„Dreptatea e ca sănătatea lumii.”
– Nicolae Iorga
Cred că omul se naște cu simțul dreptății și funcție de mediul în care trăiește și de educația pe care o primește, acest simț se păstrează sau se diminuează. Pentru omul integrat în societate, dreptatea devine principiu moral și juridic: fiecăruia să i se dea ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile. Dreptatea este necesară unei vieți sănătoase din punct de vedere spiritual. Nu în zadar se spune că o persoană înzestrată cu această calitate reușește să te atragă din primul moment în care o întâlnești. Omul caută dreptatea și dacă o găsește se liniștește; este ca și cum ar fi scăpat dintr-un naufragiu. Evident că dreptatea este și cel mai de preț lucru al unei societăți, fără de care nu poate exista echilibrul în acea societate. Ar fi într-o veșnică răzmeliță și până la urmă s-ar autodistruge. De aici rezultă importanța legilor și normelor date și asimilate de fiecare persoană în parte. O societate e dreaptă dacă are legi bine întocmite, iar cei care o compun sunt persoane drepte, adică respectă dreptatea.
Dreptatea poate fi definită ca o dispoziție morală datorită căreia omul este capabil să înfăptuiască în mod deliberat ceea ce este drept, de exemplu să opereze o justă distribuire fie între el și altcineva, fie între alte două persoane, astfel încât din ceea ce este de dorit să nu-și atribuie sieși mai mult în mod nemeritat și altora mai puțin. Dreptatea este legată de sentimentul bunătății, al corectitudinii și cel al iubirii. Este necesar ca legile dreptății să fie clădite cu bunătate, în interesul bun al omului și al societății – baza pe care trebuie să se așeze totul.
Conceptul de dreptate a reprezentat un punct de interes în gândirea filosofică încă din cele mai vechi timpuri. De la Platon și Aristotel încoace, dreptatea a avut un loc privilegiat în filosofia moral-politică. Au existat și filozofi antici care considerau că natura umană ar fi incompatibilă cu dreptatea. Un om, însă, căruia îi place dreptatea, sesizează imediat opusul ei – nedreptatea. Aceasta provocându-i suferință, normal este să nu o poată accepta. Există însă și contrariul.
Conducătorii care au puterea în mână luptă întotdeauna pentru adevăr, pentru dreptate. Funcție de calități și caracter ei aleg diferite moduri de a face dreptate. Istoria a consemnat multe exemple. Citez pe domnitorul Țării Românești Vlad Țepeș care a domnit în anii 1448, 1456-1462 și 1476 și care, făcea dreptate supușilor prin aplicare de pedepse severe celor care încălcau legile, sau celor care furau, sau dușmanilor țării care cereau întruna tribut, pedeapsa preferată a lui fiind „trasul în țeapă”. De aici se poate trage concluzia că fiecare timp al istoriei necesită, poate, o luptă mai blândă sau mai dură pentru dreptate, mai umană sau mai puțin umană. Filozoful grec Socrate spunea că nu este îngăduit oamenilor să se poarte „cum le trăsnește prin cap”, cei care ascultă de legi, purtându-se conform dreptății”, iar Dreptate se numește „ceea ce poruncesc legile”, om drept fiind cel care cunoaște legile care îi călăuzesc purtarea față de ceilalți. Trăim însă vremuri în care, așa cum am scris într-un poem „Totul se vinde, totul se cumpără”, până și dreptatea! Cum? Inspirat a fost scriitorul francez Honoré de Balzac, când a spus: „legile sunt pânze de păianjen prin care muștele mari trec și cele mici sunt prinse”.
Filozoful american John Rawls (1921-2002) în lucrarea sa „O teorie a dreptății” remarca un adevăr: „Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăți […] și așa cum o teorie – oricâte alte calități ar avea ea – va trebui să fie respinsă ori cel puțin revizuită dacă nu este adevărată – tot așa legile și instituțiile dintr-o societate – oricâte calități ar avea ele – vor trebui părăsite ori cel puțin schimbate dacă nu sunt drepte”.
Numeroase pasaje biblice îl caracterizează pe Dumnezeu ca fiind drept. Biblia ne învață că dreptatea este considerată un mod de viețuire concentrat asupra curățirii de păcat. O explicație similară este dată de un arhiepiscop ortodox care spune că omul reușește mai curând când dreptatea este unită cu voința – dacă suntem conștienți de energia voinței pentru a o putea folosi – și când ea este supusă voinței lui Dumnezeu. În acest sens omul trebuie să își redefinească voința, supunând-o voii celei drepte a lui Dumnezeu, pentru a putea „trece zidul” (voia omului fiind considerată zidul de aramă între el și Dumnezeu, o piatră de poticnire): „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI,33). Iisus Hristos este numit „Cel Drept”, precum și „dreptatea lui Dumnezeu”. Întrebat fiind dacă este de ajuns un singur drept ca să-L înduplece pe Dumnezeu, i s-a răspuns: „Da, căci s-a zis: „Căutați unul care să judece și să facă dreptate și voi avea milă față de întregul popor” (Ieremia 5, l).
