„Tinerii ar trebui să înveţe să respecte trecutul!”
Actorul Lucian Spiru Iancu s-a născut în data de 3 februarie 1940 la Botoşani. În 1964 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucureşti. A interpretat numeroase roluri în teatru şi a jucat în peste douăzeci de filme pe marele ecran şi la televiziune. Debutul şi l-a făcut la la Teatrul „M Eminescu” din Botoşani, apoi a fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, unde a jucat în celebrele spectacole ale regizorului Andrei Şerban: „Noaptea încurcăturilor” şi „Omul cel bun din Siciuan”. În martie 1985, îmbarcat pe mineralierul Uricani, unde comandantul vaporului a fost Florentin Scaleţchi, au plecat, fără aprobare, către Turcia, către lumea liberă. Au ajuns în apele teritoriale ale Turciei, dar au fost prinşi cu ajutorul unei nave libaneze, care a anunţat paza de coastă. Pentru acest fapt a fost condamnat la 20 ani de puşcărie.
Am stat de vorbă o oră cu maestrul Iancu şi l-am ascultat cu mare drag. Are o voce blândă şi plăcută. Am aflat lucruri interesante din viaţa unui actor ce a fost greu încercat pe drumul presărat cu flori şi jar încins.
***
Adalbert GYURIS: Maestre Iancu, pentru început aş dori să vă întreb de unde pasiunea pentru actorie?
Lucian Spiru IANCU: A fost în cazul meu un „dat” nativ personal ce l-am descoperit la momentul potrivit. Ţine de o trăsătură anume de a deveni ceva, în cazul meu actor. M-am prezentat la examen şi spre bucuria mea am reuşit. Acest „dat” personal a ieşit la suprafaţă şi s-a valorificat. Sunt bucuros că mi-am urmat chemarea. Pentru mine teatrul este a doua casă!
Adalbert GYURIS: Aţi debutat la teatrul „M.Eminescu” din Botoşani, credeţi că meseria de actor se poate face pe orice scenă?
Lucian Spiru IANCU: Da, unul ce-şi iubeşte meseria nu ţine cont de loc pentru exercitarea ei. La Botoşani a fost un public mai bun decât în multe alte oraşe. A fost un oraş patriarhal cu mulţi evrei de la care ceilalţi au avut de învăţat. Chiar şi clădirea teatrului a fost – şi este superbă. Exista această apetenţă, lumea se ducea la teatru pentru că era singura posibilitate de a se întâlni, de distracţie şi de frumos. Era un public avid de teatru. Îmi aduc aminte cu mare drag de debutul meu la Botoşani. Aici am lucrat şi primul meu rol mare Cyrano din „Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, o piesa superbă de altfel. Eram tânăr, venisem câţiva de la institut şi cucerisem oraşul. Era o plăcere să lucrez.
Adalbert GYURIS: Unde vă simţiţi mai bine, în faţa aparatului de filmat sau pe scenă?
Lucian Spiru IANCU: Pe scenă mă simt mai bine. Am jucat la Botoşani, Piatra-Neamţ, Bucureşti şi Constanţa. Filmul consumă şi multă energie fizică. Ca exemplu am jucat în „Pintea” care s-a filmat în Maramureş. Am mers cu trenul de la Constanţa la Bucureşti. Apoi cu avionul până la Baia Mare. Mai departe cu un autobuz până pe Gutâi şi de acolo cu o sanie trasă de cai.
Adalbert GYURIS: Care a fost ,,nebunia” plecării din ţara cu un… vapor?
