Această carte se încadrează undeva la confluența a trei mari domenii: documentul istoric, memorialistica și beletristica surprinzând cu nonșalanță și dezinvoltură într-un stil jurnalistic aparte elemente din toate cele trei arii de cunoaștere mai sus-menționate. Este document istoric prin faptul că notează acte istorice și vine cu date, evenimente, situații ale exilului românesc și diasporei respective, este memorialistică pentru că amintirile lui nea Mitică (Dumitru Sinu) sunt liantul, motorul, pretextul și conglomerantul întregului excursus, este beletristică pentru darul de a povesti, adică pentru povestirile cu șarmul lor implicit prezentate în această operă.
Cartea debutează prin întâlnirea cu personajul-liant și a celor secundare (exilul, prietenii de exil, satul românesc, tradițiile, România și românii) subînțelese mai întâi, abia apoi redate, descrise în amănunțime atât în privința vieții, cât și a carierei lor (p. 5 „Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din țară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârșit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie?”).
Cartea este structurată după personajele ce sunt descrise (personaje-capitol) sau teme-capitol (satul, tradițiile) sau presărate pe parcursul întregii cărți memoriile personajului principal, Dumitru Sinu.
Fiecare capitol este o sumă de povestiri din care se desprind lecții de viață, cogitouri asupra existenței.
Povestirile se înlănțuie unele de altele, iar autorul omniscient le „prevestește”, urmând fiecare iță de poveste, știind-o, încadrând-o în șirul nuvelistic al cărții.
Trecutul devine astfel ca un fluviu evenimențial, factic și uman, iar revenirile în prezent nostalgice.
Povestirile sunt punctuale, factice, spuse, culese și alese cu talent de povestitor, cititorul trecând dintr-una într-alta ca într-un labirint de povestiri.
Povestirile vin cu detalii istorice relevante, dar și cu umor ceea ce adaugă o anume savoare lucrării (e.g. „o ștampilă nemțească făcută dintr-un cartof și cerneală”, „Da, domnule, Pierre Rosetti este francez” etc).
Totuși, apar unele explicații redundante sau facile („alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille)”), repetări de informații uneori binevenite pentru reîmprospătarea memorie, alteori agasante, venite la prea scurt timp (e.g. Capitolul XV Titi Filip, iar în capitolul XVI, p. 100 „Unul dintre ei, Titi Filip, știa și greaca și cu o grecoaică s-a căsătorit”), expresii repetitive („orașul luminilor”, „țara frunzei de arțar”, „ortaci de pribegie”, „limba lui Voltaire”).
Personajul și personalitatea lui nea Mitică prinde contur cu fiecare povestire: autodidact, încăpățânat, insistent în a-și urmări visele, loial, devotat, iubitor de carte și cultură, plin de umor, hotărât etc, întreaga lucrare debordează de spiritul lui atât de frumos.
Cartea „Exilul românesc…”de Octavian Curpaș este o lucrare în care realitatea, memoria și documentul istoric se integrează în armonia cuvântului, ca pentru a da o mai mare frumusețe povestirilor, ca pretext de a face literatură.
