DE VORBĂ CU ANGELA TAXIERU-OREN, CANTĂREAŢA CARE A CUCERIT TREI CONTINENETE

George ROCA: Distinsă doamnă Oren, distinsă Angela Taxieru, dragă prietenă! M-am bucurat nespus atunci când ne-am regăsit în spațiul virtual, după mai bine de 40 de ani. De foarte multe ori te-am avut în memorie. O cântăreaţă care mi-a încântat tinereţea în perioada mea bucureşteană, o cântăreaţă despre care s-a vorbit cu admiraţie mulţi ani după plecarea ei din România. Mulţumesc mult că ai acceptat acest dialog. Mi-ar face plăcere să ne povesteşti despre tine, despre începuturile intrării tale în universul cântecului, primii paşi pe scenă… Despre Opera Română, despre Teatrul Armatei, despre spectacole şi turnee. Bucurii şi necazuri… Amintiri frumoase şi plăcute!

 

Angela TAXIERU-OREN: Hello George! Uite am început să-ţi scriu, şi o să scriu în fiecare zi câte puțin… Dragă prietene, şi eu sunt aşa de bucuroasă că ne-am regăsit după ani şi ani de zile, via internet. Sunt impresionată că încă mă ai în memorie. Interesant, aici în SUA lumea spune „the hounthing voice of Angela Oren”, adică „vocea de rezonanță a…”. A ajuns oare „rezonanța” până la Antipozi!? Chiar vrei să îţi povestesc despre mine, despre viața mea!? Mi-e frică să nu umplem prea multe pagini!

 

George ROCA: Desigur! Sunt dispus să îmi povestești cât mai multe… Sunt convins că vei etala o mulțime de clipe minunate din viața ta! 

 

Angela TAXIERU-OREN: OK! Viața îți oferă însă clipe bune și unele mai puține… Am să încerc să le relatez pe toate… Asta pentru a prezenta o viață mai colorată! M-am născut în București la spitalul Colțea, într-o noapte friguroasă de toamnă târzie, pe 13 noembrie 1947. Mama mea, pe atunci, erao fată tânără și frumoasă de 18 ani. Juca la Teatrul de păpuși „Ţăndărică”. Când am ajuns la vârsta de 3 ani, mama s-a gândit că era timpul să mă prezinte colegilor ei de scenă… iar eu, care eram o fetița cuminte, voi fi încântată să văd ce lucrează ea. A început spectacolul, s-au stins luminile şi totul era magic! Mama mea juca un rol de vulpe șireata care fură găini. Dar câinii, adică poliția animalelor,  au prins-o şi o trimiteau la închisoare… „Vai, am început să ţip, nuuuu nu o luați pe mămica mea… Ea nu fură găini!”. Lumea din sală a râs, dar mama mea n-a fost amuzată şi mi-a tras cânteva la părțile dorsale. „Asta este ultima oară când te duc la teatru…!” Dar aventura mea nu să terminat cu Teatrul Ţăndărică. Beatrice Steinmetz – așa o chema pe mama – a devenit actriță la „Barasheum”, teatrul Idish, iar eu, de multe ori mă duceam în culise şi mă uitam cu ochi mari la mămica mea care era aşa de frumoasă şi talentată şi care cânta ca un înger. După spectacol mă ducea la bunica mea – care m-a crescut, deoarece mama pleca deseori în turnee pe perioade lungi… Eu, de dorul ei, cântam pe balcon până când începeau vecinii să țipe: „Angelica, vrem să dormim!”. Bunicul meu îi spunea bunicii: „Auzi, cânta privighetoarea!”. George, mâine îți scriu mai mult… Pa, noapte bună!

 

*

Tatăl meu a avut o orchestră mare cât cea a lui Sile Dinicu. Tata cânta la muzicuță. Când dirija orchestra, el dansa. Era nemaipomenit. Nu ştiu cum nu a ajuns faimos? Mama mea, după cum am relatat mai sus, a lucrat o perioadă ca păpușăreasă la Teatrul Ţăndărica, apoi a devenit actriță la „Barasheum Yiddish Theatre”. Prin anii 1967-68 a cântat la Opera din Constanța, şi după un timp a ajuns solista tarafului de muzică populară din Constanța. În 1969 a revenit la București şi a jucat la tot la teatrul YIddish, după care a plecat cu trupa de acolo într-un turneu în America.

 

*

Cu toată nebunia, copilăria mea a fost frumoasă datorită unei femei remarcabile care şi-ar fi dat și viața pentru mine. Rebecca, bunica mea, din partea tatei! M-a luat la ea la vârsta fragedă de 8 luni. În acea perioadă locuia pe strada Gramont nr.16, nu departe de Parcul Carol. Eu  stau să mă gândesc cum m-a crescut ea sărăcuţa, o femeie micuţă şi bătrâna, care mi-a dat totul: dragoste, înțelegere… Era de o generozitate ieșită din comun, ajuta pe toată lumea şi m-a învățat că „Adevărul este mai bun decât orice minciună dichisită”. Tatăl meu şi fratele lui au rămas fără mamă de la vârsta de 3 ani. Bunica era dansatoare. A răcit într-o iarnă pe o scenă neîncălzită, a făcut pneumonie şi a murit. Bunicul, Solomon, a cunoscut mai apoi o femeie mai în vârstă, bogată, şi s-a recăsătorit. Rebecca, așa o chema, i-a crescut pe cei doi băieți orfani ca pe feciorii ei… iar acum mă creştea și pe mine cu dragoste necondiționată. Țin minte că atunci când  intram pe alea care ducea în casă, admiram viţa de vie, teii înalți, pomii cu piersici albe, plantele, leandrul şi liliacul… şi mai era chair lângă casă un pom de vișin şi unul de cireș. Plus că mă întâmpinau vreo 5 câini şi 7 pisici, toți sărind pe mine de bucurie… Mai era o servitoare pe care o adoram şi un chiriaș… Totul era așa de frumos! Bunicul mă ducea la plimbare fiind foarte tandru, dar singurul lucru pe care eu nu-l înțelegeam era de ce nu o văd pe mămica şi pe tăticul meu lângă mine, precum erau alți copii. Dacă tata mă vizita, venea deseori cu câte o „gagică” şi spunea mereu că aceea era noua lui logodnică! Paradisul nu a durat mult timp… Bunica şi bunicul meu mă răsfăţau… Într-o după-amiază, când eu cântam pe terasa de mama focului (aveam vreo 7 ani), bunicul nu se simţea prea bine. Îi spune bunicii:  „Rebecca tare aşi vrea să dorm puțin”. Ea la acoperit cu plăpumioară, el i-a sărutat mâna şi i-a spus: „Auzi? Privighetoarea cântă!”. După vreo oră, am auzit-o pe bunica Rebecca strigând în disperare, ca un animal rănit: „Solomon! Trezește-te! Solomon! Te rog iubitule… Nu mă lăsa…”. Deodată au apărut vecinii, bunica plângea în hohote… şi s-au acoperit toate oglinzile. Așa era datina la noi, la evrei! Eu nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Când au venit să-i ducă corpul  la morgă  am urlat şi m-au ținut cu forța să nu fug după el. Acum rămăsem doar eu şi bunica! Mama era prin turnee, iar tata cu logodnicele! Când am făcut 12 ani, chiriașul bunicii mele a venit însoțit de un tip beat, au băgat-o pe bunica în dormitor şi apoi am auzit multe țipete: „Nuuu! spunea bunica, Această casă este pentru Angelica, nu vreau să o vând!”. Au bătut-o şi nu știu ce s-a întâmplat dar ea se ștergea de sânge şi de lacrimi. Noaptea chiriașul, pe nume Miron Constantin, şi partenerul lui în crimă, Ivănescu, au venit cu securistul străzii și au început să încarce o roabă cu goblenuri, tablouri de Grigorescu, cărți, așternuturi, ca să le ducă la talcioc să le vândă. Tatăl meu venea o dată la 7-8 luni să mă vadă. El deja depusese actele să plece în Israel şi îi era frică să nu îl oprească dacă ar fi ripostat. A rugat-o pe bunica Rebecca să se ducă să locuiască la el, dar ea refuzat. Totuși când ea nu a mai putut să mănâncă, că făcuse o scleroză la esofag, a luat-o tatăl meu la el pe strada General Florescu, din spatele Spitalului Colțea, unde el locuia cu noua lui „logodnică”! Și eu, între 12 şi 16 ani am locuit tot acolo, la tata. Nu am avut o viață ușoară. Nu îmi plăcea școala, capul meu era la doar la muzică. Bunica era slăbită şi nu se mai ridica din pat. În scurt timp s-a prăpădit! Din acea seară viața mea să schimbat dramatic. Trebuia să curăţ casa, să cos şi dacă nu făceam ceva bine „logodnica” mă împungea cu acul. Îl punea și pe tata împotriva mea… La 16 ani am aflat de la fratele „mamei vitrege” că se caută mezzosoprane la AAA (Ansamblul Artistic al Armatei). Eu nu le-am spus nimic şi după școală m-am dus la audiție. Au fost Impresionați de vocea mea şi m-au trimis imediat la cadre. Salariul 875 de lei pe lună! Am fost aşa de bucuroasă. Primul salariu l-am dat „în casă”. Peste o lună de la angajare am plecat în turneu. Eram fericită! Când m-am reîntors în București din turneu nu aveam casă! Tata plecase în Israel, iar „logodnica – mamă vitregă” se „remăritase” și nu mai aveam loc la ea. Mi-a promis însă că o să-mi găsească o gazdă. A găsit la o vecină de bloc, în hol… Era un doar un singur pat pe care îl împărțeam cu o muncitoare de la o fabrică. Ea se scula la ora 4:30 dimineața, iar eu veneam acasă la 12:30 noaptea, după spectacol. La ora 9:00 plecam la teatru la repetiție. Între timp mi-am luat diploma de liceu şi… nu știam ce să fac mai departe. Am auzit de o audiție la Opera Română. Eu știam „Habanera” din „Carmen” de Georges Bizet. Cum am deschis gura toți membri jurului m-au aplaudat. Angajată pe loc! Salariul 1250 de lei pe lună. Între timp am dat audiție și la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Succes! Eram în al şaptelea cer! 

 

La Opera Română am fost angajată coristă, dar eu aveam mai mari aspiraţii, vroiam să fiu solistă. Cu toate că știam multe arii nu puteau să-mi dea acceptul. Era un lucru de repetat zi şi noapte… ca să intru în rolul lui „Carmen”. M-au sfătuit să mă înscriu la Conservator. Așa am și făcut! Acolo l-am cunoscut pe Nancy Brandes şi pe Petre Geambașu. Mă duceam la opera la repetiții, apoi la Conservator, unde învățam vocalize şi solfegiu… Am cunoscut la conservator un băiat foarte talentat şi manierat, pe Gerhart Roemer. Într-o zi el stătea la pian şi cânta „The Girl from Ipanema”. Eu am început să improvizez cu toate că nu cunoşteam bucata muzicală. El mi-a spus: „Impresionant Angelica! Îţi place jazzul?” Eu zic: „Da, dar nu am repertoriu!”. El m-a invitat la barul Atlantic, unde conducea orchestra și unde am început să cânt cu el în fiecare sâmbătă şi duminică fără bani. Acum nu mai scăpam de muzicanţi care-au început să mă invite să cânt cu ei peste tot. Nenorocirea a fost că a aflat doamna profesoară Arta Florescu de escapadele mele şi a anunțat că mă dă afară din conservator, deoarece eu cânt muzică decadentă şi-mi nenorocesc vocea mea de soprană dramatică. Oricum, nu am ascultat-o şi fugeam la baruri. Am cântat și la Barul „Continental”… Deschideam programul cu „Hava Naghila”… ce o învăţasem după melodia interpretată de Harry Belafonte. Între timp mi-am făcut un repertoriu frumos şi devenisem foarte solicitată la baruri şi restaurante. Mi-am dat demisia de la Operă după ce deja avusesem câteva concerte solo. Am reușit să mă angajez la Teatrul „Barbu Ștefănescu Delavrancea” unde am cântat cu Romica Puceanu, Magda Duțu, Veronica Strugaru, şi mulţi alții. I-am cunoscut pe Edmond Deda, Florica Orăscu, Gaston Ursu, Jancsi Körössy, Trio Alpin cu Mario Ovidiu Madius, Aura Urziceanu, Corina Chiriac… Alecu Rădulescu m-a invitat să cânt cu formația lui la televiziune, într-un program în care noi am cântat numai „Beatles”, în româneşte. După succesul de la televiziune am început să cânt la restaurantul „Mon-Jardin”. Am cunoscut-o și pe balerina Zenovia (Zîna) Arsic care mi-a facilitat să dansez  la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”. Maestrul Sever m-a invitat să cânt la Barul „Melody” cu o formație nouă din Arad, condusă de Vicky Frank. A fost „love at first site”! Am început să cânt cu Vichy, Nelu Slev, Alexandru Arșinel şi Ioana Iliant. Horia Moculescu ne-a invitat de multe ori să ne duceam la Barul de Etajul 22 al Hotelului „Intercontinental” să-l ascultăm. Eu de abia mă angajasem la Teatrul Armatei, unde am cântat cu Aqvilina Severin, Peter Weithharmer, Petre Geambașu și alții!

