Nici nu realizez ce zi era,ştiu doar ca geamurile casei îmi erau pline de praf şi ude de la ploaia adusă de mohorarea atmosferei. Defapt, cred că era o zi de miercuri, dar asta avea o minimă importanţă ţinând cont de faptul că pentru mine zilele nu mai erau separate de câteva sâptămâni, de când aflasem că sora mea, Maria, rămăsese gravidă. Cred că ajunsesem să nu mai ştiu de mine, nu mai acordam atenţie la nimic şi nimănui, nu mai observam nici că ieşeam mereu răvăşită şi îngânduratăasemenea unei năluci. Nu făceam altceva decât să gravitez în jurul Mariei şi al sarcinii sale nedorite.
Ne aflam în anul 1987, iar cu asta cred că am spus mai mult decât cu oricare alte cuvinte. Perioada în care se afla ţara noastră nu mai are nevoie de nicio prezentare, eram într-un imens hău, pe nimeni nu interesa soarta noastra, dorinţele noastre gândirea noastră. Tot ceea ce ştiu este că trebuia să acţionăm asemeni roboţilor, fără sentiment, fără mamă, fără tată, fară fraţi, fără surori. Singura noastră mamă şi cea pe care nu aveam voie să o trădăm era regimul. Maria era gravidă în luna a patra, ceva inadmisibil în familia noastră şi nu numai. Toţi o criticau, o judecau, o considerau o femeie de moravuri uşoare şi apoi o mare ruşine a familiei. Deşi aveam doar şapte ani, cred că eram singura din familie care reuşea să o înţeleagă, şi cu siguranţă nu doar din familie, în mintea mea eram singura din lume care reuşea să îi accepte şi decizia brusc luată, de a avorta. Nu am criticat-o, nici măcar o minimă explicaţie nu am cerut, un singur lucru mi-am spus şi anume că trebuie să o ajut, că împreună vom trece peste acest moment, impas sau cumpănă din viaţa sa. Maria, pentru mine, reprezenta totul, îmi era asemenea unei mame,surori, prietene. Discutam despre orice, în orice moment şi nu stabileam nicicând o graniţă între noi. Toate aceste sentimente le-am trăit până într-o dimineaţă,aparent ca oricare alta.
Era o superbă dimineaţă de septembrie, defapt nici nu era încă dimineaţă, abia se îngânau zorii zilei cu cei ai nopţii. Nu ştiu de ce,dar am simţit nevoia să mă duc în camera Mariei, mă măcina mult prea tare o întrebare, era prima întrebare în tot acest timp, pe care simţeam nevoia să o adresez. Am uitat să menţionez că în casa noastră nu se pomenea nimic de sarcină, de avort sau mai ales de tatăl copilului. Tata ne informase de puterea securităţii, de microfoanele puse posibil în casa noastră, să nu mai pomenesc de faptul că imi era frică să ridic receptorul, să port o conversaţie telefonică pentru că îmi era foarte clar că există şi un al treilea interlocutor pe fir. Familia noastră, fiind una uşor înstărită, eram mereu urmăriţi şi acuzaţi de diferite imbecilităţi, evident acuzaţii nefondate făcute de vecinii noştri mereu suferinzi de bârna din ochii altora, dar niciodată atenţi la cea din ochii lor. În acel moment am reuşit să fiu inconştientă, să fac abstracţie de toate acele idioţenii în viziunea mea şi să mă îndrept spre camera Mariei, având în minte un singur scop, să aflu cine este tatăl copilului. Ştiam că avortul era interzis, dar aflasem abia cu o seară înainte acest lucru dintr-o discuţie cu mama.
