Pe 13 noiembrie 2010, în familia antrenorilor Teodora şi Sorin Cepoi va fi o mare sărbătoare. Teodora Ungureanu-Cepoi, una dintre prinţesele gimnasticii româneşti, îşi aniversează ziua de naştere. Eleva celebrului cuplu de antrenori Béla şi Márta Károlyi, Teodora face parte din elita gimnasticii mondiale, cu o carte de vizită impresionantă. În 1975, a câştigat locul al doilea la individual compus şi medalia de bronz cu echipa, la jocurile preolimpice, ca preambul pentru cele trei medalii olimpice din 1976, de la Montreal, şi medalia de aur, cu echipa, în Japonia şi la Londra. A ocupat locul al patrulea la individual la Campionatele Europene din 1977, a câştigat medalia de argint a Campionatului Mondial de la Strasbourg în 1978, apoi a câştigat titlul Mondial Universitar, trei medalii de aur şi două de bronz, la Campionatele Mondiale Universitare din Mexic, în 1978.
Este căsătorită de 29 de ani cu Sorin Cepoi, de asemenea gimnast de performanţă şi antrenor cu un palmares foarte bogat. Sorin Cepoi a fost component al Lotului Masculin de Gimnastică al României la Campionatele Mondiale de la Varna (1974); component al Lotului Naţional la Campionatele Europene de la Berna (1975), Vilnius (1977) şi Roma (1979); component al Lotului Olimpic al României Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) şi Moscova (1980); a participat la Campionatele Mondiale Universitare de la Sofia (1977) şi din Mexic (1979) unde a câştigat medalia de bronz, cu echipa. Este câştigător al locului al cincilea la individual la Cupa Americii (1978) şi component al lotului României la Campionatele Mondiale de la Strasbourg din acelaşi an (1978) şi la Moscova, în 1980.
De mai bine de treizeci de ani, viaţa familiei Cepoi este dedicată trup şi suflet gimnasticii. La ceas aniversar, cred că este momentul potrivit pentru a trece în revistă câteva dintre performanţele de excepţie ale soţilor Cepoi.
Simona Botezan: Ce reprezintă pentru dumneavoastră gimnastica şi de ce aţi început să practicaţi acest sport?
Teodora Ungureanu – Cepoi: Gimnastica reprezintă, pentru mine, dragoste şi pasiune, iar frumuseţea acestui sport m-a atras de la o vârstă fragedă şi mi-a împlinit multe vise.
Simona Botezan: Vă mai amintiţi ce aţi simţit când aţi câştigat primul concurs important? Ce este în sufletul unui sportiv în momentele în care se află pe podium şi ascultă imnul ţării sale?
Teodora Ungureanu – Cepoi: Primul concurs pe care l-am câştigat la individual a fost Champions All, în anul 1976, la Londra. Acolo m-am simţit mândră să fiu român şi să aud imnul intonat numai pentru mine.
Simona Botezan: Cum arăta, în urmă cu 30 de ani, o zi din viaţa dumneavoastră de sportivi şi cum arată astăzi o zi din viaţa cuplului de antrenori Teodora şi Sorin Cepoi?
Teodora Ungureanu – Cepoi: Este o foarte mare diferenţă între ce-a fost şi ce este. Atunci, nu aveam decât grija de a ne antrena pentru a fi cei mai buni. Azi… în afară de programul de antrenament, pe care trebuie să-l facem competitiv, pentru că avem concurenţă, mai trebuie să mulţumim (în primul rând!) şi părinţii, pentru că ei sunt cei care plătesc. Apoi, mai sunt şi antrenorii care lucrează din greu ca să ne menţinem programul la nivelul cel mai înalt şi bineînţeles studenţii, care trebuie motivaţi să rămână în program.
Simona Botezan: Spuneţi-ne câteva cuvinte despre fiica dumneavoastră, Adriana, şi despre nepoţica Amélie. Copilăria Adrianei a fost marcată de celebritatea părinţilor, de faptul că dumneavoastră eraţi modelele unei întregi generaţii? Adriana a cochetat cu gimnastica? Vă urmează în carieră, sau a ales în viaţă un alt drum?