George ROCA: Ai avut o viață foarte colorată! Cu tristeți și bucurii, vorba cântecului… interpretat de Aurică Andreescu. Continuă te rog! 

 

Angela TAXIERU-OREN: Când cântam la opera, trebuia să-mi găsesc o cameră unde să stau…  Am cunoscut o femeie care locuia aproape de Filaret, unde stătea și mama mea cu soţul ei, un bărbat superb care cânta la vioară și la chitară. Acesta avea o voce de tenor ca a lui Caruso. Un poliglot! Vorbea ruseşte, italiană, franceză, spaniolă, portugheză și esperanto… Îmi doream din tot sufletul să locuiesc în vecinătatea lor. Să am și eu pe cineva apropiat! Această femeie mi-a zis că are o garsonieră la mansarda casei care o să îmi placă și o să mă încânte. Am acceptat imediat. Camera foarte mică, de aproximativ 2×2 metri, nu avea ușă între aceasta și un mini vestibul în care se afla o chiuvetă micuță. În interiorul ei, un pat din lemn şi un dulap tot fără uşă… Mi-am adus toate rochiile şi pantofii, ciorapii de naylon – care erau pe atunci foarte rar de găsit! Aveam haine frumoase, bine-croite, deoarece aveam o croitoreasă care îmi făcea toate rochiile după revista „Vogue”. Eram fericită să am colţişorul meu, chiar dacă trebuia să mă spăl în chiuvetă şi nu aveam uşa, şi nici dulap. După vreo câteva luni îmi spune gazda: „Angelica, vezi că am închiriat şi cealaltă cameră (tot una micuţă!) unui băiat, dar el nu prea stă pe acasă deoarece este tot timpul pe drumuri fiind șofer pe un camion!”. Nu am fost mulţumită, dar nu puteam spune nimic. După două luni de jucat de-a „v-ați ascunselea”, într-o seară vin acasă şi găsesc un ciocan imens în chiuvetă şi când m-am uitat în cămăruţa mea… totul a fost furat, cu geamantan cu tot! Tot, tot! Rămăsesem numai cu rochia de pe mine. Am chemat miliţia! La început m-au interogat pe mine – de unde am avut eu atâtea lucruri, cum mi le-am cumpărat? Le-am spus că sunt angajată la operă. Ei mi-au zis că bine că nu am fost acasă cân s-a produs furtul că poate hoții m-ar fi pocnit în cap cu ciocanul. A trebuit să-mi găsesc urgent o altă gazdă… Până la urmă am avut noroc cu mama care mi-a aranjat să locuiesc provizoriu la o cunoștință de-a ei. Dupa aceea, „fosta soție” a lui tata a părăsit locuința de pe strada General Florescu iar eu am revenit în acea casă care îmi era foarte dragă.

 

Când eram la „Savoy”, ori la Teatrul „Tănase”, eu şi Zîna Arsic am avut o șușanea la Circul de Stat București. Noi intram într-un labirint pe întuneric… Eram costumate precum femeile junglei! Numai sutien şi bikini cu franjuri până la pământ. Când ieşeam din labirint, la lumina de quartz, arătam ca două negrese. Dansam pe ritmuri africane şi apoi intram înapoi în labirint. După numărul nostru de dans trebuia să fugim cât mai repede din arenă deoarece intrau animalele – pantere, lei, tigri… Când se aprindea lumina lumea vedea animalele şi ţipau surprinşi și înfricoșați. Fetele-negrese dispăruseră în culise! Dar totuși făceau pe ele de frică, în fiecare seara… Și eu la fel! Pe la mijlocul anului 1965, am intrat să lucrez la Teatrul „Delavrancea”, unde nu m-am prea simţit eu în apele mele, deoarece toţi râdeau de mine că eram fecioară. Între timp mă duceam la repetiţii cu Alecu Rădulescu, care m-a învăţat repertoriul formației Beatles şi cu care am cântat pentru prima oară în viaţa mea la Televiziunea Română. Între timp l-am cunoscut pe compozitorul Aurel Giroveanu, care mi-a făcut un compliment… cum că  „niciodată nu a auzit aşa o voce frumoasă şi că locul meu este în Occident!”. I-am mulțumit frumos și inima mi s-a umplut de bucurie! Pentru mine a fost un imbold excepțional! I-am cunoscut pe fraţii Grigoriu, care au fost foarte „impresionați” de vocea mea şi m-au invitat la ei acasă ca să-mi dea un cântec să-l înregistrez. După repetiţie, le-am cântat bucata respectivă şi au început să râdă! Eu mă uitam stupefiată: „Ce să întâmplat?”.  „Tu eşti fecioară?”, mi-a spus unul din ei… „De unde știți?” am întrebat eu cu naivitate… „Se simte când cânţi!”. Glumeau desigur, dar eu am fost aşa de umilită şi devastată… Norocul a apărut după vreo două luni când formaţia lui Sile Dinicu au căutat o cântăreaţă să cânte un cântec pentru prietenia României cu Iugoslavia. S-a şi compus un cântec special care s-a transmis live la posturile naționale de radio din Belgrad şi din București. După acest succes am fost invitată să cânt cu Alecu Rădulescu la „Mon Jardin”. Acolo venea deseori un bărbat superb care tot timpul îmi făcea semne să mă duc să vorbesc cu el… Dar eu eram timida şi nu mă uitam la bărbaţi… chair dacă erau  „frumoşi”! Aveam senzația că sunt urâtă și că nu se uită nici unul la mine. De fiecare dată când apărea eu plecam fără să-i dau atenţie. Într-o după amiază am fost la cofetăria Scala să mănânc o savarină. Cum am ieşit afară, m-am oprit la stop. O maşină a venit cu o viteză uluitoare, aproape să vină peste mine… Eu mă uitam trăznită! „Angelica! Hai te duc cu maşina unde vrei tu!”. Era bărbatul frumos care venea la „Mon Jardin”. Eu m-am bâlbâit puţin… timidă: „Mă duc acasă…!”. Și el m-a dus! Îl chema Gigi Florescu şi era de la Automobil Club. Făcea raliuri şi era campion. M-a întrebat dacă mă mai poate vedea! Eu eram pierdută, atât de  de emoţionată încât am îngâimat doar „Mmmm, poate…”. Am sărit din maşină lăsându-l mirat și cu „buza umflată”… Dar e a apărut din nou la „Mon Jardin”, să mă vadă şi până la urmă am acceptat invitaţia sa de a ieși cu el și a-i cunoaște familia.

 

Mi să părut extraordinar că un băiat aşa de frumos îmi dă atenţie şi mă invită la părinţii lui acasă… unde l-am cunoscut şi pe fratele lui geamăn, care era jucător de hokey pe gheață la Dinamo. Am început să ieşim la teatru, la cinema… Nu după mult timp am fost angajată la Teatrul Armatei. Eram aşa de fericită! Într-o zi, prietenul meu, Gigi Florescu mi-a spus că a primit aprobarea să plece la o competiție în Germania Federală și că… nu se va mai intoarce acasa! Mi-a mai spus că ar fi bine ca eu să-mi depun actele şi să plec în Israel… Am înțeles! Dar îmi venea așa de greu… Aveam un loc de muncă onorabil, aveam succes, eram deja o „mică vedetă”, ma cunoștea lumea… mă aprecia… Între timp am primit o veste de la Zîna Arsic, prietena mea de la „Tănase”, cum că Mircea Crişan și un prieten de-al său, impresar artistic din Havana (Cuba), vor să mă vadă, având în proiect un spectacol muzical „Las Vegas Style” la Havana.

 

George ROCA: Ha, ha! Mă faci să râd! Ce amintiri faine… Picante. Ce s-a întâmplat după „plecarea” lui Gigi Florescu?

 

Angela TAXIERU-OREN: Eu nu prea am fost în apele mele când am auzit că Gigi pleacă în Germania. Tatăl meu plecase în Israel, iar eu m-am mutat din nou în apartamentul lui de la „Sfântul Gheorghe”. În sfârşit aveam un loc pe care să-l numesc „casa mea”, dar acum eram singură! Gigi a plecat… după ce am stat o noapte întreagă împreună şi ne-am promis iubire infinită! După plecarea sa am făcut o poză mare (portret) a lui, am pus-o în dormitor şi plângeam după el… Recunosc, eram așa de tristă și singură! 

 

După două săptămâni am primit prima scrisoare de la iubitul meu, Gigi. Îmi scria despre succesul lui din Germania, cât de mult mă iubește, că îi este dor de mine şi să fac tot posibilul să ne revedem. Eu însă nu mă simțeam bine, vomitam, aveam dureri mari de cap… Eram gravidă! Nu știam ce să fac? Voiam să am copilul lui, dar mă gândeam cum se va uita lumea la mine… nemăritată…! L-am sunat pe fratele lui Gigi. El mi-a spus să vin la el acasă să vorbim. Când am ajuns acolo, el şi soția sa mi-au spus că Gigi a făcut o prostie mare că „a fugit” şi că nu s-a gândit ce rău i-a făcut lui şi părințiilor, iar eu… să nici nu mă gândesc să țin copilul! Am plecat acasă „dărâmată” şi vreo trei săptămâni am căutat un doctor, dar nimeni nu vroia să-și ia riscul deoarece era interzis să faci  întreruperi de sarcină. Am găsit o „babă” care mi-a zis că-mi va face dânsa câteva masaje şi va fi bine. Dar nu a fost așa! L-am sunat din nou pe  fratele lui Gigi. Mi-a spus să mă duc la el. El, soția lui şi un medic, mă aşteptau. Doctorul mi-a comunicat ca sunt gravidă cu gemeni! Când am auzit mi-am pierdut cunoștința… Am fost bolnavă sufleteşte ani şi ani de zile, mă mustră conştiinţa până în ziua de azi…! 

 

Gigi nu mai scria deloc, nu știam ce s-a întâmplat cu el? Într-o zi bate cineva la uşa mea. Când am deschis, 3 securiști! Au împins uşa cu forța… Unul zice: „Uite bă, fotografia lui Florescu pe peretele din dormitor! Ai încurcat-o, cucoano!”. M-au luat la secție și m-au interogat despre legăturile avute cu el. Dacă mi-a scris? Eu zic „Nu!”. Ei zic: „Iote-te! Spune că nu știe… Păi hai să-ți citesc măi fato…”. Şi au început să îmi citească din scrisorile cenzurate. Am stat la Securitate două zile și două nopți… 

 

Am încercat să plec la Havana, cu Mircea Crișan, dar cei de la cadre mi-au spus că nu pot pleca deoarece „am probleme”… Obosisem după atâtea necazuri! M-am înfuriat şi mi-am depus actele pentru Israel. La barul „Melody” făceam furori, dar eram foarte tristă că de aproape un an şi jumătate nu primisem nimic de la Gigi. Nu dormeam, nu mâncam, deabia mă târam pe picioare. Nelu Slev, colegul meu din formația lui Vicky Frank a încercat să mă mângâie sufletește. Eu i-am spus povestea cu Gigi, cum a plecat în Germania… I-am povestit multe despre el… 

 

George ROCA: Plecarea ta în Israel când a survenit? A decurs totul cu bine?