Sfioasă,după o plimbare de trei ore, am poposit câteva clipe pe o bancă, iar într-un moment al său de slăbiciune, am observat cum deodată i-au izbucnit lacrimile; nu ştiam cum să reacţionez sau ce să o întreb. Cred că totul a fost atât de lejer, de neforţat, încât mi-a spus singură ce o macină după o linişte apăsătoare. În lacrimi a apucat să îmi spună că nu înţelege de ce Maria a hotărât să ne facă familia în aşa hal de râs, că nu se gândeşte la consecinţe, la faptul că vom ajunge în stradă, că îşi vor pierde locurile de muncă; şi că mai ales nu se gândeşte la faptul că întreaga societate o va marginaliza. Că va fi luată de exemplu aşa nu, că mai mult ca sigur va veni televiziunea pentru a filma o mamă cu un copil din flori, o mama singură, un prost exemplu pentru societate, ce nu îmbrăţişează ideea de familie de care tovarăşul de altfel era obsedat.
Rămăsesem terifiată, şi nu de faptul că tot oraşul o să vuiască, sau că îşi vor pierde locurile de muncă cel mai probabil, în cazul în care s-ar fi aflat că urma să facă avort.Cu mintea mea atunci atât de fragedă, nu puteam să înţeleg cum reuşeşte să pună în prim plan aparenţele, regimul, şi nu faptul că avortul ar fi putut fi putut fi fatal pentru Maria, nu înţelegeam ipocrizia ei de a face abstracţie de faptul că Maria era singură printre microfoanele securităţii, înconjurată de securişti şi totuşi fără prezenţa masculină ce ar fi trebuit să o susţină. În mintea mea nu exista decât întrebarea, dacă noi însemnăm o familie, şi tot eu îmi şi răspunsesem că nu. Nu reuşesc să îmi amintesc decât de faptul că am rugat-o să se oprească, îmi repugnau lamentările ei egoiste. Nu i-am reproşat nimic direct, dar mintea mea era plină de reproşuri, însă am reuşit la acea vârstă, să dau dovadă de mult mai multă verticalitate decât propria mea familie şi să imi concentrez întreaga atenţie pe Maria. Ştiam doar că nu vroiam să o pierd şi că ajutorul meu moral o putea sprijini mai mult decât orice altceva la acea vreme.
Toate acestea roiau acum în mintea mea totul se derula asemenea unei pelicule, în timp ce îi pregăteam cafeaua Mariei, pornită să apuc spre camera sa. Am reuşit să împrăştii aroma aroma de cafea în toată casa, să torn cafeaua în ceaşca sa de porţelan preferată şi să îi aşez în farfurioară un şerveţel violet, culoarea sa preferată, să îmi fac curaj să apuc spre camera ei. Scârţâitul parchetului, alături de mirosul cafelei reuşeau o îmbinare perfectă, şi totuşi parcă mă avertiza asupra a ceea ce urma să aud, şi anume ceva neplăcut, eventual îndulcit de bunătatea Mariei. Mă simţeam cu totul neliniştită, şi nu pentru ce urma să aud, ci pentru neliniştea pe care i-aş putea-o produce ei. Nu îmi doream să o neliniştesc, ştiam că era ziua în care urma să o însoţesc la chiuretajul atât de ilegal şi puţin pomenit în casa noastră. Mintea mea de copil nu putea înţelege acel interzis, de ce erau toate femeile obligate să aibă copii chiar şi nedoriţi, de ce trebuiau neapărat patru pentru ca apoi să poată recurge la un avort, de ce erau femeile forţate în fabrici, instituţii să se supună unui control periodic ginecologic?! Mi se părea totul o imensă interpretare grotescă, simţeam că jucăm cu toţii o piesă de teatru,că nu eram altceva decât păpuşile mânuite de o sfoară atât de groasă care părea să nu mai cedeze niciodată.
