evaluate deci împreună, iar acest gest al lui Proust a câștigat prețuirea și admirația clasei intelectuale române. La un moment dat Marcel Proust îi scria lui Anton Bibescu, întrebându-l:
-„Se va ști vreodată, în țara dumitale, ce faci pentru ea?”
Anton Bibescu se pregătea să vină în țară, unde avea un conac la Corcova, în Oltenia, dar moartea principesei Elena Bibescu, i-a schimbat planul de călătorie. Principesa Elena Bibescu – o iubitoare de muzică și arte ajunsă faimoasă prin celebrul ei salon de muzică de la Paris – este o personalitate mai puțin cunoscută din păcate… În saloanele sale de la Paris veneau Debussy și Saint-Saëns, dar tot acolo se întâlneau și cei mai importanți compozitori ai vremii, cum ar fi Franz Liszt, Richard Wagner, Anton Rubinstein și alții. George Enescu îi datorează, într-o anumită măsură salonului de muzică Bibescu, lansarea sa ca muzician în capitala Franței. Se poate vorbi, deci, fără ezitare, despre o anumită participare românească la viața culturală pariziană.
Mult mai târziu, la editura Cartea Românească, apărea volumul de eseuri cultural-istorice al lui I. Igiroșianu – fost corespondent de presă la Paris, parcă și diplomat la un moment dat – care frecventase lumea boemei pariziene interbelice și avea o admirație sinceră față de Proust. Impresiile sale de viață, prinse în flash-ul social inconfundabil al Parisului, aduceau cititorilor din Micul Paris, farmecul literaturii după care tânjeau nu numai ei, dar și boemii noștri. Ei bine această modă literată de a privi, înțelege și trăi viața, ajunge și la Bucureștiul interbelic, care renaște arhitectural în anii `30.
Acest fel de atitudine socială, această boemie a artiștilor liberi, a circulat repede între marile orașe europene ale secolului XIX și XX, ajungând și la București, care fusese numit „Le Petite Paris” – „Micul Paris”. Aici moda culturală pariziană și modul de viață boem vor avea o intensitate pe care numai un barometru social, extrem de sensibil, ar fi putut-o divulga, mai ales în rândurile tinerilor actori, poeți, ziariși, scriitori și a altor artiști. Se dovedea astfel că „Micul Paris” ajunsese să moștenească nu numai rafinamentul conceptului arhitectural parizian, dar și suflul cultural al orașului de pe Sena.