 

Angela TAXIERU-OREN: Am primit plecarea în Israel în 1972. Cântam la Mamaia, la Melody Bar-ul de acolo când am primit vestea. M-am reîntors în București să-mi aranjez cele necesare pentru plecare. Eu iubeam România şi dacă mi-ar fi dat drumul în turnee, ca la alți artiști, eu nu aş fi rămas în alte ţări ci aş fi venit înapoi acasă. Eram bine văzută, respectată, aveam prieteni, şi acum simțeam că mă dezrădăcineaz şi mă ofilesc. Am fost șocată când mi să cerut să renunț la cetățenia română! Eu, care, în aceea vreme cântam la Teatrul Armatei, am primit o mare lovitură când mi s-a cerut să îmi dau demisia… Eu care îi cântasem deseori lui Ceaușescu şi soției sale la ureche,  iar Elena mă ruga frumos să-i cânt „Tangolita”… M-am simțit ca o persoană fără identitate! Acum era prea târziu să-mi schimb părerea. Am plecat singură, amărâtă, numai cu rochia de pe mine. Nu am luat un leuț din România – de frică… 

 

Totuși am avut noroc să cunosc înainte de a pleca din Mamaia, un impresar din Israel, care venise la bar şi care când a auzit că sunt evreică m-a invitat la masa lui unde erau un grup de israelieni în vizită pe litorarul românesc. El mi-a spus că are un oficiu de impresariat pe strada Dizengoff din Tel Aviv, şi (nu după mult timp!) mi-a dat un contract să-l semnez. Era un contract pe 5 ani de zile, să lucrez exclusiv cu el. L-am întrebat pe domnul Berman, căci așa se numea, de ce facem aşa un contract lung? El mi-a spus că dacă nu am un contract cu el… care locuiește în Tel-Aviv, or să mă trimită cei de la emigrări undeva departe, într-un oraș mic şi acolo o să „mor”. Unul din grupul de israelieni s-a sculat de la masă, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche: „Și eu sunt rominește!”. Bineînțeles că am râs şi el a dat o fugă o țigancă care vindea flori în bar şi a cumpărat un un buchet imens de flori. S-a așezat în genunchi în fața mea și a zis: „Te rog ajută… vrei să mă duci prin Mamaia să văd și eu cum este!?”. Am acceptat râzând! Dar asta a fost o lecție pentru mine să nu fiu așa de maivă și credulă… și să întâlnesc primul „șarlatal evreu”! A doua zi a apărut la hotel dis de dimineaţa invitându-mă la micul dejun! După ce am mâncat, am mers cu el şi l-am ajutat să cumpere tot felul de cosmetice şi rochii. L-am întrebat de ce cumpăra atâtea cosmetice şi rochii? El mi-a spus că este patronul unui butic de pe  strada Alembi din Tel-Aviv. Îș chema  Peter. După vreo săptămână, în ziua de salariul de la Barul Melody, mă întorceam de la casierie… Peter vine prin spatele meu şi mă sperie! „Ce faci?” spune el. „Am fost să îmi iau salariul, tu mai ai nevoie de ajutorul meu la cumpărături?”. El zice: „Ai putea să-mi dai 1600 de lei şi ţi-i dau diseară când vin la bar?”. Nu m-am gândit de loc ca el n-o să-mi dea banii înapoi așa că imediat i-am întins 1.600 de lei. Seara a venit la bar, dar era amărât. A jucat cărţi şi a pierdut toţi banii. M-a întrebat dacă mai pot să îi dau ceva bani, căci o să mi-i dea înapoi în scurt timp. Naivă find, i-am mai dat încă 400 de lei. A doua zi nu a venit la bar, nici a treia, iar când am întrebat pe un tip din grup, pe unul Beni, acesta mi-a spus că Peter a plecat din Mamaia şi el nu are habar unde ar fi! Mi-a fost ruşine să spun la băieţii din orchestră  că am cunoscut un evreu de-al meu care este un şarlatan. Am ajuns în Israel şi la aeroportul Ben-Gurion am aşteptat câteva ore până se prelucrau actele și se făcea repartizarea de cazare a noilor veniți în Israel (Olim Hadashim). Am primit trimitere la Tel Aviv, datorită interveției impresarului meu. 

 

Nu mai știu unde am lăsat povestea mea, deoarece sunt atât de multe amintiri în capul meu şi de multe ori după ce-ți scriu, realizez că am uitat totuși să-ţi mai comunic ceva. Deci încerc să reînod firele amintirilor! După cum ți-am relatat mai sus, când am primit plecarea, eu locuiam în apartamentul tatălui meu pe strada General Florescu nr.13. Mi s-a spus de la serviciul de pașapoarte să nu cumva să „aduc în casă” pe cineva care să preia locuința, deoarece acel apartament a fost repartizat unui locotenent de armată. Mama mea m-a rugat să o las pe ea, împreună cu soțul ei, să se mute în acest apartament, dar cum îmi era frică, și nu vroiam să încalc directivele, i-am spus că nu pot. M-am simțit foarte prost față de dânsa dar nu era altă posibilitate. Mama a fost tare supărată pe mine! Ea mi-a mai spus: „Când ajungi în Israel ai să-l întâlneşti pe unchiul tău Dov Hartenstein. Dacă ai nevoie de orice, el te va ajuta”. Ajungând în Israel, așa cum ți-am spus mai sus, am fost repartizată în orașul Tel-Aviv din cauză că aveam un contract semnat cu domnul Berman, impresarul. M-au trimis în suburbia Iaffo Daled. Un apartament care de obicei se da la o familie, s-a dat la trei femei. Erau trei camere de dormit, o baie şi bucătărie comună. Eram eu, o fată de vârsta mea, Sanda Gertler – tot româncă – și o femeie din Rusia care avea 60 de ani. Eu, care iubesc să fac mâncare, mă zbăteam financiar să gătesc lucruri cât mai bune pentru prietenele mele de apartament… 

 

George ROCA: Care a fost evoluția ta pe scenele muzicale telaviviene? 

 

Angela TAXIERU-OREN: Așteptam să primesc de lucru de la Mr. Berman, dar lua timp şi el îmi spunea că nu poate bate din palme, și să am „savlanut” (răbdare). Am decis „să mă mișc singură” şi să-mi găsesc de lucru… M-am dus la Cafe „Noga” unde mulți muzicanţi veneau în fiecare zi, de luni până vineri, şi își căutau de lucru: „Măi Moishe ce faci tu poimâine? Ești liber?”, „Da! – spunea Moishe – Ai ceva treabă pentru mine?”, „O cântare la ulam (catering) X”... Și Moishe își scria data în calendar! Când am spus și eu ce vreau au tăbărât cu toții peste mine vorbind repede în ebraică… iar eu nu înţelegeam nimic… Îmi venea să plâng, dar zâmbeam. Deodată apare un domn şi-l aud că spune: „Aha, asta este Angelica?”. Eram fericită să aud româneşte. Era Dov, „unchiul” de care mama mea îmi spusese. El mi-a făcut cunoștință cu alți români de la teatrul idish. Când să plec el m-a întrebat dacă am nevoie de orice, să nu-mi fie ruşine… Dar mie îmi era! I-am spus  că nu am nevoie de nimic! El a scos din buzunar 100 de lire şi mi-a zis: „I-a banii aștia să-ţi fie mai ușor acum şi mi-i dai tu când o să ai!”. Am luat banii, i-am ascuns în portofel şi cu toate că eram săracă lipită-pământului nu am cheltuit o liră din ei, speriată ca nu cumva să nu pot să-i restitui. Căldura era de 35 de grade Celsius, dar se simțea ca de 45 de grade, iar eu mergeam pe jos kilometri întregi fără să-mi cumpăr un pahar de apă. După vreo câteva săptămâni de alergat fără bani, m-am dus la cafenea şi i-am dat banii înapoi lui Dov! Îmi stăteau pe creier! Nu vroiam să fiu datoare! Era aceeași sută pe care mi-o dăduse el!!! Între timp am primit de cântat la un club pentru „singles”. Veneau acolo tot felul de oameni mai în vârstă… şi dansau. Eu cântam în franceză, spaniolă, puțin în engleză şi în italieneşte. Nu eram prea fericită unde ajunsesem! M-am înscris la un curs de învățat limba ebraică şi la o școala de „hair dresser” (coafură), Școala „Noy” de pe strada Alembi. Eram tare dezamăgită că plecasem din România şi nu știam ce o să-mi aducă viitorul. Între timp m-am prezentat la o audiție la clubul „November”, un club faimos unde veneau mulți turiști din toate țările. Am cântat acolo 3 luni de zile şi-i plăteam procente domnului Berman, căci el era impresarul meu și așa scria în contract. La cafe „Noga” am cunoscut un alt impresar, pe Reuven Alfandari. Dânsul m-a invitat la „Teatron ha Zman”, unde avea un oficiu. 

 

După un timp am început să o rup puțin în ebraică şi era mai ușor de găsit de lucru. M-am dus la o audiție la Clubul „Zorba”, şi am fost angajată imediat. Patronul, domnul Azoulai, mi-a spus să nu-mi fac probleme cu repertoriul în ebraică, pentru că mai sunt alți artiști care vor umple programul. Avea acrobați, dansatori, o cântăreaţă marocană numită Mercedes, un cântăreţ grec, Trifonas şi eu… Când am apărut pe scena și-am cântat „My Way”, am auzit pe un israelian care avea o cămaşă deschisă până la buric strigând: „Yala, yala, tafsiki im ha opera!” (Hai, hai, termină cu opera”). Eu m-am simțit așa de jignită, încât m-am întors la cabină şi am plâns pe rupte! Patronul a venit şi şi-a cerut scuze. Mi-a zis că sunt mulți oameni needucați, vulgari… iar eu să nu plâng, deoarece incidentul nu este din vina mea. Şi mi-a mai zis: „Tu știi, băiatul meu s-a însurat cu o fată tare bună din România!”. Când m-a condus la ușa, să plec acasă, aud un ţipăt: „Angelaaaaaa!!! Vai de mine! Ce faci tu aici?”. Era o dansatoare de la Barul Melody. O chema Baby. Ea se căsătorise cu Felix, băiatul lui Azoulai. Am cântat apoi, încă o jumătate de an la „Zorba”. Nu era rău, dar tot nu eram mulţumită unde ajunsesem şi mi-am propus să învăţ cât mai bine ebraica pentru a ajunge și eu pe scenele „înalte” ale  Israelului. 

 

Cântam deci de câteva luni la barul „Zorba” în Iaffo – Tel-Aviv. După un timp m-am mutat cu locuința din Iaffo Daled la un „Maon Olim”, un hotel pentru noii emigranți. Eram foarte aproape de „Zorba”, făceam de acolo până la mine la hotel cam 10 minute pe jos. La acest hotel era un penthouse unde locuia fata lui Moshe Dayan, un mare general al Israelului. La noul hotel, am împărțit camera cu o româncă, numită Eveline. După câteva zile ea îmi spune că-și așteaptă logodnicul şi vrea să mă prezinte acestuia. Când a apărut logodnicul la ușa îl aud țipând: „Angelica, ce faci tu aici?…”. Era Thopsi, fostul vecin a lui tata. Fusese însurat cu o unguroaică superbă, divorţaseră şi luase drumul Israelului. Mă știa de când aveam 12 ani. Diferența de ani dintre Topshi şi Evelin era mare – de vreo 25 de ani. Dar dacă ei se iubeau, pe mine nu mă deranja! Între timp eu am vrut să „avansez în viața” şi m-am înscris la școala de dentistică din Ramat-Aviv – foarte departe de hotel. De înscris nu era o problemă, limba era problema! Mi-am cumpărat un audio-recorder şi mă duceam cu el la școala şi îmi imprimam lecțiile. Când mă întorceam acasă ascultam înregistrările şi stăteam deseori câte opt ore să traduc şi să învăț. Era foarte greu. Eu învățam repede vizual dar din cărți era greu, aproape imposibil. Într-o zi când ajung de la cursuri la hotel văd câțiva băieți care jucau în hol ping-pong. Unul din ei arăta ca Silvester Stalone, dar blond ca soarele şi cu ochii albaștri. El le zice pe românește celorlalți băieți: „O vezi pe asta? A mea va fi!”. Celălalt băiat, un pistruiat cu păr roșu îi zice: „Ce, măi Motti, ești nebun, asta te omoară, nu ca Ancuţa…”! Eu m-am prefăcut că nu înțeleg şi m-am dus în cameră. Am întrebat-o pe Eveline cine este Motti? Şi ea zice: „Oh, este băiatul unui rabin din Botoșani. A fost încurcat cu o româncă, una Ancuţa, dar s-au despărțit de vreo patru luni!”. Am uitat de Motti, învățăm din greu, cântam serile până târziu şi nu aveam timp de nimic. Într-o seară m-am dus pe malul mării şi am găsit o cățelușa mică, negricioasa şi am luat-o la hotel. Evelin era furioasă. Am numit-o „Lady” şi am dus-o la barul „Zorba”. Bucătarul mi-a zis: „Nu avea grijă, o țin eu un timp…”. Când m-am întors acasă Motti era la ușa mea. Îmi zice „Aaa, ai venit acasă în sfârşit…” Eu am făcut o față”! „De unde știi că vorbesc româneşte?”, „Mi-a spus o păsărică!”. Am stat la taclale cu el până în zori. Vorbea mult și frumos despre tatăl său, despre sora sa, şi avea o nostalgie după România… şi o blândeţe in voce! I-am povestit de Lady şi el mi-a zis să o aduc înapoi la hotel că va avea el grijă de ea şi astfel eu voi putea s-o văd zilnic… Am început să ies cu Motti la plimbare. Îmi era, însă, și mie, tare dor de România, de barul Melody, de Orchestra Vicky Frank, de Nelu Slev… Având ceva economii m-am  cumpărat un bilet de avion şi m-am dus să vizitez Bucureștiul. În prima seară băieții de la Melody m-au invitat la Lido. Am mâncat, am povestit, am râs, am plâns… După București, am plecat cu ei la Poiana Brașov și chiar am cântat cu ei. M-am întâlnit acolo cu Olimpia și cu soțul ei Puiu Stoica din „Trio Alpin” – cea care a devenit mai târziu soția lui Constantin Drăghici. A fost totul atât de minunat, superb, liniștitor pentru sufletul meu zbuciumat. Venise vremea să mă întorc în Israel. Despărțirea nu a fost ușoară, toți am plâns ca niște copii!

 

George ROCA: Te cred, Angelica! Și eu am avut sentimente asemănătoare de nostalgie, de bucurie, sau tristește, când am revenit pentru prima dată în România. Cum a fost perioada ta artistică petrecută în Germania Federală?

 

Angela TAXIERU-OREN: Când m-am reîntors în Israel, mai aveam câteva săptămâni libere de vacanță de la școala de stomatologie, așa că mi-am pus în cap să mă duc în Germania să-l caut pe Gigi Florescu. Am făcut eu o legătură cu o formație din România care cânta acolo. Ei mi-au spus că impresarul lor caută o cântăreaţă. Mi-au oferit 3.000 de mărci pe lună, cazare, şi avion. Am semnat contractul pentru 3 luni de zile. Era luna septembrie, 1975.

