Anul de graţie 2019 ne duce cu gândul la cei 10 ani pe care-i împlineşte Radio ProDiaspora, cam mulţi ani dacă ne gândim că nu multe posturi de radio online reuşesc astfel de performanţă. La fel cum cu mii de ani în urmă la un astfel de eveniment, scribii dăltuiau pe pereţii peşterilor cuvinte frumoase, tot aşa se va întâmpla şi acum. Diferenţa faţă de acele vremuri este că, acum, nu scribii ci noi cei ce ne punem vocea la acest post de radio vom scrie şi nu pe pereţii peşterilor ci într-o carte aniversară.
Pentru că tot vorbeam despre ani, vă spun încă de la început că m-am născut într-o toamnă cu nici 64 de ani în urmă. Având în vedere vârsta şi faptul că sunt şi balanţa, am stat mult punând în balanţă cam ce să scriu despre mine. Scriu acum, fără să fi ajuns la o concluzie!:)
Am fost sfătuiţi, destul de discret, de colegul George Roca, să scriem câte ceva din experienţa noastră artistică şi pentru că tot vorbim aici de cei 10 ani, cam atât cred că aveam şi eu când am intrat într-o formaţie de dansuri populare. Şi ca să vedeţi că nu sunt chiar aşa de tânăr, am participat împreună cu colegii mei din trupa la un spectacol ce a avut loc la Operă Română cu ocazia numirii în funcţia de Preşedinte a României, a tovarăşului nea Nicolae Ceauşescu. Experienţa mea artistică nu se opreşte aici, a continuat cam până să dau examenul de bacalaureat. În tot acest răstimp am participat la diverse spectacole şi concursuri. Ce mi-a mai rămas în amintire din anii adolescenţei în legătură cu acest act artistic? Vă spun în câteva cuvinte: de câte ori mergeam la acele concursuri, înainte să intrăm pe scenă, trebuia să ne schimbăm hainele civile cu un costum popular. Şi de cele mai multe ori aceasta se întâmpla prin spatele scenei unde băieţii erau despărţiţi de fete prin paravane improvizate prin care, ţin minte că acum cum ne mai hlizeam noi băieţii la cum se schimbă fetele. Părea cu mult mai interesant decât cocncursul în sine. Cam atâta am avut de declarat în legătură cu fața mea artistică.
Puţin mai târziu, într-o zi de lucru – probabil că era luni – m-am trezit pe unul dintre cele mai mari şantiere din acea vreme, Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde am înotat până când cineva i-a tăiat „pamblica” şi m-am mutat cu căţel, purcel la Bucureşti. Nici aici nu am scăpat de canale navigabile, am continuat cu un nou obiectiv naţional… Canalul București-Giurgiu. Am mai săpat şi la asta până prin 1992 când mi-am luat inima n dinţi şi m-am făcut mare antreprenor al acelor vremuri tulburi. Din această perioadă nu prea am timp şi loc aici să vă spun multe poveşti. Cine nu a lucrat pe un astfel de şantier nu ştie că ne trezeam cu noaptea-n cap ca să putem prinde autobuzele navetă cu care ajungeam la locul de muncă şi ne întorceam seară după 10 ore de muncă şi alte 2 ore de deplasare. Seara la întoarcerea spre casă obligatoriu prindeam aceste autobuze, în schimb dimineaţă nu prea îmi reuşea şi atunci apelăm la celebrul „ia-mă nene” şi cam fentam startul la muncă.
Aici la Bucureşti, am avut ocazia să mă întâlnesc cu cea mai bună, multă şi moca… pălincă de când mă ştiu eu! Şi asta se repeta lună de lună, pentru că lucrăm cu personal detaşat din toate judeţele ţării. Băieţii din Ardeal erau cei mai bine cotaţi (dotați!?) pentru că la sfârşitul lunii se trăgeau liniile peste activitate şi atunci răsăreau ca de nicăieri minunatele sticle cu licoare de cel puţin 50 de focuri. Mergea de minune cu slana aia groasă şi untoasă, pe care o găseam tot pe la ei:).
Hai că întrerup transmisia mea de pe şantiere şi ajung puţin mai prin zilele noastre. Să tot fi fost prin 2012-2013, când m-a sunat un prieten să-mi spună că a dat drumul unui post de radio online şi că vrea să mă bag şi eu pe lângă el. Mi s-a părut ceva interesant şi am făcut pe ziaristul de radio (cam mult spus!) aproape un an. Pentru că niciunul dintre cei selecţionaţi nu avea habar cu ce se mănâncă această activitate, un coleg ce era şi profesor în viaţa de zi cu zi, a început să studieze şi să ne ţină nişte seminarii unde învăţăm câte ceva, aşa din mers, despre ce urma să facem. N-am avut timp să ne punem bine pe picioare şi postul – nu ăla în care se mănâncă doar vegetale – s-a sfârşit aşa cum a început, brusc adică.
La puţin timp, fără să-mi fi pus în plan să o fac, am descoperit din întâmplare (sau poate nu) Radio ProDiaspora şi mi s-a părut o idee frumoasă să poţi aduce într-un spaţiu comun oameni plecaţi în bejenie fiecare cu motivul lui şi care nu se cunosc dar oricând puteau deveni prieteni alături de acest post de radio. M-am înscris pe site-ul radioului, am fost programat la un interviu cu Ecaterina Câmpean şi Robert Landmann, am stat de vorbă online, ne-am plăcut şi aşa am reînceput activitatea întreruptă cu ceva vreme în urmă.
Am venit la acest post de radio cu ideea de a face o emisiune cu invitaţi în direct, oameni din ţara sau de prin lumea largă. Aceştia ar fi trebuit să împărtăşească experienţele, cunoştinţele, informaţiile de care dispun cu ascultătorii acestui post de radio. Informaţiile aduse de către invitaţi ar fi trebuit să se întâlnească mereu cu nevoile ascultătorilor şi din asta să reiasă un dialog benefic pentru toată lumea.
Tehnologia nu m-a ajutat să fac acest gen de emisiune aşa că am început o serie de emisiuni în care, doar eu la microfon, aduceam informaţii diverse ascultătorilor noştri. Până apare această carte, sigur voi învinge tehnologia şi voi fi în direct la microfon cu invitaţi şi ascultători într-o emisiune care să aducă de fiecare dată ceva nou. Până atunci, însă, nu stau deoparte ci pun muzică, aşa cam ca un Dj adevărat câteva ore pe săptămână.
Dragi ascultători ai postului de radio ProDiaspora, până la următoarea carte despre cum s-a desfăşurat în timp postul nostru de radio, adică la aniversarea de 20 de ani, vă urez audiţie plăcută.
————————–
Mereu în dialog cu voi!
Octavian SĂNDULESCU
București (România)
1 Mai 2019
Realizator al emisiunii:
„Rock InZăNait”
Radio ProDiaspora
