Era simplu să iei mită la vamă, atunci când chiar şeful te anunţa dacă vine vreun control de la Bucureşti. Asta reiese din stenogramele date publicităţii zilele trecute de procurorii DNA, care prezintă metodele prin care era luată şpaga.
În dialogul lucrătorilor vamali, banii primiţi de la traficanţii de ţigări erau numiţi omenie, iar dacă erau prea mulţi şi nu puteau fi ascunşi cum trebuie, erau băgaţi sub preş. Să treci graniţa prin vămile din vestul ţării cu ţigări netimbrate, provenite din Serbia, nu era nicio problemă dacă aveai bani sau diverse produse pentru vameşi şi poliţiştii de frontieră. Trecerea cu vederea a unui cartuş de ţigări costa un euro, iar a unui bax – 50 de euro. Potrivit procurorilor anticorupţie, lucrătorii vamali primeau banii „în mod firesc”, „fără a încerca să ascundă actul ilegal”. Aveau mai multe metode. În unele cazuri traficantul punea banii în portbagaj, la vedere, iar vameşul îi lua atent. Îi ţinea în pumnul strâns şi făcea câteva mişcări ca şi când ar fi verificat maşina. Tot timpul, lucrătorul vamal avea grijă să ţină banii în palmă până în momentul în care îi punea în buzunar, pentru a evita ca acest gest să apară înregistrat pe camerele de luat vederi. În alte situaţii, banii erau puşi sub scaunul din dreapta faţă al autoturismului care transporta ţigările, de unde vameşul îi lua cu aceeaşi precauţie. O altă metodă implica şi o a treia persoană. Traficanţii de ţigări veneau însoţiţi de femei. Acestea coborau din maşină, îşi desfăceau poşeta simulând că fac acest gest pentru efectuarea controlului, iar vameşul introducea mâna şi lua suma de bani lăsată intenţionat la vedere. Când exista pericolul unui control, niciun traficant de ţigări nu mai scăpa. Procurorii arată că tocmai şeful unor Puncte de Trecere a Frontierei, anunţa „iminenţa unor controale pe linie ierarhică, scopul fiind acela de a nu se periclita activitatea infracţională şi traficul de ţigări”.
Moarte şi şpagă
A luat doctorul cutărescu şpagă! La vamă se ia şpagă! Şi ce e nou aici ?! Sincer, după şpaga la găleată în vămile Schengen ale României, chiar nu mă mai miră nimic în materie de şpagă. În România, şpaga e politică şi filosofie de stat şi te miri doar că a luat cineva măsuri după 20 de ani… Se dă şpagă! În vamă se ia şpagă! La spital se ia spaga! Permiteţi-mi să zâmbesc. Şi amar. Şi trist. Ce e nou?! De multe ori am avut impresia că România este făcută numai din şpagă şi dacă ar lua cineva românilor şi ultima „metodă” de a-şi rezolva problemele, starea naţiunii s-ar înrăutăţi brusc şi grav. Cum ar putea trăi românii din România, din Spania sau Italia fără şpagă?! Oricum, la isteria şpăgilor din aceste zile nu-mi vine să exclam decât: Deschideţi puşcăriile, România se mută după gratii! Dacă de la şpaga din vămi nu moare nimeni, în spitale, treaba cu şpaga e mult mai delicată. La mijloc e vorba de vieţi, de sănătate. A dumneavoastră, a copiilor, părinţilor şi bunicilor noştri rămaşi acasă. Şpaga la spital e o chestiune aparte. Aici, cam toţi o dau, aproape toţi o iau. Problema gravă apare când actul medical e condiţionat de şpagă şi când viaţa sau dreptul la viaţă e condiţionat de şpagă. Dacă în vamă miza e fentarea statului, în spitale jocul e de multe ori de-a viaţa. Poate că mult mai grav decât că a fost prins doctorul cutare sau cutărică luând şpagă este faptul că era de notorietate de la Ministerul Sănătăţii în jos acest lucru şi, ani la rând, nimeni nu a luat nicio măsură. În cursurile de etică medicală se spune că atenţiile venite din partea pacienţilor nu trebuie refuzate. Cândva, o somitate din medicina clujeană spunea studenţilor săi că a accepta un dar de la pacienţi face parte din tratament. Şi dădea exemplul unei bătrane care i-a oferit o bucată de slănină în timp ce era la ora de vizită în salon. Medicul a servit bucuros şi i-a spus femeii că e cea mai bună slănină pe care a mâncat-o vreodată. Iar bătrânica a fost fericită că l-a mulţumit pe doctor şi a fost convinsă că toată atenţia doctorului este îndreptată spre ea atunci când ajunge la căpătâiul ei. Din păcate, astăzi, dacă o bătrânică ar îndrăzni să dea anumitor medici o bucată de slănină, i s-ar reproşa că-i jigneşte, replică primită şi dacă bătrânica ar oferi 10 lei. Pentru ea, 10 lei sunt o avere, pentru unii doctori e o jignire. Şpaga a ajuns insuportabilă în România pentru că e impusă cu tupeu. Dar şi în Spania sau Italia. Eşti vânat pentru şpagă, aceasta fiind o a doua sursă de venit. Mulţi profesionişti şi-au călcat peste mândria şi orgoliul lor, au uitat ce înseamnă cuvântul demnitate şi acum stau speriaţi pentru că nu ştiu cine va urma şi din ce domeniu, la puricat. În ceea ce priveşte sistemul sanitar din România, tratamentul şpăgii e unul singur: privatizarea. Un manager de spital privat ar scăpa imediat de incompetenţii, obraznicii şi leneşii spitalelor româneşti. Ar avea grijă să aibă medici suficienţi pentru toate specialităţile, ar fi atent la cheltuieli, s-ar strădui să-şi îngrijească atent pacientul pentru ca acesta să nu fie nevoit să plece la clinicile medicale din vest.