 

Ajunsă în Germania, am început repetițiile cu orchestra, la „Goldene Gloken”, un bar din  Frankfurt. Îmi aduc aminte cântecul care era faimos atunci „Roack the Boat”, interpretat și compus de „Hues Corporations”. Şi eu îl cântam, era in repertoriul meu… Aveam succes dar eu nu știam cum să dau de Gigi… Am întrebat mai mulți români stabiliți în oraș și până la urmă am aflat că frecventează des restaurantul lui Vali Stănciulea, un fost saxofonist din București. L-am sunat pe Vali şi l-am rugat să-i spună lui Gigi că îl caut. A trecut mai bine de o lună şi n-am avut niciun semn de la el…

 

La bar cântam de la ora șapte seara până a doua zi la ora cinci dimineața. Peste tot era un fum de țigară să-l tai cu cuțitul. Pe atunci nu erau încă legi împotriva fumatului în baruri și restaurante. Eu m-am îmbolnăvit, am făcut o gripă strașnică, cu temperatură mare… Eram atât de slăbită că puteai să mă pui jos cu un suflat de aer. Nu puteam să nu cânt pentru că pe patron nu-l interesa să audă că m-am îmbolnăvit. Mă târam la bar, iar când reveneam la ora 5 dimineața în cămăruța ce mi-au dat-o, cădeam frântă. Stăteam în pat și dormitam până la patru după amiaza, apoi lihnită de foame ieșeam în stradă, mergeam pe jos vreo 800 de metri până la o căruța rustică, un chioșc stradal care  vindea bock wurst (asemănător cu hotdog-ul american). Îmi cumpăram un cârnat în pâine, mâncarea mea aproape zilnică şi înfrigurată mă întorceam la camera mea să mănânc. Noroc că mi-am revenit cu sănătatea destul de repede.

 

George ROCA: Pe Gigi Florescu l-ai întâlnit până la urmă?

 

Angela TAXIERU-OREN: Da! Într-o noapte, cântam pe scenă la „Goldene Gloken” şi deodată am observat în întunecimea din bar, doi ochi mari albaștrii uitinduse la mine… Ea Gigi! Mi s-a oprit respirația, m-am oprit și din cântat… El a venit aproape de mine, m-a luat în aer ca pe un fulg şi a început să plângă. Eu nu am înțeles de ce? De bucurie? De emoție? M-a așteptat până dimineața când s-a terminat programul şi apoi a venit cu mine în camera mea de hotel. M-a întrebat cum se face că nu i-am scris atâţia ani? I-am povestit ce să întâmplat cu mine în România după ce el a plecat, cum am ajuns în Israel și faptul că nu am avut nici eu nici o știre unde este el… El mi-a spus că trăiește cu o femeie, dar să nu fiu supărată, căci totul se va rezolva în favoarea noastră și că el va veni de Crăciun la Tel Aviv şi ne vom căsători. Mi-a spus că neapărat să mă întorc în Israel ca să-mi continui școala care este aşa de importantă! 

 

În Germania, în 1975 am cântat la Frankfurt, la Düsseldorf și la Bonn, la Ambasada Americană. Între timp, tot la Frankfurt. a venit un domn de la operă să vorbească cu mine, deoarece aflase că am cântat la la București, la Opera Română. A fost impresionat când i-am cântat „Carmen” şi m-a întrebat dacă aș vrea să fac o audiție la operă. Am acceptat şi el m-a înscris pentru audiție. Timpul trecea repede… Gigi nu a mai venit la bar… M-am decis să mă întorc în Israel. Am lăsat totul baltă! Audiția la operă a fost nemaipomenită, dar eu vroiam să plec înapoi, sperând că Gigi va veni la Tel Aviv precum a promis… Dar asta nu s-a întâmplat niciodată… Mă mințise din nou! 

 

George ROCA: Deci ai terminat peripluul în Germania și ai revenit din nou în Israel? 

 

Angela TAXIERU-OREN: Așa este! Când am revenit la Tel Aviv, l-am căutat pe Motti, prietenul meu, fiul rabinului din Botoșani. I-o lăsasem pe Lady, cățelușa mea în grijă și vroiam să o iau înapoi… Cum am intrat în casa l-am întrebat unde-i Lady şi el se uită la mine lung şi-mi zice: „Angelica îmi pare aşa de rău, dar a fugit în mijlocul străzii că a văzut un căţel vizavi şi a fost călcată de o mașina!”. Am rămas stupefiată! „Nuuuu!” am ţipat plângând în hohote… El zice: „Nu plânge! Am dus-o la spital, au operat-o şi acum este bine în camera mea!”. Am alergat la el în camera: „Lady unde ești, fetița lui mama!?”. Ea era sub pat şi am auzit-o plângând… Am scos-o de acolo, am luat-o în brațe, am pupat-o şi am mâgâiat-o, dar ea a început să mă latre, să urle… Mă certa de ce am părăsit-o. Atunci am constatat că nu există pe pământ o iubire mai mare decât a unui căţel! 

 

După vreo trei zile de la revenirea la Tel Aviv, aud bătăi în ușa camerei mele. Am întrebat cine-i acolo… şi un individ îmi spune într-o românească stricată: „Mă cheama Sam şi trebuie vorbit cu tine!”. Am deschis ușa, în fața mea un tip foarte înalt… Mi-a spus că este de la securitatea israeliană şi că vrea să știe de ce am fost în Germania? „Oh, am zis, aici ai vrut șă ajungem!?”. I-am spus că sunt surprinsă şi nu înțeleg ce-i asta? Că am avut treabă îndeajuns în România cu securitatea… Şi nu am terminat bine fraza, că Sam îmi zice: „Da! Din cauza lui… Gigi!?”. Am rămas cu gura deschisă… „Cum, știți de Gigi?” „Păi eu știu tot, şi nu te înțeleg cum poți tu o artistă de valoare să te duci după el! El nu este un bărbat pentru tine!” „Cum adică nu-i bun pentru mine? Asta numai eu pot să decid!”. La care el îmi spune: „Da, ai dreptate, dar el este combinat cu o femeie pe care o bate şi este un bețivan!”… Nu l-am crezut şi i-am spus că-i mulţumesc pentru faptul că vrea să mă ajute şi apoi, pur şi simplu, i-am închis ușa în nas. Înainte de a  pleca îmi spune: „Nu uita ce ți-am zis despre el! Stai aici, aici e casa ta şi uită de el!”.  Am așteptat cu sufletul la gura anul nou ca Gigi să vină, dar a trecut anul nou, şi încă o lună, şi încă 2, 3, 4,… Iar Gigi al meu nu a scris nimic şi nu a venit! Am înțeles că Sam a avut dreptate! Amărâtă, am început să ies „în lume” după o depresie de aproape un an de zile. Motti era foarte drăguț! Când mă întorceam de la lucru mă aștepta cu mâncare preparată de el, deseori îmi făcea șnițele, știind că îmi plac, şi avea grijă de Lady! Într-o zi Motti m-a întrebat dacă aș vrea să mă căsătoresc!? M-a dus la familia lui să o cunosc, dar inima mea era rănită şi nu eram sigură ce vreau! După un timp, Motti s-a dus la armată. Prietena mea m-a întrebat ce intenții am eu cu Motti şi a insistat ca el nu-i pentru mine, deoarece este fecior de Rabin, că el nu o să vrea sa mai cânt, ci doar să-i fac o droaie de copii… Eu am ascultat-o şi m-am gândit că nu a-și putea trăi fără cântat aşa că i-am spus lui Motti că nu vreau să mă căsătoresc deocamdată! Bietul de el, a fost o lună în spital de inimă rea, sora lui mă implora să mă duc să-l văd, iar eu nu m-am dus ca să nu-i dau speranțe și să-i pun „sare pe rană”! Pur şi simplu i-am rupt inima, bietului Motti,  aşa cum Gigi a rupt-o pe a mea!!! Ce crudă am fost! Până în ziua de azi mie rușine de comportarea mea cu acel om minunat! Dar unde nu-i cap, vai de picioare!

 

George ROCA: Îți mulțumesc pentru confesiuni și pentru încredere. Îmi pare rău de bietul Motti. Un alt episod dureros din viața ta. Hai să trecem la subiecte mai „artistice”! Reîntoarsă la Tel Aviv pe unde ai mai cântat?

 

Angela TAXIERU-OREN: Primul meu spectacol în Israel a fost unul pe care l-am făcut la Tel Aviv, împreună cu artiști israelieni de origine română. Se numea „Singhing Jerusalem of Gold”. Distribuția: Sady Rudeanu, Iacov Bodo, Veronica Strugaru, Annabella, Theo Roller, Bondy Stenzler, Angela Taxieru și alții… Apoi am cântat în mai multe baruri în Israel… La un moment dat am fost descoperită de Menashe Levran, dirijorul orchestrei armatei Israelului. El m-a invitat să cânt cu corul armatei, chiar după prima repetiție, unde am învățat vreo 15 cântece israeliene, Menashe m-a făcut solista corului. După vreo două luni de repetiţii eram „dați” la radio şi la televiziune. Menashe mi-a propus un program la televiziune care se chema „Hine ba ha Shabbath”, care în româneşte înseamnă „Uite, vine shabatul”! În fiecare vineri seară, înainte ca oamenii să se așeze la masa de Shabbath și să aprindă lumânări, începea acest program în care vorbea mai întâi un Rabin, iar eu încheiam programul cu un cântec din Thora (Biblia). Toată lumea din Israel știa de acum cine era Angela Oren. Între timp am făcut un program la televiziune  cu un alt mare dirijor, numit Graziani, apoi l-am cunoscut pe compozitorul Eldad Shrim, israelian, şi un alt compozitor, numit Ken Globus din Anglia. Amândoi mi-au scris un cântec şi astfel primul disc „single” s-a născut. Eldad „m-a introdus” la un impresar român, Micki Peled, care lucra cu o impresară israeliana stabilită în SUA, Nava Bodinger. Amândoi se preocupau de a promova în America „Festivalul de muzică Hasidică” (Muzică religioasă). Și astfel am cunoscut un grup de cîntăreți israelieni care se pregăteau să plece într-un turneu în Statele Unite. Spectacolul se numea „Here is Israel” și aveau nevoie imediat de o solistă. Impresarul meu, Reuven mi-a spus că a aranjat ca eu să plec cu ei. Între 1976 şi 1977,deci timp de 2 ani, am fost cu ei în turneu, în toată America… 

 

George ROCA: Spune-mi te rog cum ai ajuns din „Angela Taxieru” în „Angela Oren”!?

 

Angela TAXIERU-OREN: Mă întrebi cum se face ca numele meu s-a schimbat în Oren? Simplu și ușor! Mă invitase Reuven, impresarul, la el acasă… Avea doi băieți, pe  Oren şi pe Nicky. Vorbind despre festivalul de Muzică Hasidica pe care mi l-a propus Micki Peled, tot orignar din România și dânsul, acesta i-a sugerat lui Reuven că ar trebui să-mi schimb numele pentru a suna mai bine pentru publicul Israelian. Cică „Taxieru” nu suna nici a român nici a israelian. Am stat și m-am gândit… Aveam nevoie de un nume de scenă israelian, dar nu știam ce să aleg! Reuven mi-a enumărat căteva pe care credea el că sună bine: „Angela Raz”, „Angela Alon”, „Angela X”, „Angela Y”… Deodată fiul lui a sărit pe scări la terasă, iar Reuven îi strigă: „Oreeeeen ai grijă să nu cazi!” „Angela… Oren! Îți place!? Asta să fie numele tău de vedetă! Mult succes îți doresc!”. Când am plecat în primul turneu în America, eram deja „Oren”. Îți mai dau câteva amănunte despre numele meu… Pe mama o chema Beatrice Steinmetz, iar pe tatăl meu, Alexandru Taxieru. În Israel, am aflat că numele lui era de fapt „Tacsieru”, deci schimbat puțin. Probabil în România au greșit! Când m-am născut la spitalul Colțea, ei mi-au greșit și data de naștere… m-am născut la 12 noaptea şi au scris „noiembrie 13”, dar mama îmi spunea că de fapt trebuia scris „noiembrie 14”. Hahaha, știu că „13” e un număr nenorocos! Am fost însemnată cu el! Dar să revenim la „Oren”. L-am pastrat în continuare, era un nume neutru, dădea bine în multe limbi și m-a ajutat mult în cariera mea muzicală…   

 

George ROCA: Povestește te rog despre „Festivalul de Muzică Hasidică”.