Teodora Ungureanu – Cepoi: Adriana a crescut, şi în Franţa şi în SUA, în sala de gimnastică, dar nu s-a implicat serios în activitatea sportivă. Înclinaţia ei a fost spre modă şi muzică. A terminat facultatea FIT din New York City, cu diplomă în comerţ şi reclame comerciale. A lucrat trei ani în Republica Dominicană, la unul din resorturile de vacanţă, după care a revenit în New York şi lucrează ca manager la un centru comercial din Manhattan. Anul trecut s-a căsătorit şi acum şapte luni a născut o fetiţă absolut adorabilă, Amélie Khatrine.
Simona Botezan: Aţi locuit, o perioadă, la Grenoble şi aţi obţinut rezultate bune cu sportivele din Franţa. Ce motive v-au determinat să vă mutaţi peste ocean şi să o luaţi de la început, în SUA? Care au fost primele impresii despre Lumea Nouă?
Teodora Ungureanu – Cepoi: În vara anilor ’91 şi ’92 am fost invitaţi de către fostul antrenor al lui Sorin, Gheorghiu Costache, care locuieşte în New York din anul 1980, la un câmp de gimnastică, în calitate de antrenori. Acolo metodele noastre de antrenament au fost remarcate de către o patroană de club, care ne-a propus un contract pe doi ani, la clubul său, „Gym Cats” din New York. Nu ştiu ce ne-a determinat să plecăm. Cred că destinul. Financiar, o duceam bine în Franţa, dar am simţit nevoia unei schimbări. Am revenit, atunci, în Franţa şi am vorbit cu preşedintele clubului despre intenţia noastră de a petrece doi ani în SUA. Am făcut aranjamente pentru înlocuirea noastră cu un fost coleg, care lucra la un alt club din Franţa. „Tranzacţia” s-a derulat uşor, dar cu multe lacrimi din partea tuturor. Înainte de plecarea noastră, clubul şi comitetul sportiv Rhon-Alpes au organizat o festivitate de adio, iar primarul oraşului Grenoble ne-a înmânat cheia oraşului, pentru merite deosebite.
S.B. Este adevărat că antrenorii vă alintau cu numele „Aschiuţă”, când eraţi în echipă? Cum a pornit povestea? Spuneţi-ne o întâmplare haioasă cu colega dumneavoastră, Nadia Comăneci.
T.U.C. Antrenorii clubului care m-a lansat, CSM Reşiţa, mă numeau „Aşchiuţă” pentru că eram slabă şi mă comparau cu o aşchie. Ajungând la Oneşti, nu ştiau mulţi de porecla mea, aşa că mă strigau Dorina. Cu Nadia am avut multe aventuri, să le spun aşa. Una dintre ele, despre care am vorbit mulţi ani, a fost când într-o sâmbătă după-amiaza, eu şi Nadia am fost invitate acasă la una din colegele noastre. Părinţii colegei nu erau acasă şi am hotărât să facem un „party”. Am invitat alte colege şi trei băieţi din bloc. După o oră de zbenguit şi dansat, auzim soneria. Când ne uităm pe vizor, panică! Béla era la uşă, strigând disperat că, dacă nu deschidem, cheamă „Miliţia”. (Béla fusese înştiinţat prin telefon de una dintre colegele noastre, care nu fusese invitată la petrecere). Noi, de frică, i-am ascuns pe băieţi în debara, dar am uitat să le ascundem şi pantofii, care erau aliniaţi lângă debara. Îi deschidem, noi, uşa lui Béla, care intră în casă ca fulgerul şi ne întreabă: Ce se întâmplă aici? Noi am răspuns că ne facem temele şi nimic altceva. Béla dă să iasă pe uşă, dar, când vede cele trei perechi de pantofi, deschide debaraua şi dă peste cei trei băieţi. Nu va închipuiţi ce faţă a făcut la vederea lor! După ce i-a dat afară, s-a întors la noi şi ne-a spus să ne pregătim de antrenament. Ne-a dus la sală şi am făcut două ore de pregătire fizică. Aşa s-a terminat o după-amiază liberă mult aşteptată într-o după-amiază de muncă asiduă.