2011, anul European al voluntariatului
„Anul European al Voluntariatului 2011, este dedicat celor 100 de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene implicaţi în activităţi de voluntariat şi celor care doresc să li se alăture, celor care îi sprijină şi celor care beneficiază de implicarea, energia şi entuziasmul acestora. Anul 2011 este Anul European al Voluntariatului , prilej de a aduce în atenţie activitatea de voluntariat şi de a pune în practică valorile europene ale solidarităţii, toleranţei şi diversităţii, aducând beneficii atât persoanelor care se implică voluntar, cât şi comunităţilor în care aceştia trăiesc.” Impresionant proiect, aş spune… Dar mă întreb câţi români din România, Spania, Italia şi nu numai, care nici după 20 de ani nu s-au debarasat de obiceiurile comuniste, de-a folosi şpaga, nepotismul, minciuna şi înşelătoria în interesul personal, vor efectua o oră de voluntariat? Câţi români îşi vor dedica din timpul lor pentru a ajuta pe alţii necondiţionat? Sau a efectua diverse servicii în folosul comunităţii unde trăiesc? Având în vedere mesajele, sesizările şi scrisorile primite la redacţie, toate despre cum se trădează românii între ei, cum se escrochează unii pe alţii pentru bani, este prematur să spun că se vor găsi mulţi voluntari printre românii din Spania, respectiv, Coslada, Alcalá de Henares sau alte locaţii de unde ne parvin săptămânal situaţii de escrocherii şi vânare de şpagă între români. Comunismul a trecut, obiceiurile însă, au rămas. Şi încă sunt la mare vogă pentru unii care nu au auzit niciodată de demnitate, cinste, seriozitate şi minim de bun simţ. Iar ca să efectueze voluntariat, să mute două paie de colo până colo fară plată, e de domeniul fantasticului. Doamnelor, domnilor, să fim serioşi! La unii români italieni și spanioli trebuie mai întâi şi de toate să le fie sădită mentalitatea occidentală în sânge, timp în care în România să aibă loc o schimbare la faţă a acesteia… Să nu mai existe motive ca românul să claxoneze la intersecţie, să alerge după metroul ce tocmai se pregăteşte să plece din staţie, să arunce mucurile de ţigară pe jos, să nu mai înjure în mijloacele de transport, să nu-și mai vorbească de rău aproapele. Atunci, românii vor ajunge ceea ce ne dorim cu toţii să fie. Nu pot decât să propun unor români de prin Spania sau Italia să ia avionul până la Berlin, Köln sau oricare alt oraş din Germania. Şi să petreacă o săptămână acolo. Nu prin zonele turistice sau comerciale renumite, ci pe drumurile de rând pe unde neamţul face jogging în fiecare dimineaţă, prin parcurile unde aleargă după câini să strângă mizeria acestora în punguţă, prin metroul cu care se deplasează zilnic la serviciu. Atunci, românii vor ajunge ceea ce ne dorim cu toţii: occidentul trăit pe propria piele nu perceput din poveștirile altora, de la televizor sau din ziar.
Cum să te faci preşedinte… în Spania?
Orice român ajuns în Spania poate deveni preşedinte de asociaţie. Pentru înfiinţarea unei asemenea organizaţii este nevoie doar de patru membri fondatori: un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar şi un trezorier. Aceştia trebuie să stabilească un statut, după care asociaţia este înscrisă în registrul Consiliului de Justiţie şi Administraţie Publică, pentru o taxă de doar câţiva euro… Aşa că, decât să ne facem voluntari, mai bine preşedinţi de tot felul de organizaţii, de partide şi partiduleţe politice, avocaţi şi jurnalişti de renume fară diplome, traducători neautorizaţi, scriitori şi poeţi repetenţi la gramatică şi limba română… Că dacă nu picură, tot mai pică câte ceva. Ca voluntar pică ceva? Poate un ghiveci cu flori scăpat de o boliviancă înternă în apartamentul cât Casa Poporului de la un etaj superior din Plaza de España… Dar, iar alergăm după curcubeul care nu se mai arată la orizont. Nici după 21 de ani de aşteptare…