 

Angela TAXIERU-OREN: După ce m-am reîntors din Germania, Reuven mi-a facilitat o întâlnire cu compozitorul Sirotkin. Acesta  scrisese un cântec, „Cumu VE Naale Zion”, special pentru mine. Am început să repetăm cu Corul lui Menashe şi cu Eldad Shrim, directorul muzical. După o lună ne-au băgat într-un Kibutz unde ne sculăm la 4:00 dimineața, ne duceam să culegem mandarine, grapefruit, portocale… Cam pe la ora 7:30, ne reîntorceam la Kibutz unde luam micul-dejun după care începeam repetițiile cu muzicanţii și cu dansatorii… Lucram intens, câte 12-14 ore pe zi, şi cu două zile înainte de premieră m-am îmbolnăvit, mi-am pierdut vocea!!! E vorba de faimoasa premieră a spectacolului „EChala Tarbut”, după care urma să plecăm în turneu în America. M-a dus Reuven la un doctor de nas urechi şi gât care mi-a făcut inhalaţii. Era faimosul doctor Avrahami, originar din Bulgaria, singurul care făcea inhalaţii cu penicilina, streptomicină şi alte medicamente. După două zile de tratament Dr. Avrahami mi-a comunicat că nu va fi posibil ca eu să cânt şi să uit de spectacol și de turneu. Când a auzit, impresarul Micki Peled, m-a dus la doctorul lui care m-a injectat cu cortizon. Compozitorul Eldad s-a înfuriat și el şi m-a dus la doctorul lui (al treilea!) care ne-a asigurat că totul va fi bine! „Nu avea nici o grijă! O să cânți!”. Şi… m-a injectat și el cu cortizon și penicilină! În seara de început a festivalului eram îmbrăcată într-o rochie roșie pe care am cumpărat-o special, să arăt ca o hassida, (religioasă)… Când am ieșit pe scenă, îmi tremurau  genunchii, aveam dureri la stomac, fața mea arată ca o lună plină de la atâtea injecții, dar… am cântat ca o privighetoare! Nu am înțeles ce se întâmplă… Simțeam că sunt lovită şi am crezut că poate se aruncă cu roșii în mine… Am fugit în culise. Când m-am uitat înapoi pe scenă, am văzut cum doi mânuitori de decoruri măturau scena care era plină de flori! Îmi venea să leșin de bucurie. Toată „populația română din Israel” veniseră să o vadă pe Angelica „Pasărea măiastră”. Iertați-mi nemodestia… dar așa a fost! Am plâns în hohote! Vasăzică erau flori!? Nu roșii, nu ouă… Spectacolul s-a închis cu un grup de cântăreţi hasidim, trei flăcăi simpatici cu barbă, cu voci bunicele, dar care au făcut o horă şi au dansat ca şi cum erau puși pe jăratic, având niște săculeţe pe care le tot duceau la spate… Originali! După spectacol s-au prezentat premiile! Băieții religioşi au primit premiul unu, iar premiul doi… Angela Oren! Wow! Am avut niște emoții așa de mari, mai ales că trebuia să repetăm cântecele care au luat premiul. Am zburat pe scenă şi am cântat şi mai bine! După concert ne-am dus la Restaurantul Maci, unde eu cântasem de multe ori înainte de a deveni cunoscută… şi unde patronul, Diko, un om extraordinar de bun şi cinstit, a făcut o masă superbă în onoarea mea! Menashe și Eldad erau şi ei mândri de „comoara” pe care au descoperit-o! Am plecat în America după 4 zile de la festival… am fost în Franța, în Canada, Mexic… iar după două luni ne-am întors în Israel. Am cântat la televiziune, la radio şi după toată vâlva a urmat o perioadă de liniște… Slavă Domnului… că eram moartă de oboseală. Nenorocirea însă era că nu prea aveam unde să cânt, mai ales că eu fiind româncă, aveam acum o coroană de „cântăreață hassidică” nu de muzică ușoară Israeliană! 

 

George ROCA: Imi plac amănuntele cu care îți depeni amintirile. Ce-a urmat după Festivalul de Muzică Hasidică? 

 

Angela TAXIERU-OREN: Era prin 1978, pe la barurile și restaurantele din Tel Aviv nu prea era mult de lucru… așa că am plecat într-un alt turneu artistic cu un grup, cu spectacolul numit „Here is Israel!”. Apoi am avut un program la televiziune împreună cu marele dirijor Izhak Graziani. Am făcut senzație cu cântecul „Cucurrucucú Paloma” a compozitorului mexican Tomás Méndez. Am continuat, tot la televiziune, cu o serie de programe hassidice conduse de Menashe Levran numite „Hine ba ha Shabbath!”
(tradus – „Uite vine shabatul”). Bineînțeles cântam cântece din Tora (Biblie). După cum am relatat mai sus, lumea din Israel mă considera o cântăreață hassidică. Asta nu m-a mulțumit, deoarece eu vroiam să fiu recunoscută ca o cântăreață de muzică ușoară, internațională… Într-una din zile, când repetăm pentru o emisiune de televiziune, a apărut un domn slăbănog, zâmbind şi care s-a prezentat: „Shalom, mă cheamă David!  Soția mea, Brayny, și cu mine, avem un grup de cântăreţi şi mai căutam o fată, pentru grup…”. Am aranjat să ne întâlnim a doua zi şi am avut plăcerea să cunosc alți câțiva cântăreţi israelieni care erau în acest grup, printre care pe Gay Jaffe. Am început să repetăm şi mi s-au dat câteva cântece să le cânt solo: „Ha Ben Iakirli Efraim”, „Jerusalem of Gold”, „I Have a Dream” – un cântec despre Martin Luther King -, „Glory Halleluiach”, și altele. Am plecat din nou în Statele Unite! A fost cel mai greu turneu, pentru că aveam la dispoziție doar  două mașini; una cu artiştii şi unul cu decorul şi băieții care erau mânuitorii de decor. Eram în acest microbuze ca niște sardele şi uneori, de la un oraș la altul, făceam câte 20 de ore! Când ne-am dus la Las Vegas, din California, am făcut 34 de ore pe șosea. Noi trebuia să ne cumpărăm de mâncare! Pe drum am cumpărat numai pizza sau Mc. Donald, iar eu mă plângeam că nu sunt obişnuită cu așa feluri de mâncare! Întrebam de  o supă… De o sărmăluță! Ei râdeau, iar eu eram înnebunită, constipată, şi moartă de oboseală. Eu şi Gay şi cu încă doi băieți ne-am împrietenit şi eram nedespărțiți. Erau trei mușchetari plus Angela. După spectacole, noi nu dormeam în hoteluri, ci era un aranjament făcut de David. Oamenii care veneau la concert ştiau că acest grup va fi împărțit la câteva case ale iubitorilor de Israel şi ei o făceau voluntar, ne oferea o noapte de dormit în casa lor. Uneori ne luau câte patru-cinci persoane pentru că aveau case imense. Înainte de a pleca din Israel, l-am cunoscut pe Arisan, un cântăreț şi compozitor (grec) israelian, şi el mi-a spus: „Cum ajungi în America să vii la restaurantul meu să cânţi!”. I-am spus că probabil vom fi acolo în luna decembrie şi el a zis „OK. Fantastic! Deci vei cânta la mine din decembrie 1978!”. Am strâns mâna şi eram sigură că voi rămâne în America… unde nu putusem să mă duc în 1975 când un impresar de la Teatrul Yiddish „Valin”, îmi propusese să cânt la New York pentru 800 de dolari americani pe lună. O prietenă m-a atenționat că această sumă este foarte mică pentru a trăi decent în America! Dar să continui povestea cu „turneul american”… 

Ajunseserăm în Florida, la Fort Lauderdale, unde o familie ne-a  luat, pe mine şi pe o dansatoare teimancă, la ei acasă să ne găzduiască. Eu tocmai ieşisem de la duș când o aud pe Dalia, teimanca: „Ah, ce splendori de crabi!”. Intrând în bucătăria lor am văzut pentru prima oară în viața mea crabi, care erau imenşi.. și hidoși!  Dalia şi gazdele beau bere, ciocăneau crabii cu niște ciocane mari şi mâncau carnea de crab înmuind-o în unt! Eu am făcut niște ochii mari şi am fugit plângând în dormitor. Eram speriată de ce gust or fi având aceste pocitanii! Cum omoară ei un asemenea animal și-l mănâncă? Bineînțeles că nu mi s-a dat altceva de mâncare şi m-am culcat cu burta chiorăind de foame! 

Angela TAXIERU-OREN: Cum ai cunoscut-o la Paris pe doamna Martini – Împărăteasa nopții!? Mi-ai povestit că ți-a făcut propunerea să cânți la „Folies Bergère”, îmbrăcată doar într-o fustiță de banane precum Josephine Baker…  

Angela TAXIERU-OREN: După terminarea turneului în SUA am plecat în Franța. Aici am cunoscut un producător care a venit la spectacolul nostru… Ne-am împrietenit foarte repede deoarece îi făcea plăcere să vorbească cu mine în franceză. Ne-a invitat după „spectacolul de adio” la un show la „Madame Martini”! Doamna Hélène de Cressac Martini, de origine poloneză, a fost dansatoare și stripteuză la Paris, la renumitul club de noapte „Folies Bergère”, devenind mai apoi o importantă femeie de afaceri și patroană a peste șase cluburi de noapte din capitala Franței! Era poreclită „Contesa” sau „Împărăteasa nopții”! Eu niciodată nu am văzut așa o splendoare de femeie! Extraordinar de frumoasă… Madame Martini a spus că are un loc pentru mine în „chorus” (trupă), dar cu timpul voi putea cânta solo şi mi-a făcut cu ochiul! M-a întrebat dacă știam ceva despre renumita Josephine Baker!!! Desigur că nu prea știam multe… Dânsa a râs şi uitându-se adânc în ochii mei mi-a zis: „Să știi că semeni foarte mult cu Josephine! Și la trup și la voce! Angelique, ai putea face un număr ca ea… așa… îmbrăcată sumar… doar într-o fustiță făcută din banane de cauciuc!?”. Eu nu i-am înțeles umorul şi în capul meu era doar cum să mă reîntorc în New York, să cânt la restaurantul lui Arisan… care mă aștepta în decembrie! Despre mine şi madame „Folie Bergère” ce să mai zic!? Nu am rămas acolo deoarece m-am speriat că mă va pune să cânt fără sutien şi că mă va îmbrăca doar în banane… LOL! Adevărul este că nu am avut puterea să devin dizeuză la un de bar streepteasse ci mă gândeam să fiu o fată serioasă şi să-mi fac o carieră în medicină. M-am înțeles cu Gay şi ceilalți doi baieți să ne reîntoarcem la New York și să nu mai mergem „acasă” în Israel. 

În seara de 31 decembrie 1978 am ajuns din nou pe tărâmul american. Ne-am luat o cameră la un hotel în Manhathan, numit „Pensilvania” şi am dormit vai de mama noastră! Aveam numai 1.200 de dolari şi un geamantan mic… Am luat un taxi după ce am făcut schimb de telefoane cu băieții pentru a ne vedea mai târziu. Am plecat direct la restaurantul lui Arisan. Când am ajuns acolo, Arisan mi-a spus că nu a fost sigur că eu voi veni şi între timp a angajat o altă cântăreață, tot din Israel, pe Edna Goren… Așa că iar eram singură, fără lucru, fără locuința, în mijlocul New-Yorkului!

George ROCA: Îmi pare rău să aud asta! Până la urmă cum s-au „limpezit apele râului Hudson”? 

 

Angela TAXIERU-OREN: Situația mea la New York City nu se limpezea de loc. După cum am relatat mai sus, era data de 31 decembrie 1978 când m-am trezit că am rămas singură pe străzile marelui oraș… Cui îi păsa de mine!? Neștiind ce voi face m-am plimbat ca o nebună gândindu-mă că am făcut o mare greșeală revenind aici! Nu aveam bilet de avion pentru a mă reîntoarce în Israel, nu știam engleză ca să mă descurc… să-i explic cuiva ce mi s-a întâmplat. De la restaurantul lui Arisan am ajuns la strada 34 unde am văzut mii de oameni adunaţi acolo… Toți așteptau noul an, iar când a fost miezul nopții toți au început să cânte tradiționalul cântec scoțian „Auld Lang Syne”, un cântec de rămas bun de la vechiul an… Eu m-am dus înapoi la hotel „Pensilvania” unde mai aveam acea noapte de dormit până a doua zi la 12:30. M-am băgat în pat, dar de la ora unu noaptea şi nu am putut adormi până în zori. La 12:30 cineva a bătut puternic la ușa! „House keeping” a zis… M-am sculat zăpăcită deoarece  abia adormisem. Mi-am luat catrafusele şi m-am dus la o cafenea. L-am sunat pe unul din băieții cu care venisem și care îmi dăduse numărul de telefon. El mi-a spus că este în legătura cu niște cântăreţi israelieni şi să-l resun că o să se intereseze dacă nu au nevoie de cântăreaţă. Am aflat că la New York erau câteva restaurante israeliene: „Airsan”, „Caffe Baba”, şi „El-Avram”… Cu „Airsan” avusem deja o experiență tristă, așa că m-am dus în Queens, la „Caffe Baba” şi am vorbit cu patronul, Jack Zubli, un evreu foarte cumsecade originar din Irak. El m-a prezentat publicului şi am făcut imediat audiția. A fost foarte impresionat, dar mi-a spus că deocamdată avea contract cu Shlomo Haviv, iar când se va termina contractul cu acesta mă va angaja cu braţele deschise. 