S.B. Se spune că, în trecut, antrenamentele de la Oneşti şi de la Deva erau foarte dure şi că gimnastele făceau multe sacrificii pentru fiecare medalie. Este un mit că gimnaştii îşi sacrifică anii copilăriei pentru sport, sau există şi o fărâmă de adevăr, în aceasta? Ce ar trebui să ştie părinţii care îşi îndrumă copiii spre gimnastică? Dar copiii care decid să facă gimnastică de performanţă?
T.U.C. Şi atunci, şi acum, o gimnastă de performanţă care vrea să atingă perfecţiunea trebuie să se antreneze multe ore pe zi, să se dedice sportului muncind din greu şi să sacrifice multe pentru succes. Atunci erai obligat să le faci, altfel ţi se imputau. Acum este mai rezonabil, există un dialog deschis între antrenori şi părinţi, între antrenori şi sportivi şi nu te obligă nimeni să faci aceste sacrificii. Părinţii şi copiii care tind spre performanţă trebuie să ştie că oricât de talentaţi ar fi, nu vor reuşi fără muncă şi sacrificii. Nimeni nu a ajuns uşor în top.
S.B. Spuneţi-ne despre activitatea dumneavoastră de la Dynamic Gym. Cât de mult s-au schimbat mijloacele şi metodele de antrenament pe care le folosiţi dumneavoastră acum, faţă de cele ale antrenorilor dumneavoastră din România?
T.U.C. Atunci, în România, sportivii erau selecţionaţi, iar antrenorii erau presaţi de rezultate. Pentru aceasta, se mai aplica şi metoda sfântă – bătaia, cel puţin la fete. Deviza noastră la Dynamic Gym este de a dezvolta minţi ascuţite şi corpuri sănătoase. Căutăm să convingem studenţii noştri cât de importantă este participarea în activitatea fizică generală pentru a avea o viaţă sănătoasă. Acordăm aceeaşi atenţie şi celor care participă în programul recreaţional, şi celor care aleg performanţa. Sunt sigură că acum se aplică aceleaşi metode şi în România.
S.B. Există un moment din cariera dumneavoastră care vi s-a lipit de suflet într-un mod special, o întâmplare deosebită sau o persoană care v-a marcat cariera, viaţa?
T.U.C. Acestea au fost multe – şi plăcute, şi neplăcute. Să vă spun una plăcută. În anul 1987, când am preluat conducerea clubului din Grenoble, aveam o elevă, Chloe, care venea după o fractură la glezna stângă şi pe care noi am remarcat-o ca având un potenţial excepţional. Tatăl ei vroia s-o retragă de la gimnastică. Înainte de a pleca din Grenoble, ei locuind la Avignon, oraş situat la 100 de kilometri de Grenoble, i-am vorbit despre talentul fetei şi despre şansa ei de a deveni o gimnastă de mare performanţă. I-am spus că fiica lui ar putea să participe la Olimpiada de la Barcelona. Ne-am oferit s-o găzduim pe Chloe la noi acasă şi l-am rugat să o lase să mai încerce o lună, cu noi, ca antrenori. Tatăl a fost de acord. În vara anului1992, după terminarea campionatului naţional şi a selecţiei pentru echipa Olimpică, unde Chloe termina pe locul 1 la individual, bârnă şi paralele, tatăl ei a coborât din tribună şi ne-a spus: „Ţineţi minte, acum patru ani, când mi-aţi spus că fiica mea, Chloe, ar putea participa la Olimpiadă? Eu n-am uitat! Credeam că mă încântaţi cu vorbe, numai ca să o mai las la gimnastică, dar pentru ce aţi făcut pentru ea, jos pălăria!”
S.B. Aţi păstrat legătura cu colegii dumneavoastră de la lotul naţional, cu Federaţia, cu gimnaştii sau antrenorii din România? Colaboraţi cu ei? Dar cu colegii dumneavoastră care s-au stabilit în SUA?