Lucian Spiru IANCU: N-a fost deloc o nebunie. Toate se leagă, eu care am cultul libertăţii, m-am simţit întotdeauna întemniţat, ca într-o cămaşă de forţă. Eu am făcut atunci un gest de condamnare. Am fost director de teatru, membru de partid şi aşa m-au trecut pe listele de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională. Am avut chiar întâlnire cu alegătorii. S-a întâmplat într-o sala mare, afară era rece şi înauntru la fel. Eu ştiam că plec peste două zile şi de aceea le-am recitat „Strofe de iarnă” o poezie de Topârceanu: „Doamne, tu te ţii de glume?/ Nu ne vezi mizeria?/ Pentru ce-ai lăsat pe lume/ Geruri ca-n Siberia?// (…)// Astă-noapte mi se pare/ Gazda mea, Emilia,/ S-a-ncălzit la lumânare/ Cu toată familia!” Cei din sală au rămas cu gura căscată. În poezie era vorba despre frigul şi mizeria care de fapt o îndurau ei. Activistul de partid care era cu noi s-a îngrozit şi era panicat. Ca să schimb registrul am făcut o invitaţie la teatru unde noi actorii ne vom încălzi cu aplauzele lor şi ei prin glumele noastre îşi vor descreţii frunţile. Peste două zile am plecat… şi toată Constanţa vuia de cele întâmplate. În perioada aceea cred că mai mulţi trebuiau să facă gesturi asemănătoare.
Adalbert GYURIS: Care a fost cea mai grea perioadă din detenţie?
Lucian Spiru IANCU: Detenţia pentru mine a fost ca un film, eu fiind în rolul principal la propriu, din păcate. A existat o dedublare a personalităţii. Mizeriile materiale, frigul, lipsa de mâncare, cel de lânga mine care-şi făcea nevoile şi faptul că am stat într-o celulă de doi metri pe trei metri,toate acestea au amplificat durerea. Am stat o perioadă singur şi apoi la Aiud cu încă cinci persoane în celulă, trei paturi pe o parte şi trei pe partea cealaltă. Am stat şase luni legat în lanţuri la picioare şi mâini. Când mi s-a dat prima oară mâncarea într-un blid, am uitat că mâinile-mi sunt legate şi mi-am răsturnat mâncarea pe burtă. În primele zile totul a fost aşa de interesant, n-aveam timp să sufăr efectiv. Impactul informaţional era aşa de puternic pentru mine care sunt o fire curioasă. Când am intrat în holul de la Poarta Albă, ne-au dezbrăcat, ne-au dat haine, mi-au tuns barba. Se întâmplau multe lucruri noi, pe care nu le văzusem nici măcar în filme. Au venit cu nicovala şi mi-au pus lanţurile la mâini şi la picioare cu nituri. Când am ajuns la Aiud peste câteva luni, aveam drept la pachet şi soţia mi-a trimis printre altele o pereche de ghete. Când mi-am pus ghetele în picioare, ceva s-a întâmplat… nu s-au potrivit! La început n-am ştiut ce este, apoi am realizat că încălţămintea din puşcărie erau cu defecte, una mai înaltă cealaltă mai îngustă. Aşa că pot spune că toată perioada a fost grea. Nu degeaba este proverbul: „Nu-i da, Doamne, românului câte poate să îndure!”
Adalbert GYURIS: Dintre cei care v-au înjurat şi umilit a venit cineva după 1989 să-şi ceară scuze pentru ce v-a făcut?
Lucian Spiru IANCU: Până în 1985 am fost director de teatru, un actor preţuit şi lumea mă iubea. În cercul meu de prieteni şi uneori chiar pe scenă îmi permiteam glume la adresa puterii şi regimului. Se dezvoltase un limbaj, se putea citi printre rânduri sau înţelege printre vorbe rostite şi prin gesturi. Ai spus ceva şi se înţelegea altceva. Era o atitudine. Mi-am văzut dosarul şi eram denumit obiectivul „Bărbosul” sau „Actorul”. În grup, cei care am luptat împotriva comunismului şi împotriva dictatorului, am fost denumiţi „balene sinucigaşe”. După detenţie, imediat ce am ieşit, asupra mea s-au aruncat cu „pietre”! Imediat dupa 1990 „băieţii” s-au regrupat, având toate mijloacele, şi au început să dea cu noroi în tot ce reprezenta un posibil lider de opinie. Am fost sunat la telefon şi mi s-au adus fel de fel de injurii la adresa mea. Prezenţa noastră, a celor care au fost împotriva comunismului a fost inconfortabilă oriunde şi poate că mai este….