 

Am plecat de la Jack cu cartea lui de vizita şi m-am oprit (la 2 dimineața!) la restaurantul „El-Avram” din Greenwich Village. Avram Grobard, patronul, tocmai cânta, așa că m-am așezat la o masă şi am comandat humus şi falafel. Nu cunoşteam pe nimeni! Deodată, a apărut pe scena un cântăreţ rus, pe care îl cunoşteam din Israel. Îl chema Leova Pilshik, originar din Riga şi pe care lumea de acolo îl numea „Tom Jones of Russia”. La un moment dat, lumina de reflector a venit pe mine şi el mă văzut. El zice: „Vai, dragi spectatori, avem printre noi o cântăreaţă din Israel care a luat premiul la festivalul hassidic! Miss Angela Oren!”. Eu, cu falafelul şi humusul între dinți, am zâmbit… Lumea aplauda şi deodată apare Avram Grobard pe scenă şi zice: „Angela come! Sing something for us!”. M-am sculat, am dat tonalitatea la orchestră şi am cântat un cântec… Spectatorii din sală ţipau să mai cânt încă unul, şi încă unul, şi încă unul… Am cântat vreo cinci melodii. În pauză Avram m-a întrebat ce am de gând să fac, să mă reîntorc în Israel sau stau la New York? I-am spus că aș vrea rămân la New York, iar el mi-a propus că dacă vreau pot să încep să cânt la restaurantul lui chiar de a doua zi! Se cânta luni, marți, miercuri, joi și vineri câte două showuri pe seară, sâmbăta un show, iar duminica doua showuri. În situația în care mă aflam am acceptat imediat oferta! Salariul era doar de 350 de dolari pe săptămână, dar eram fericită! În acea seară am aflat prin Leova telefonul unui prieten, Aron Adirim, tot din Riga, care în Israel lucrase la televiziune, şi acum trăia la New York, fiind însurat cu o americancă. Am vorbit imediat cu el la telefon şi mi-a spus că el locuieste pe 7th avenue colț cu 23th street. M-a invitat să vin la ei dacă nu am unde să dorm. Am luat un taxi şi am ajuns la familia Adirim. Soția era o fată superbă, cumsecade… Mi-au oferit, o cameră. Locuiau într-un „loft” imens, adică un spatiu trasformat în locuință… dintr-un bloc industrial. Chiria, doar 120 de dolari pe luna! Eram așa de fericită că în sfârșit aveam unde să locuiesc şi eram cu prietenii mei. Am început să lucrez cu orchestra de la „El-Avram” care m-au adorat, am cântat acolo cu Ron Eliran „The ambasador of Israeli music an amazing song writer, and great singer” cum era prezentat pe scenă, cu Ruthy Navon, o altă cântăreață faimoasă din Israel, Itamar Cohen, Boaz Sharabi, Ioel Sharabi, Holly Lipton, Zvika Pik și mulți alții… Dupâ un timp am luat o pauză de la „El-Avram” și am cântat la „Caffe Baba”, după care am revenit la „El Avram”, unde mă simțeam ca acasă. 

 

George ROCA: Angela, deci te-ai liniștit… Ai început să ai succes la New York!? Povestește te rog mai departe… 

 

Angela TAXIERU-OREN: Între timp m-am împrietenit cu mulți artiști din domeniul muzical. Am avut apariții la „Blue Note”, faimosul bar newyorkez de jazz. Acolo l-am cunoscut pe Louis Belson (toboșar) care mi-a făcut cunoștință cu impresara Lee Court, care mi-a facilitat să cânt la „Mount Dayry Lodge Hotel”, Concord, în Catskills Mountains. La El Avram m-am întors totuși după câteva săptămâni! Îmi era tare dor de New York. Într-o seară a venit la bar să mă vadă, Leova Pilshic (care își schimbase numele în Lev Kent) împreună cu Boris P., un prieten bun de-al lui. În aceeași seară, înainte de plecare Boris a venit să mă complimenteze şi mă întrebe dacă îmi place muzica de jazz? I-am răspuns pozitiv! După câteva zile mă sună Boris, să ne întâlnim… A venit să mă ia cu mașina de la gazda mea, Aron Adirim (Alec), şi m-a dus în Jersey-City pentru un concert de jazz. Din păcate nu am mai gasit bilete, așa că am stat cu el în mașină câtva timp, după care m-a invitat la el acasă. L-am refuzat, desigur, lăsându-l cu buză umflată! Aveam impresia că vrea să mă păcălească… Nu l-am sunat de loc după aceea, în schimb el m-a sunat de vreo șapte. Până la urmă Alec îmi zice: „Ce-i faci băiatului șicane, răspunde-i la telefon că te-a sunat de atâtea ori şi nu este băiat de pe stradă! Ți-a fost recomandat de Lev Pilshik”. În fine să fac povestea scurtă, am început să „ies” cu el şi după trei luni mi-a cerut mâna, după ce m-a dus s-o cunosc pe mama lui, care era în spital după ce suferise un atac de cord. Nunta s-a făcut la „El Avram”! Ne-a costat doar 450 de dolari. Eu nu mi-am cumpărat rochie de mireasă deoarece aveam cu mine o rochie albă, superbă, adusă din Israel… Înainte de a merge la „El Avram” am fost cununaţi religios într-un penthouse situat pe un acoperiș al unui bloc zgârie-nori, unde locuiau prietenii noștri, familia Goldbergs. La „El Avram” banchetul de nuntă a fost fastuos! A venit foarte multă lume cunoscută, în special toți muzicanţii şi cântăreţi care mă cunoșteau. Mi-a cântat orchestra „5 Ruskys”! Totul a fost minunat… Eram într-al nouălea cer! 

George ROCA: Oho! Felicitări! Mazel Tov…! Continuă te rog!

 

Angela TAXIERU-OREN: Încet-încet am început să mă remarc în lumea artistică din New York. Am cântat la Carnegie Hall, Town-Hall, am ajuns la televiziune… am fost invitată chiar și la „The Jerry Lewis Show”. Foarte mulți impresari mi-au dat cărți de vizită şi au spus să-i sun neapărat! După un timp, am fost invitată din nou la televiziune de Joe Franklin, imediat după ce a ieșit pe piață primul meu disc – album „Around the World”. Asta era prin luna august 1981. Eram deja gravidă cu fetița mea! În aceeași seară era în program o mare cântăreaţă: Dakota Staten, şi câțiva actori americani celebri. Acolo era un redactor-șef, Lou Macellaro, care a fost foarte impresionat de albumul meu muzical. S-a decis să scrie un articol despre mine. Când mi-a prezentat materialul l-am întrebat de ce i-a dat titlul: „Angela Oren, The Rumanian Gypsy”? El mi-a spus că este mult mai atractiv pentru cititorii americani. Ce să mai zic!? Eram pusă în fața unui fapt împlinit…

 

Cântând muzică hasidică am fost invitată să dau concerte prin mai multe sinagogi. Am cunoscut un impresar, în Manhathan Charles Rapp, care m-a trimis să lucrez im munți la faimosul hotel „Grossingers”, unde am avut onoarea să cânt alături de Red Botons, Henry Young, Aliza Cashi, Jackie Manson, Bette Midler, Katthie Griffin… După „Grossingers” am cântat tot în munți, în stațiunea Concord, la „Mountdary Lodge”, „The Rally Hotel”, „Browns Hotel” și „Homovak Hotel”… Revenită la New York m-a angajat o orchestră de israelieni, numită „Continental”, pentru a-i ajuta să devină diferiţi de alte orchestre în competiție cu ei. 

 

Vazând ca am succes, soțul meu a început să devină foarte gelos… a început să ţipe că sunt o tâmpită dacă eu cred că acești impresari vor să-mi dea de lucru cu accentul meu… Boris și-a schimbat numele în Barry și credea că el nu are accent dacă (și)-a făcut această schimbare!!! Mi-a făcut capul mare ca eu nu aș realiza nimic cu ei, şi că ei vor numai un singur lucru… să mă aibă la pat! L-am ascultat şi ca „proasta” și am început să cânt din nou la restaurante ruseşti… Rușii aveau nostalgia cântecelor ruseşti și țigăneşti, iar  evreii… nostalgia Israelului, cântece în idish şi în ebraică. Când cântam ei veneau şi aruncau cu dolari pe podiumul scenei! Sincer, mă simțeam umilită să-i culeg de pe jos! Orchestra făceau ochi mari şi strigau: „Aruncă la noi banii!”. Eu eram mulțumită cu salariul meu cash, care era bunicel… ajunsesem la peste 600 de dolari pe săptămână. Soțul meu meu era fericit de cât câștigam, deoarece el făcea doar 180 dolari pe săptămână, așa că eu plăteam toate angaralele! Faptul că eu cântam tot timpul la ruși nu mi-a ajutat carierei mele, ci m-a tras în jos. Făceam furori la aceste restaurante-baruri dar acolo simţeam că mă sufoc, că nu avansăm așa cum îmi doream eu să am succes… Am început să învăț zi şi noapte muzica americană. Am făcut audiţii la hoteluri şi am avut succes să cânt la „Blue Note”, cu Louie Bellson, un mare toboșar. Am cântat la hotel Hilton, la „Le Cirg”, unde am avut plăcerea să-i cânt lui Anthony Queen, „Zorba”! Am cântat și la hotelurile  newyorkeze: „Carlton” și „Meadowlands Plaza”.

 

Între timp, după cum am mai spus, am început să am probleme foarte serioase cu soțul meu, Boris-Barry P. Acesta lucra la un studio în Manhathan, unde developa fotografii, stând opt ore pe zi în camera obscură pe un salariul de 180 dolari pe săptămână. Eu, făceam sume enorme în ochii lui, câte 600$ pe săptămână la „El Avram”, și intre 500$  şi 800$ pentru concerte. Boris a început să lucreze sâmbetele şi duminicile, conducând taxi, pentru a face mai mulți bani și pentru a nu fi dependent de mine. La un moment dat, într-o zi nefastă, aud bătăi ciudate în ușă. Când am deschis ușa, era Boris… plin de sânge! „Ce s-a ntimplat?” îl întreb speriată…  El îmi spune că a fost la stație de benzină să faca plinul, iar un tip s-a enervat că cică, el Boris, nu a stat la coadă și i-a dat cu un băț în cap! Atunci am avut o discuție serioasă cu el: i-am spus că nu avem nevoie de prea mulți bani, ca eu fac de ajuns şi că ar fi mai bine dacă el ar deveni fotograf în loc să facă developări de fotografii care îi nenorocesc vederea. După câteva zile mi-a spus că s-a gândit să-și cumpere un aparat de fotografiat care costă 1.800$ şi că va începe să fotografieze, dar că va mai lucra câtva timp la studioul de developat până își va găsi un serviciu stabil în arta fotografică! A doua zi, înainte de a se întoarce de la lucru, am pus 1.800$ pe pat… cu o notă că îi urez succes şi să-și cumpere aparatul! El să uitat la mine trăznit, nu-i venea să creadă! Și-a cumpărat aparatul de fotografiat şi eu i-am recomandat prima lui lucrare. Și-a făcut cărți de vizită, şi de fiecare dată când cântam le dădea la lume… L-am trimis la școala de fotografi şi am continuat să-l suport. 

 

În vara anului 1980, în iunie, am plecat cu Boris la munte! Era un loc superb, munte şi apa… Ne-am întâlnit acolo cu câțiva prieteni. Deodată m-a apucat o durere de cap cumplită, nu puteam să mă uit la soare, aveam dureri de stomac, am vomitat… După două  săptămâni am aflat că eram însărcinată! Mi-am dorit din tot sufletul să am o fetița şi s-o numesc Rebecca, numele bunicii mele care m-a crescut şi care m-a iubit enorm. Am continuat să cânt, am făcut vâlvă mare deoarece nimeni nu văzuse până la mine, o cântăreaţă cu o burtă imensă… să cânte! Dar eu făceam „comedie” cântând o melodie numită „Gipsy-Vagabond” şi invitam câte un bărbat cu burtă pe scenă și îl întrebam printre alte în câte luni e gravid!? Râsete, distracții, voie-bună! Burta mea era cea mai mare deoarece trecusem de luna a opta! 