Matematicianul, fizicianul, filozoful francez Blaise Pascal (1623-1662) pentru care morala trecea înaintea științei, toată demnitatea omului consta în gândire, de la gândire sfătuia să ne înălțăm: „să ne silim să gândim bine!”. Dreptatea o considera legată de Adevăr, ea fiind însăși Puterea: „Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică”. Da, cu condiția ca puterea să nu primeze dreptății. Să ne ferim, ca atare, a fi nedrepți, a ne conduce după versul devenit celebru al lui Fontaine din fabula „Lupul și mielul”: „La reson du plus fort est toujours la meilleure” (Dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună), când legile sunt folosite de cei puternici pentru a-și apăra bogățiile. Să nu căutăm a institui un așa zis echilibru, care, în fapt să creeze un și mai mare dezechilibru.
Nedreptatea – contrariul dreptății – este caracteristică omului nedrept. Nedreptatea, se spune în „Etica Nicomahică” a lui Aristotel, este și exces și insuficiență, pentru că ea generează și una și alta: „este un exces în sensul că cel care comite nedreptatea își atribuie sieși prea mult din ceea ce este util, și este o insuficiență în sensul că, din ceea ce este dăunător își atribuie prea puțin; când în cauză sunt alte persoane, rezultatul este absolut același, omul nedrept violând proporția fie în favoarea unei părți, fie în favoarea celeilalte, după împrejurări”. Problema este dacă poate fi tolerată o nedreptate și până unde poate merge toleranța ei? Iată că nedreptățile din zilele noastre au atins un nivel atât de mare, încât oamenii se revoltă din ce în ce mai mult. Cauzele sunt multiple, efectele sunt destul de comune, aș spune repetitive, veșnicele nemulțumiri în cadrul cărora violențele au început a avea aerul de normalitate, și aceasta datorată vinovaților care își permit să sfideze legile. N-or fi bune legile? Prea multe arme sunt folosite când trebuie, dar și când nu trebuie?
Înțeleptul împărat filozof Marc Aureliu (121-180) – considera că „există o singură rațiune”, „o singură lege”, „un singur adevăr”, „o singură lume” și „un singur Dumnezeu”, și că omul trebuie să tindă spre ceea ce este util și pe măsura comunității în care trăiește. Remarca de asemenea că omul – ființă rațională, binecuvântat cu înțelepciune – este mulțumit când merge pe o cale bună pe care și-o alege, dar, în cazul în care mintea sa judecă și sufletul suferă, trebuie să știe să suporte nedreptatea – era părerea lui – și să-și stăpânească dorința de răzbunare. Un alt gânditor Epictet, reprezentant de seamă al stoicismului și înțelepciunii latine, sfătuia: „Nu te ridica în contra mersului lumii”, mintea să nu se răzvrătească contra universului care-și are drumul său logic întocmit, aceasta fiind chiar o nebunie „zbucium deșert urmat de durere și amărăciune”. Dar, ne întrebăm acum, când mersul unei părți a lumii a luat-o pe cale greșită, nu putem să o determinăm să-și schimbe calea sau să o facem să vadă dezavantajul căii alese? În acest caz, oare ne este limpede ce îi oferim în schimb?
Gânditorul scoțian David Hume (1711-1723) – preocupat în special de valoarea cunoștinței omenești – arăta că problemele care privesc dreptatea se nasc și pentru că natura umană are anumite caracteristici: conflictele de interese dintre oameni apar nu doar fiindcă unele bunuri sunt deficitare (în cazul bunurilor), ci și fiindcă ei nu sunt dispuși să arate o bunăvoință nelimitată față de semeni. Pentru el, binele omenirii este singurul obiectiv al legilor și reglementarilor. Natura umană nu poate nicidecum subzista fără asocierea indivizilor, iar această asociere devine imposibilă acolo unde legile echității și dreptății nu sunt respectate. Într-o lucrare a sa vorbește de „un simț al interesului comun pe care fiecare îl regăsește în inima sa” și că, până la urmă, dreptatea derivă din convențiile între oameni.
Noțiunea de Dreptate a fost studiată profund în zilele noastre și presupune respectarea de către autorități dar și de către cetățeni, a normelor juridice și morale, bazate toate pe principiile constituționale și respectarea drepturilor cetățenești. Când dreptatea se clatină, înseamnă că normelor juridice și morale – legile – trebuie schimbate. Și legile trebuie schimbate, fiindcă problemele vieții și dinamica vieții s-au schimbat, interesele individuale nu mai concordă cu interesele colectivității. Legile pot fi adaptate, schimbate, pentru a se realiza acordul între idei și acțiuni, între gândire și experiența vieții pe care o trăim, proces datorat voinței pe care psihologul, fiziologul, filozoful german Wilhelm Wundt (1832-1920) o numește emoție – reacție afectivă – ce își găsește satisfacție în propria sa realizare.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