Adalbert GYURIS: Ar trebui să se facă film despre viaţa dumneavoastră, în care aţi putea interpreta chiar rolul dumneavoastră, ce spuneţi?
Lucian Spiru IANCU: Dacă s-ar face un film după viaţa mea şi eu să interpretez chiar rolul de acum mi-ar face plăcere însă până la un punct care mi-ar da poate chiar anumite satisfacţii. Dumneavoastră folosiţi termenul „ar trebui” iar eu spun că „era obligatoriu” să se facă filme şi nu neapărat despre mine… Sunt nenumărate cazuri de oameni care au luptat împotriva comunismului. Sunt numeroase personalităţi care ar putea să facă subiectul unor filme extraordinar de emoţionante puternice. Era obligaţia celor care în mod formal au condamnat comunismul. Preşedintele Băsescu în faţa unui parlament în „clocot” a citit declaraţia de condamnare a comunismului. Au fost de faţă presa străină, diplomaţii acreditaţi la noi în ţară, a fost invitat regele. Vadim Tudor şi o şleahtă de derbedei urlau şi strigau! Era un vacarm de huiduieli împotriva acestui document aşa de important. Aşa ne putem da seama cine se află printre cei care conduc ţara şi dacă sunt aceştia interesaţi să facă un film împotriva comunismului şi implicit împotriva celor ce sunt acum la putere. Un asemenea film ar merge la sentimente şi emoţii de revoltă, dispreţ, ură şi chiar de dorinţa de răzbunare. Toate acestea ar face efectul unui film în susţinerea unei ideei, împotriva la ceva rău care nu mai trebuie să fie făcut. Ori noi observăm că în România după 1989, acum după atâţia ani că la televizor se proiectează filme de propagandă… comunistă. În concluzie nu există voinţa politică de condamnare reală a comunismului, o condamnare a celor care au fost torsionari, care au fost în eşalonul doi,activişti, securişti şi care au pus mâna pe putere după revoluţie. Asta-i societatea în care trăim! Doamna Lucia Hossu-Longin face o treabă bună cu serialul „Memorialul durerii”. Felicitări! Tinerii ar trebui să înveţe să respecte trecutul! Să condamne ce s-a întâmplat. Nu avem dreptul să fim într-o poziţie echidistantă între călău şi victimă.
Adalbert GYURIS: Acum privind peste umăr aţi schimba ceva din viaţa dumneavoastră?
Lucian Spiru IANCU: Nu! Asta mi-a dat-o Dumnezeu, asta o duc! Mai târziu o să mă duc la El şi o să-i spun că mi-am făcut datoria aşa cum am putut eu. Dacă puteam să fac mai mult aş fi făcut! Însă atât s-a putut… Mă bucur că am gustat din toate ce mi s-a oferit bune şi rele, frumoase şi grele. Actorul are o atitudine politică sau nu are, el trebuie să fie un artist-cetăţean. Actorul poartă tichia de nebun, el este nebunul de la curtea regelui. El are dreptul să spună adevărul chiar dacă uneori nu este pe placul regelui însă pentru asta nu este şi nu trebuie să fie omorât.
Adalbert GYURIS: România este departe de normalitate sau nu?
Lucian Spiru IANCU: Este încă foarte departe de imaginea care ne-o făcusem noi cei care am stat în puşcărie despre viitorul acestei ţări. Noi am crezut că va fi mai bine, ca într-o ecuaţie matematică în care rezultatul se va schimba în bine. Din păcate nu s-a întâmplat aşa!
Adalbert GYURIS: Maestre Iancu mulţumesc pentru că aţi acceptat să realizăm acest interviu! Vă doresc sănătate şi încă multe realizări în domeniul artei teatrale şi cinematografice.