 

În sfârșit, ziua cea mai importantă şi fericită din viața mea a fost 12 Februarie 1981, când după 17 ore de dureri să născut Rebecca. Dumnezeu mi-a dat un cadou superb! Am crezut că dacă o am pe fetița, Boris o să fie mai drăguț şi mai înțelegător… Mi-a pricinuit multe necazuri! Era nebun, ignorant, îngâmfat, plin de el! Abia atunci am început să văd cu cine m-am măritat. Vorbea aiurea desori… iar dacă îmi spuneam și eu vreo opinie într-o conversație oarecare, a doua zi el repeta exact cum am spus-o eu cu o seară înainte, ca şi cum era ideea lui. Nu-mi dădea voie să ridic telefonul deoarece (cică!) aveam un accent ciudat… şi clienții lui nu-l vor mai lua la lucru. Am trecut prin multe cu el! După naşterea fetiței a urmat o perioadă de nebunie. El venea vineri, când știa că trebuia să mă duc la cântat şi zicea: „Şi cine crezi că o să stea cu copilul când tu te duci la cântat?”. Eu îl întrebam: „Păi, nu stai tu, că ești liber!”, iar el răcnea cât putea de tare: „Ce!? Eu nu sunt baby-sitter! Dacă nu ai baby-sitter stai acasă!”. Iar dacă nu cântam şi îi spuneam că rămân acasă cu fetița el mă apostrofa: „Angela! Cum adică stai acasă? Nu lucrezi? De unde bani…!?”. I-am răspus: „Păi ce-ar fi să stau tot timpul acasă și să cresc copila, până creşte mai mare?”. La care răspunsul lui a fost: „Dar ce crezi că o să-ţi țin fundul tău mare acasă şi să nu lucrezi? No way!”. El pleca când vroia, venea când vroia, niciodată nu l-am întrebat de unde? De ce? Deseori pleca la 10 dimineața şi se reîntorcea la ora 2 noaptea… Am aflat întâmplător ca s-a încurcat cu o femeie măritată… După care au urmat altele…

 

George ROCA: Sincer, imi pare rău de necazurile pe care le-ai avut…

 

Angela TAXIERU-OREN: Nu, nu s-au oprit aici! Aducerile aminte a ceea ce a mai urmat mă fac să plâng și acum. Am trecut printr-un calvar pe care nu l-aș dori nici dușmanilor mei! Rebecca crescuse, avea 5 anișori şi încercam să fac tot posibilul ca ea să nu simtă că sunt amărâtă din cauza tatălui ei. Era prima zi de grădiniță, în septembrie şi Rebecca adusese de la educatoare o listă cu ceea ce avea nevoie pentru a se juca și studia acolo. Eu am vrut să mă duc la un magazin de specialitate să cumpăr acele rechizite. Rebecca mă văzut şi zice „Mommy unde pleci?”. Eu i-am spus unde mă duc şi ea a vrut să meargă cu mine… Aveam un Pontiac, o mașină mare! Am  așezat-o pe bancheta din spate, i-am pus centura, precum erau regulire. Rebecca m-a întrebat dacă vreau s-o iau şi pe fetița vecinei noastre, cu care se juca… Am întrebat pe mama fetiței… După vreo câteva minute de tăcere a zis „nu!”. Am plecat cu Rebecca, i-am pus caseta ei preferată, Withney Huston „I wanna dance with somebody”. Amândouă  eram bine dispuse și cântam… După câteva minute de condus, mașina a început să se clatine şi a sărit într-un stâlp. S-a învârtit împrejurul acestuia şi deodată am auzit un zgomot cumplit și o lovitură. Nu știu cât timp a trecut… că am încercat să ies din mașina şi nu puteam. Era o liniște de moarte! Am început să strig: „Rebecca! Mommy! Rebecca…!”. Nici un răspuns! Nu știu cum am ieșit deoarece volanul era adânc înfipt în stomacul meu şi eu sângeram pe nas. Rebecca era fără cunoștiință pe jos… Am scos-o din centura de siguranță, am luat-o în brațe ţipând: „Help! Help! Ajutor, ajutor!”. Lumea trecea cu mașinile pe lângă mine dar nimeni nu oprea! Tremuram şi bolboroseam: „Nuuuu Doamne… Nu e moartă!!!”. Deodată au apărut doi bărbați, care erau security la mall şi o femeie care a spus că e soră de caritate! Mai apoi, s-a adunat multă lume şi mă întrebau unde locuiesc? Pe cine să sune? Eram atât de traumatizată încât nu-mi aduceam aminte de numărul nostru de telefon de acasă… Mi să părut o veșnicie până mi l-am amintit… Deodată, a apărut Boris, care a alergat la mine şi a început să mă lovească și să țipe „Ce am făcut cu copilul lui!?”. Au trebuit să-l țină cu forța ca să nu mă mai dea în mine. Avea dreptate, eu făcusem un accident! A apărut în sfârșit salvarea, ne-au dus la spital, iar după consult – eu nu mai contam(!) –  ni s-a  spus că Rebecca are hemoragie cerebrală şi trebuie operata urgent, căci altfel nu va supraviețui. I-au perforat căpșorul şi au eliminat sângele cauzator de hemoragie… Când am intrat să o văd avea tuburi peste tot şi era conectată la un aparat respirator. Eu m-am uitat la ea, la fetița mea dragă… şi am leșinat! Parcă se oprise viața! Am stat în spital zile şi nopți. Nu dormeam, vorbeam cu ea tot timpul şi îi cântam cântecele ei preferate. Cea mai iubita melodie era „Tomorrow” din filmul pentru copii „Annie”. Au venit mulți muzicanţi şi soțiile acestora să ne vadă. Beni, unul din băieții care cânta la trompetă cu formația „Five Ruskys” la El Avram se mutase în California şi devenise  preot. Toboșarul Manastersky l-a sunat şi i-a spus ce mi s-a întâmplat. Erau deja trei săptămâni de când Rebecca era în comă… Beni trompetistul, m-a chemat la telefon și  mi-a spus că în congregaţia lui sunt 1.000 de oameni care se roagă pentru fetița mea… şi să nu mă frământ căci probabil vineri va fi ziua când Rebecca își va reveni! Eram sceptică, dar întorcându-mă în camera de la spital am început să mă rog și eu! În sfârșit a venit ziua de vineri… cântam încetișor la capul fetiței „The sun will come out…” când o voce suavă îmi răspunde: „To…morrow…!”. „OMG, păpuşica lui mama te-ai trezit?”. Am început să plâng şi ea mă întreabă: „Mommy unde îmi este părul? (i-au ras părul pentru operație), Mommy, ce s-a întâmplat cu dinții mei? (la lovitura de la accident i sau rupt toți dinți din faţă). A venit o soră de caritate şi i-au scos tuburile. A doua zi au dus-o la terapie şi sora îmi zice: „Nu cred că fata dumitale o să mai fie normală!”. Eu zic: „De ce?  Spuneți prostii! Eu am vorbit cu ea şi mi-a răspuns normal!” „Nu… zice ea, eu am chemat-o pe Rebecca: Hai păpușo, vino la tanti, iar ea a încercat să alerge la mine dar își tot pierdea echilibrul şi se tot lovea de perete… Eu nici nu cred că știe că tu ești mama ei!”. 

 

A mai stat Rebecca la spital vreo săptămână şi medicii mi-au propus să o duc la un sanatoriu de handicapați pentru reabilitare, dar eu am refuzat şi le-am spus că nu pot ca eu s-o trimit departe de mine, fără mamă… aşa că cea mai bună reabilitare este acasă cu mine! Am adus-o acasă! Noaptea m-am sculat de multe ori şi nu știam unde este… Ea vroia să se ducă la toaleta, dar era dezorientată şi o găseam în dulap… Mi-a luat mult timp până şi-a revenit. Părul meu, din ziua accidentului, a devenit alb! Mă rog deseori, până și acum, pentru copila mea să fie sănătoasă şi să aibă noroc. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat acest cadou, pe draga mea Rebecca, fetița mea. Bun George, voi continua povestea altădată… Te las… deoarece acum am un chef nebun să plâng… 

 

George ROCA: Of, of… Îmi pare așa de rău de ceea ce ți s-a întâmplat. Știi ceva, hai să depănăm amintiri mai vesele! Povestește de colegii tăi din formația lui Vicky Frank, de la Barul „Melody” din București… despre performanțele tale din Israel, despre colegii din lumea muzicală și artistică de acolo.

 
Angela TAXIERU-OREN: (după o săptămână…) Mă întrebi de colegii mei de la barul Melody!? Am cu ei amintiri minunate, amintiri plăcute, amintiri frumoase… cum să le numesc!? Toţi au fost oameni remarcabili şi talentaţi. Vicky Frank, era un băiat admirabil şi pentru că era mai în vârstă decât băieții din orchestra lui îi ținea pe toţi „în frâu”, că erau tineri şi capul lor era… la fete… Vicky nu vroia ca cineva să-i influențeze şi să strice unitatea formației. Matzu, adică Gheorghe Draga, saxofonist și flautist, era un băiat de aur, talentat, tăcut şi respectuos. Nelu Slev, chitară solo, o comoară de băiat, talentat și el, un bun instrumentist, și vocalist. Cânta superb cu vocea – mai ales în engleză, ceea ce era rar în România acelor vremuri! El terminase la Arad facultatea de limbi germanice. Csaba basistul era un om tăcut, ca şi Matzu, dar foarte talentat  și el. Mihăiță, toboșarul, era un băiat foarte tânăr. Băieții l-au ajutat să facă parte din orchestră. Cântă şi el frumos! Când băieții au venit la București din Arad, eu locuiam în casa din General Florescu şi i-am invitat să locuiască la mine câteva zile până își vor găsi o locuință. Le găteam, eram ca o familie şi ne-am împrietenit pe viața. Cu câțiva mai sunt încă în legătura pe FB. Păcat că Vicky ne-a părăsit… RIP! 

 

Cu Angela Similea am fost colege la şcoala de canto a lui Emond Deda. O fată de o frumusețe rară, talentată şi cu un suflet de aur. La aceiaşi şcoala am întâlnit-o și pe  Aura Urziceanu, tot o splendoare de fată şi dee un talent uluitor. Cu Guido Manusardi am cântat de câteva ori la Restaurantul Ambasador, la fel şi cu talentatul Horia Moculescu. 

 

Ioana Iliant una din cele mai bune voci ale României – cânta cu același timbru ca  Donna Summer. Am fost colege de scenă la Melody Bar, până când a plecat în Canada, unde a găsit un impresar de valoare, pe Mike Kittner. Când am ajuns în America, m-a  invitat la ea. Am fost tare fericită să o văd. De fapt Veronica Strugaru, o actriță foarte talentată cu care am lucrat la teatrul „Barbu Delavrancea”, a aranjat această reuniune. Am aflat cu groază că era foarte bolnavă… Avea metastaze datorită unui cancer la sân! Nu mi-am imaginat că va fi ultima oară când o văd… A plecat la ceruri la 51 de ani, în 31 decembrie 1990. RIP, Ioana!  

 

Thury Ştefan, făcea parte din dansatorii de la Melody. Un băiat nemaipomenit de talentat; dansator, pantomim, comediant şi un artist plastic nemaipomenit! Făcea sculptură în tablă bătută care arăta splendid. Soția lui Thury, Mioara, o fată superbă, cu  o voce splendidă. Cu ea am fost colegă de scenă într-un concert-turneu în Israel,  organizat de Dov Hartenstein… În Israel am făcut mai multe spectacole, pentru că Dov Hartenstein lucra în teatru, şi fiind prieten cu mama mea a putut să mă contacteze şi să ma distribuie în spectacole cu Iakov Bodo, Erica Pherfer, Annabella, Radu Lucian, Vlad Solomon, Leanta şi Nicu Lazarovici, Veronica Strugaru, Iona Rodan, Theo Roller şi mulți alţii de care voi încerca să-mi aduc aminte. 

 

Ajuns în Israel, Sadi Rudeanu era persoana care scria cuplete pentru actorii de origine română. Chiar și mie mi-a scris „The Gipsy Vagabond” în româneşte, o bucată muzicală  compusă Ron Eliron, un renumit entertainer israelian, cântăreţ, compozitor şi chitarist. Împreuna cu Dov Hartestein au montat spectacolul de adio pentru mine. Un spectacol emoționant! Sadi avea talent şi era un om tare dulce. Dumnezeu să-l odihnească! În Israel am mai cântat cu Ricky Gal cu care făcusem spectacolul Hasidic; cu Guy Iaffe, Iaffa Iarkoni – un cântăreț de faimă -, cu Jimmy Loyd care îmi spunea tot timpul „Motek, motek, motek” (adică: „dulceață”), cu superba Ilanit, cu Mike Burstein, un actor iisraelian de mare clasă, care a ajuns faimos în America jucând în muzicalul „Fiddler on the Roof” (Scripcarul de pe acoperiș). La Tel Aviv am mai cântat cu câteva formații venite din România, cum ar fi cea a lui Paul Genzer, la restaurantul „Rasputin” din strada Ayarkon, lângă hotel „Dan”. La hotel „Dan” am cântat cu pianistul Shlomo Leiderman, cu care am continuat să cânt mulți ani după aceea! 

 

Între timp mama mea a venit şi ea în Israel, şi a început imediat să cânte la teatrul Yiddish, iar după doi ani a fost angajată la opera israeliană. Aşa l-am cunoscut pe Zubin Mehta care nu numai că era foarte iubit pentru cum dirija dar şi pentru fizicul lui. Un om foarte plăcut şi respectos. Naiomi Ron, o ziaristă din Tel-Aviv a scris vreo două articole despre mine. Un alt Impresar, Teșu Solomovici, îmi dădea târcoale să cânt şi în spectacolele lui, dar era strâns la pungă şi am colaborat cu el doar într-un singur spectacol. Eldad Shrim, compozitor israelian şi Ken Globus, compozitor din Londra, mi-au dat să cânt compozițiile lor pe primul meu single. Deja vorbeam mai bine ebraica şi mă simţeam capabilă să pot cânta la radio şi la TV. 