I-am bătut în uşă Mariei, dar doar o singură dată, deoarece într-o fracţiune de secundă i-am auzit vocea uşor tremurândă care mă poftea în interior. Când am reuşit să păşesc pragul, o atmosferă atât de apăsătoare parcă m-a izbit, îi simţeam starea, trăirile încă din prag. M-am apropiat de ea dar parcă mă apropiam de o imensă groapă căscată, atât de pierdută şi de absentă o simţeam. Am aşezat ceaşca pe noptieră şi m-am strecurat lângă ea, i-am prins capul în braţele mele şi am rugat-o să îmi spună ce o macină atât de tare, să îmi spună temerile sale. După câteva secunde, m-a privit în ochi şi mi-a spus că nu şi-ar dori altceva decât să fugă în occident. Nu înţelegeam ideea de occident, dar apoi am înţeles că acolo nu era o crimă pentru întreaga naţiune, pentru sistem să recurgi la un avort, crima era doar în sufletul tău. Şi nu era o ruşine, sau un exemplu prost dacă erai o mamă singură, nu considera nimeni că faci o întreagă naţiune de râs şi că negi ideea de familie. Acolo totul era firesc, totul te privea în mod direct doar pe tine. Cred că la acea vreme oamenii patriei noastre nu puteau trăi doar pentru ei, cred că viaţa lor nu le prezenta un interes atât de mare,din contră, mereu erau atenţi la viaţa celorlalţi. Nu ştiai cine îţi este prieten cu adevărat, simţeai că urechile securităţii sunt peste tot, afară, în toate încăperile, până şi în toţi oamenii. Întrebarea mea îmi părea acum atât de inutilă,nu aveam altceva în minte decât să o pot ajuta,să o pot linişti.
Am întrebat-o de ce îi este frică cel mai tare. Mi-a răspuns aproape în şoaptă că de moartea sa şi a copilului său, că este sigură de moartea sa, dacă nu fizică, atunci spirituală. Am izbucnit în lacrimi şi aproape că am implorat-o să nu recurgă la avort, i-am jurat că o voi ajuta, că voi lucra şi eu, că o voi susţine. Mi-a răspuns plângând că voi înţelege când voi fi şi eu adolescentă. A încercat să îmi explice că indiferent dacă va păstra sarcina, societatea tot o va marginaliza, iar copilul tot îi va fi luat cel mai probabil, şi dus într-un orfelinat, deoarece se considera o familie neîntregită, o familie care sfida comunismul şi chiar societatea. Bineînţeles că nu puteam înţelege aceste idei aberante la vremea aceea. Tot în şoaptă mi-a povestit de înţelegerea pe care o avea cu un anumit medic, un nume sonor bineînteles, o înţelegere făcută pe mulţi bani. Înţelesesem că totul era secret, într-o perfectă discreţie, nimeni nu trebuia să ştie nimic pentru că de altfel ajungeau în închisori atât ea cât şi el, unde cu siguranţă şi-ar fi dus toate zilele. Ştia că sarcina sa era destul de avansată iar un avort târziu, însoţit de un mediu neadecvat executării sale, ar fi dus cu siguranţă la un avort fatal. Cu toate astea m-a rugat să o ajut să se pregătească, deoarece în scurt timp trebuie să pornim spre un conac în afara oraşului.
În timp ce îi periam părul, tot felul de imagini monstruase se derulau în mintea mea. Simţeam că se putea întâmpla totul şi totuşi nimic, o vedeam pe ea cum încerca să se îmbărbăteze. Nu înţelegeam de ce îşi dedica atât timp în oglindă, îmi părea chiar superficială, urma să comitem un delict, o crimă, nu să asistăm la un bal. Observând privirea mea, a simţit nevoia să se justifice. Mi-a spus că uneori feminitatea şi eleganţa te fac să fii mult mai încrezătoare; aceste cuvinte mi-au rămas întipărite şi acum în minte când observ în jurul meu cât de prost interpretează femeile ideea de eleganţă, iar feminitatea pentru unele a devenit ceva de neatins.