T.U.C. Am ţinut şi ţinem legătura cu mulţi dintre colegii din ţară şi cu cei care lucrează prin alte ţări europene. În fiecare vară primim vizite de la mulţi dintre ei, iar cu cei care locuiesc aici, în SUA, ne vedem foarte des, la competiţii. De asemenea am ajutat financiar şi material mai multe cluburi din România şi din Franţa.
S.B. Ce părere aveţi despre prestaţia Anei Porgras şi a echipei României, în general, la concursul recent de la Rotterdam? Ce credeţi că ar trebui să facă un sportiv pentru a atinge performanţele dumneavoastră în gimnastică şi pentru ca gimnastica românească să strălucească din nou, pe prima treaptă a podiumului, aşa cum am fost obişnuiţi?
T.U.C. Ana a progresat mult, de anul trecut, când am văzut-o ultima oară. Sper ca această medalie s-o încurajeze şi s-o motiveze, la fel şi pe celelalte membre ale echipei, pentru Olimpiada de la Londra, din 2012. Multe dintre gimnastele românce au depăşit cu mult performanţele mele. Generaţia mea a scris istoria, ele o continuă.
S.B. Ce părere aveţi despre revenirea cuplului de antrenori Belu – Bitang la Lotul Naţional al Românei? Credeţi că echipa României poate avea speranţe legate de Olimpiadă?
T.U.C. Aşa… ca să glumesc, asta înseamnă pentru fetele din echipă că pauza s-a terminat! Cei din cuplul B&B sunt tehnicieni de excepţie şi dispun de metodele necesare pentru a aduce echipa României din nou în fruntea gimnasticii mondiale.
S.B. Ce părere aveţi despre noile norme de notare în gimnastică şi despre arbitraj, în general. V-a tentat vreodată să deveniţi arbitru? V-aţi simţit vreodată furată de arbitraj, la concursurile la care aţi participat?
T.U.C. După Olimpiada de la Athena din 2004, unde s-au ivit numeroase erori în arbitraj, FIG a venit cu noul sistem de punctare, care, după părerea mea, este bine gândit, sau cel puţin arată bine pe hârtie, dar a iscat multe nemulţumiri în rândurile antrenorilor şi mai ales ale audienţei, care crede în continuare că sistemul de punctaj perfect 10.00 era mai bun. Eu însămi deţin un brevet internaţional de arbitraj, pe care nu l-am reînnoit în ultimii ani, din cauză că, petrecând atâtea ore la clubul pe care-l conduc, nu-mi rămâne timp şi pentru arbitraj.
S.B. Ce proiecte aveţi? Aveţi în vedere şi Olimpiada din 2012?
T.U.C. În acest moment, avem în echipa naţională a Statelor Unite o gimnastă foarte talentată şi cu mari şanse să participe la Olimpiada de la Londra. Ea se numeşte Sabrina Vega şi anul viitor va fi, pentru ea, primul an de seniorat. Acum suntem în pregătirea primei mari confruntări, Campionatul Mondial de anul viitor, de la Tokyo. După aceea mai vedem, o luăm pas cu pas, important este s-o menţinem sănătoasă.
Simona Botezan: Permiteţi-mi să vă urez succes şi un călduros „La mulţi Ani!”, cu ocazia zilei de naştere, din partea colegilor mei de redacţie şi a cititorilor noştri de pe întreaga planetă, cărora (de-a lungul timpului) le-aţi adus de atâtea ori zâmbetul pe buze. Vă mulţumesc, în numele milioanelor de români care vă admiră şi vă iubesc, pentru momentele de fericire pe care le-aţi dăruit cu atâta generozitate şi pentru contribuţia adusă la construirea imaginii României în lume, mai valoroasă decât orice demers al departamentelor de stat sau al ambasadelor. Vă preţuim şi vă respectăm, vă dorim sănătate, fericire, putere de muncă şi succes în tot ceea ce întreprindeţi. La mulţi Ani fericiţi să trăiţi!
Teodora Ungureanu – Cepoi: La rândul meu, ţin să vă mulţumesc dumneavoastră, tuturor celor cu care colaboraţi şi, mai ales, să mulţumesc din suflet cititorilor care nu m-au uitat.
Să auzim numai de bine!