 

George ROCA: Mai povestește-mi te rog despre cariera ta muzicală din America… Bucurii, necazuri, regrete…

 

Angela TAXIERU-OREN: Cum ţi am spus, în America după ce am cântat în mai multe  baruri israeliene, restaurante, chiar și în temple, mi-am dat seama că nu voi putea avansa dacă nu cânt pe scene americane get-beget. Am început să mă duc la audiții în Manhathan, la restaurante, cluburi de noapte, teatre, etc. Tot timpul mă invitau să vin să cânt sâmbăta, căci ei erau siguri că voi avea mai mulți spectatori şi așa o să fac… o mare carieră!!! Totul era o aiureală… Eu cântam pe gratis, ei făceau banii din bilete, şi culnea, îmi mai și spuneau să aduc prieteni să mă vadă cum cânt! Contracost desigur!  Mi-am dat seama de păcăleală, fiind conștientă că nu voi reuși nici în acest fel, chiar dacă am cântat chiar și la clubul marelui comediant Jack Roy – adică Rodney Dangerfield pe numele lui adevărat. Toți aceștia m-au folosit ca să le fac bani și nu m-au ajutat cu nimic! De aceea am dorit să-mi formez orchestra mea proprie. Până la urmă am reușit, am numit-o „Angela Oren Entertainment”! Am avut noroc să găsesc muzicanţi foarte buni şi am cântat multe concerte la temple, barmitzvas, bathmitzvas, nunți, „sweet 16’ns” şi „graduations”… Câţiva muzicanţi au devenit tare geloși că aveam succes şi au încercat deseori să pună tot felul de obstacole, de bețe-n roate… dar nu au reușit să mă zdruncine. Astai viaţa de artist…! Mi-am făcut singura programul, ordinea cântecelor şi cea ce trebuia de vorbit între bucăţile muzicale. În hotelurile mari nu puteam să-mi aduc orchestra mea pentru că aveau ei orchestrele lor. Acolo veneam cu note şi cu jumătate de oră înainte de show se făcea o repetiție. Mă acompaniau ca şi cum aș fi cântat cu ei de o viața. M-am supărat pe ei de câteva ori! Eram obosită, şi tracasată pentru că aveam de învăţat pentru facultate – eram  la medicină, specialitatea „nursing” – aveam de făcut cumpărături… de gătit pentru familia mea, plus de învăţat bucăţi noi şi făcut munca de impresariat artistic! Cântam deja de doi ani la „Medowlands Plaza” Hotel și mă simțeam extrem de obosită și tracasată. Într-o seară a venit să ne vadă patronul de la Hilton Hotel. A fost impresionat! M-a întrebat dacă am şi orchestră şi i-am răspuns afirmativ. Mi-a propus să cântăm acolo, la dânsul! Era ceva formidabil, m-am bucurat nespus… mai ales ca și banii erau foarte „buni”! Totuși examenele și oboseala cronică nu îmi dădeau pace… așa ca i-am lăsat doar pe băieții din formația mea să cânte la Hilton, iar eu mi-am luat o pauză mai lungă… După atâția ani nopțile pierdute își cam spuneau cuvântul. 

 

În 1991 am decis să mă înscriu la un program de soră de caritate la College of Staten Island. Acest program este pentru doi ani şi era foarte intens, mult de învățat, plus practica în spital. Am luat luat totul în serios și am trecut examenele cu brio. Între timp eram bombardată de patronii restaurantelor și de diferite orchestre să cânt la nunți și la alte evenimente sociale. Am cântat deseori când am avut timp. Mi-am făcut prieteni și am colaborat/cântat cu foarte mulți muzicieni newyorkezi ai acelor vremuri. Printre aceștia, Sandy Schwartz, pe numele de artist „Sandy Bossanova”, originar din România; Moshe Katzburg, israelian, conducătorul formației „The Continentals”; americanii Steven Scott, James Norman, Shlomo Lederman, Avram Grobard (patronul de la „El Avram”, clubul unde cântasem mai mulți ani); armenii Eddie Matevosian și Ștefan Tavitian (foarte talentat originar din România); rușii: Arie Gandelman, Avram Pengas, Iiusha Abramov, Misha Shifutinski, Villy Tokorov, Iuri Zur; Tuvia Zimber și Zvika Cohen din Israel. Mi-a fost foarte greu să cânt de luni până joi, seară de searî, iar dimineața să mă duc la facultate… Dar când omul vrea ceva şi este determinat să facă ceva, totul este posibil! 

 

*

Într-o zi am fost chemată la telefon de actrița româncă din Israel, Annabella. Mi-a spus să mă duc urgent acolo deoarece mama mea şi-a rupt piciorul. Eram exact în perioada de examene finale. I-am spus lui Anabella ca voi veni în câteva zile, şi am lăsat-o pe fetița mea cu soţul, care mi-a spus să nu-mi fac griji căci în cazul că va fi ocupat cu serviciul o lăsa pe fetiță cu mama lui. Când am ajuns în Israel mama mea era deja la spital, nu putea vorbi şi era paralizată la o jumătate de corp. Nu înțelegeam de ce? Mi să spus că şi-a rupt piciorul… O vecină, prietenă de-a mamei mele, Bella mi-a povestit cum să-ntimplat aceasta nenorocire. Cu două săptămâni înainte de a veni eu, mama s-a ridicat din pat şi a simţit o arsură şi o durere ascuțita în gleznă… Cu chiu cu vai s-a dus la baie şi şi-a făcut duşul de dimineața. În aceeași zi durerea a devenit cumplită şi a chemat ambulața să o ducă la clinică. Doctorul a trimis-o acasă deoarece piciorul nu era umflat. Deci nu era rupt! După ce a suferit toată noaptea l-a sunat pe doctor să-i spună că are dureri cumplite. La radiografie s-a constat că unul din oasele piciorului era fisurat! A încercat să se ridice din pat, să meargă la toaletă, dar a căzut lovindu-se cu capul de masa de lângă pat și a făcut o comoție cerebrală. Ajunsă la spital nu putea vorbi sau comunica cu personalul medical. Eram disperată! Nu știam ce să fac… eram mâhnită şi nu aveam linişte sufletească că rămâne singură acolo… Am plecat la casa tatălui meu, i-am spus acestuia că mă voi duce înapoi la spital și voi sta acolo zi și noapte până se face mama bine. Și așa am făcut! Am stat cu mama câteva zile, până când a apărut o rusoaică, soră de caritate. I-am dat niște bani şi am rugat-o să aibă grijă de mama atâta timp cât mă duc să mă odihnesc. 

 

Ajunsă la taică-meu, acesta îmi spune că a sunat Boris, soțul meu. Am telefonat imedia la New York şi el se plângea că îi este foarte greu cu Rebbeca, fetița noastră, că nu este baby sitter şi să mă întorc acasă imediat. Am mai stat cu mama o săptămână, şi cu o zi înainte de plecarea mea în SUA, a venit o asistentă medicală să o ducă să-i facă o nouă radiografie. Mama mea a întrebat cu greu: „Unde mă duc?”. I-am spus că la reuntgen, neștiind că aceasta va fi ultima mea conversație cu ea. Mi-am luat rămas bun spunându-i că trebuie să plec, că o iubesc şi că voi veni în vară să stau cu ea împreună mai mult timp. Întoarsă în New-York, m-am dus înapoi la facultate. Terminasem examenele şi am început cursurile practice la spital. Îl sunam pe tata în Israel să văd cum este mama, şi el îmi spunea să nu-mi fac griji că ea este bine. După vreo lună dela reîntoarcerea mea la New York, trebuia să fie ziua de naștere a lui mămica. Împlinea 63 de ani! Am sunat-o acasă crezând că o voi găsi acolo, dar a răspuns o vecină spunându-mi cu mare tristețe ca mama a murit. Am plâns şi i-am spus că mă voi duce imediat la înmormântare şi să-i spună lui tata să aștepte până când ajung. Ea mi-a zis că a fost îngropată deja, dar tata nu au vrut să îmi spună ca să nu mă mâhnească! A fost o lovitură uluitoare; aşa de mult îmi dormisem să fiu cu ea toată vara… L-am sunat pe tata  să îl confrunt de ce mi-a ascuns adevărul. Mi-a răspuns la telefon soția lui şi mi-a spus că tata și-a cerut iertare la mormântul mamei mele pentru anii cât au fost  căsătoriți şi pentru faptul că nu s-a purtat cum trebuie cu dânsa. Mi-a mai spus că tata i-a făcut o piatră funerară foarte frumoasă. Am fost aşa de amărâtă incât nu am vrut să vorbesc deloc cu tata. Eram furioasă că nu m-a anunțat ce s-a întâmplat. După câteva timp, m-a sunat tata și mi-a spus că de la spital au dus-o direct la o casă de bătrâni, unde ajunsese într-o depresie cumplită şi nu după mult timp a murit. El nu a vrut să-mi spună ca să nu-mi las școala şi să plec în mijlocul examenelor. Până în ziua de azi am o dilemă… a murit într-adevăr? Doamne Dumnezeule, și acum mai am coșmare, mă gândesc cu groază dacă nu au îngropat-o în viața, având o moarte clinică… 

 

După ce am învăţat doi ani de zile, zi şi noapte, ca să devin soră de caritate, am ajuns să-mi fac stagiul la spitalul „Bayley Seton” din Staten Island, New York. Între timp aveam grijă de fetița mea, dar deasemenea trebuia să cânt ca să am bani să plătesc cheltuielile casei. Relațiile cu Boris se răceau din ce în ce mai tare… Soţul meu pe care îl ajutasem să devină fotograf era veșnic ocupat cu munca, dar și cu femeile, aşa cum a fost din păcate şi tatăl meu! Eu care nu aveam timp nici să respir, cântând, ducându-mă la facultate şi având grijă de casă şi de copila mea, nu aveam timp să-l îl urmăresc ce face! Viața îmi devenise o povară… 

 

***

 

Până aici au continuat confesiunile Angelei Taxieru-Oren. Apoi am primit câteva e-mailuri scurte și dureroase:

 

21/07/2019: „Ține-mi pumnii, luni fac un pet scan deoarece iar am o mare problema cu sănătatea, îmi sunt înflamați ganglionii limfatici de la gât! Doamne ajuta!”. 

 

31/07/2019: „Hi George the news are not promising. Surgery, radiation and chemo!!! They saying, my cancer its invasive and it spread to other parts of the body… I went to an oncologist, and he recomends immunotherapy and chemotherapy. I’m exausted…”

 

14/08/2019: …Am cancer la gât! Din 2 iulie am dureri mari și mi-au dat oxicodone, morfină… Trebuie să fac operație… Când, nu știu! O să mai vad! Am început sa fac infuzie de doua ori pe săptămână cu 25.000 mg vitamina C, iar  dimineața în loc de breakfast beau juice din spanac cu apa distilată, cu mango, ananas, kiwi, moringa și scorțișoară…” 

 

17/09/2019: „Între timp am avut operația pe 12 septembrie… Just I had my surgery! I was in agony with pain from July 2nd till now. Hope I’ll make it! Mulțumesc pentru încurajări. Cu ajutorul lui Dumnezeu sper ca va fii bine. Să ai un timp bun și succes. Te îmbrățișez!”

 

Apoi liniște totală în corespondenta noastră până la sfârșit de decembrie 2019: 

„Ce ți-am trimis în ultimul e-mail a fost foarte critic… Luni, 2 decembrie fac altă biopsie… Roagă-te pentru mine! Am problema și cu școala, pentru ca sunt bolnavă ei vor ca eu să mă retrag, să depun resignation… so unfair! Have to fight!”. 

 

14/01/2020: „Sunt în spital cu dureri mari! Morfina nu ajută…! Nu mă pot concentra.  Gălăgiie mare aici. Nu pot mânca normal  de doua luni – constipație, dureri de de cap zi și noapte. Radiația arde! ”

 

Ultimul email pe care mi l-a scris a fost în data de 08/03/2020, 20:35

„Hi George, am fost la spital de multe ori… Am făcut radiații 31, chimioterapie, operații de țesut… Alaltăieri am fost la un doctor pentru țesuturi bolnave și ieșind afară de la el din cabinet mi-am pierdut cunoștința. Am căzut, la fel ca mama înainte de a muri (mai ții minte! Ți-am povestit!). M-au dus la spital că mă lovisem tare la cap. Hemoglobina era 7 de la 11. Acum sunt acasă la fata mea din decembrie”. 

 

*

Angela a pleca spre ceruri, să cânte cu îngerii săi angelini, pe data de 23 Aprilie 2020. RIP ! Odihnească în pace! 

 

*

ȘI o veste bună! Rebbeca, fiica Angelei… s-a făcut bine după accidentul pe care l-a avut la 5 ani. A ajuns o fată frumoasă, cu o educație aleasă și care cântă minunat urmând calea artistică a familiei sale. S-a căsătorit chiar de ziua mamei sale, când acesta a împlinit 65 de ani, pe 13 noiembrie 2012, cu Mr. Mark L., un bărbat și un soț minunat și au împreună două fetițe superbe. Prima se numește Angelica și este născută pe 2 mai 2022, iar cea mică, Ariella, născută recent, pe 12 iunie 2024. Fericire și bucurii să aducă parinților lor… 

————————–

A consemnat,

George ROCA 

Sydney, Australia – New York, SUA

12 februarie 2018 – 9 august 2024