După o oră eram gata să pornim, îmi părea Maria mai frumoasă ca niciodată, deşi avea doar 20 de ani o vedeam o femeie în toată firea, o vedeam hotărâtă, pregătită să îşi asume tot ceea ce urma să se întâmple, indiferent că ar fi fost bine sau rău. Afară era o vreme superbă, soarele ardea, lumina toate acele nuanţe de arămiu, natura era într-o imensă nepăsare, cred că eram chiar uşor furioasă pe această sfidare a sa. Am izbutit să urcăm în maşina familiei, o superbă Dacie pe atunci, invidiată de toţi vecinii, motivul frecventelor vizite ale miliţienilor la uşa noastră. Drumul a fost lung şi obositor, în jurul amiezii am ajuns. Am vrut să cobor, să fiu alături de ea,să o ţin strâns de mână în acel moment atât de greu al vieţii sale, dar ea nu mi-a spus prea multe decât că dacă în două, trei ore nu are să se întoarcă să caut un localnic şi să îi spun că sunt rătăcită. M-a sărutat pe frunte, mi-a dat un bileţel cu adresa casei noastre şi o scrisoare pe care m-a rugat să o deschid când voi avea vârsta ei. Înainte de a pleca, m-a rugat să nu pomenesc nimănui numele său, sau al localităţii în care am ajuns şi mai ales de ce am ajuns. I-am promis toate acestea încă mirată şi confuză după care i-am transmis că o voi aştepta şi nu voi sufla o vorbă nimănui. Era un imens şes acolo, nuanţele toamnei păreau mai frumoase ca niciodată, totul în jur era nuanţat în culorile ciocolatei şi a ruginii, priveam fascinată în depărtare şi admiram fiecare frunză, crenguţă, floare ce îmi stătea în faţa ochilor. Priveam spre imensul conac şi aşteptam să o văd pe Maria cum se întoarce să îmi relateze detaliu cu detaliu ce a trăit în acel infern, eram ferm convinsă că o voi înţelege.
Iată-mă şi acum, după 12 ani în faţa aceluiaşi şes, cu privirea aţintită în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi aşteptare în suflet. Speranţa mea de a o revedea nu murise niciodată. Aveam acum vârsta ei şi scrisoarea în mână. Scrisoare bine ascunsă atâţia ani de ochii securităţii, care ne-a distrus familia după moartea Mariei.
Încă îmi amintesc perfect cum ne-au impus înainte de a o conduce pe ultimul său drum, să o ducem în faţa colegiului, pentru ca toate tinerele să observe consecinţele unei sarcini nedorite. Ai mei fuseseră daţi afară de la locul de muncă, am pierdut o bună parte din pământ, iar casa a fost luată de stat, după care am fost mutaţi într-un cartier periferic. Toate temerile mamei se adeveriseră, până la căderea regimului am fost persecutaţi, eu la şcoală iar ai mei la noile locuri de muncă. Nu aveam voie să pomenim sau să schiţăm vreun gest de regret pentru moartea ei, eram siliţi să relatăm jurnaliştilor o poveste ireală, să o judecăm să o renegăm din familie. Furioasă şi acum ca şi atunci cănd am părăsit acel loc, mă întrebam ce a fost în mintea celor ce au stabilit acel decret. Deşi aflau de nenumărate decese nu schiţau nici măcar un rid de încruntare pe faţa lor. Nu ştiau câtă durere îndurau acele femei, atât fizic cât şi interioară, cu siguranţă aceia nu erau oameni, erau tirani care se hrăneau cu răul pe care îl făceau femeilor şi familiilor. Scrisoarea Mariei îmi relata toate trăirile, toată experienţa sarcinii până atunci şi tot ce vroiam să ştiu cândva.
Nu ştiu dacă scrisoarea încă mai păstra mirosul pudrei şi a parfumului său, dar cu siguranţă eu încă le simţeam. Cred că mi-am petrecut jumătatea de zi, stând pe covorul de frunze parcă pregătit să mă întâmpine şi privind la orizontul infinit în care se mai încurcau rămăşiţe din vechiul conac. Trăiam totul de parcă ar fi fost ieri şi în acelaşi timp meditam la povestea mea,la viitorul meu care abia acum începuse după elucidarea ultimului mister.
