Poporul român a rămas şi astăzi fidel Cazaniei şi Pravilelor de acum 300 de ani şi, parcă nu are curajul să înfrunte provocările modernismului. Cei care au lăsat totul în urmă, copii, soţii, părinţi şi prieteni doar pentru a le fi mai bine au ajuns să-şi piardă identitatea în schimbul laptelui şi mierii visate. Foarte mulţi dintre ei au într-adevăr, situaţii de invidiat, familiile lor s-au integrat perfect în marele „sin fin” al societăţii adoptive şi totuşi, fiecare visează la brânza cu mămăligă, iar în perioda alegerilor, chiar şi pe pământ străin, la un mic, o bere şi nişte manele lăutăreşti. Cu toate acestea, românii continuă să fie trişti, să viseze la emigrare, că apoi să viseze la întoarcerea acasă.
Mergând prin satele româneşti, unsprezece luni din an vezi tristeţea la porţile caselor. Este uşor să identifici în ce ţara au emigrat copiii celor de pe marginea drumului, după drapelul atârnat la streaşina casei, unde acum un sfert de veac se întindeau şuncile şi jamboanele de porc afumate. Privind panoramă postdecembrista trebuie să învăţam măcar acum şi să acceptăm că suntem nu numai o generaţie de sacrificiu, ci şi una pierdută. Nimeni din politicienii români nu vrea o întoarcere acasă a românilor. Ar însemna pentru România încă două milioane de şomeri şi tot atâtea probleme. Ar trebui că românul să înveţe să fie el însuşi, să-şi ridice fruntea şi să-şi vândă cât mai scump pielea.
De ce românul a emigrat este probabil problemă tabu al guvernărilor anterioare. Emigararea în masă a românilor a adus o uşurare socială a statului român pe deoparte iar pe altă scutirea de proiecte viabile, un plan de pensii şi întărâtarea capitalismului sălbatic contra clasei muncitoare hăituite. Iată-ne într-o U.E. generoasă care ne-a primit cum a putut clasă muncitoreasca ce dorea să ajungă în Paradis (parafrazând unul din filmele lui Antonioni parcă) sau nişte versuri scrise pe un şerveţel într-o cofetărie iliesciana: „Şir după şir, trecând din vis în vis,/ Sărăcimea română se duce-n paradis,/ Ca heruvimii, după cum se ştie,/ Habar nu au de şpaclu, ruletă sau mistrie!”.
Marea maree a românimii ce a invadat occidentul nu a venit pregătită să fie ca Manole de la Curtea de Argeş ci se prezentau pe şantierele spaniole cu tupeu răspunzând patronilor că ştiu să facă „orice”. Românii nu ştiau că acesta meserie nu există. Şi cum nu ştiau cum se zice la mistrie pe limbă telenovelei îngânau precum Guliţă a lu’ Coana Chiriţa „mistria…tion, zugrava…vision”… Încet, dar sigur noua clasă a miticilor români s-a înrolat în „colhozurile” spaniole ca mână de muncă ieftină şi nepragatită. Şi spaniolii s-au lăsat păcăliţi, sau poate chiar i-am păcălit. Ingineri, foşti miliţieni, tinichigii auto, brutari, ciobani, lucrători pe la căile feratea… s-au transformat în oameni de nadejde ai monarhiei cărămizilor spaniole, aşa cum fuseseră programaţi de către sloganurile cincinalurilor noastre trecute.
Spania a însemnat pentru mulţi după anul 2000 refugiul într-o democraţie autentică şi nu originală. Spania a însemnat o şcoală de viaţă transformând gloata noastră şi educând-o în a fi mai tolerantă. I-a învăţat să poarte căştile de protecţie pe ţeasta şi să se spele pe mâini când patronul îi ducea la restaurant… Să fumeze şi un puro (ţigară de foi) ca un mic burghez! Spania, Spania…! Muncitorii români s-au transformat într-un test al viitoarei democraţii româneşti care va domesticii sigur apucăturile animalice ale capitaliştior feroci rămăşi în ţara cu biciul într-o mână şi diplomatul în altă. Clasa muncitoare romană a învăţat aici să se respecte pentru că a fost respectată. Ştie care-i sunt obligaţiile şi drepturile. Poate de aceea românii supţi acum de seva puterilor şi aruncaţi la groapă gunoiului istoric de către o economie spaniolă care a ajuns la ţărm vor dori să vină în ţara. Dar nu vor mai mânca din surfertaşele din aluminiu şi dormi în barăcile de placaj ca cele din reclamele despre „consumul de coniac ce uneşte”.
Şi cum patronii de pe malurile Dâmboviţei, Dâmbului, Arieşului şi alte ape nu vor putea să se adapteze cerinţelor noii clase muncitoare, vor fracasa, producându-se convulsii sociale în viitori ani. România nu întinde o mână de ajutor şomerilor români din Iberia de dragul concetăţenilor, ci şmechereşte, ştiind că vor veni bine pregătiţi de acolo… Desigur vor fii mai buni de folosit decât indienii şi pachistanezii ce vor zgâria la porţile europenelor din est. Aşa vom părea umani, salvând înecaţii cu fire de paie.
Normal statul român ar trebui să creeze un organism oficial care să se ocupe în mod expres doar de problemele emigranţilor români atât a celor care se reîntorc cât şi a celor care vor rămâne în exteriorul ţării. Să fie subordonat Ministerului Muncii şi Securităţii Sociale şi să fie corelat cu toatele instanţele locale. În această nouă formă se pretinde în a ajută emigranţii într-un proces de integrare în societatea de origine. Ar trebui creat un stătut special pe o perioadă de până la doi ani a celor care se reîntorc în ţara lor de origine, prin care să fie protejaţi în mod expres de un pachet de legi şi un împrumut bancar cu interese financiare zero sau minime. Un salariu sau ajutor de şomaj până la integrarea efectivă în muncă, o rentă activă de integrare în societate…
În cazul românilor reîntorşi ar trebui să primească din partea statului plată cumulată pentru perioadă de şomaj care corespunde zilelor muncite legal în statul în care a prestat muncă. În cazul celor care se reîntorc din ţări din afară UE taxele vamale ale obiectelor cumulate şi aduse să fie zero. Sprijinirea creări de mici afaceri şi noi activităţi ce generează noi locuri de muncă, reducerea intereselor şi a creditelor, asistenţă tehnică şi formare profesională a celor care se transformă în mici patroni.
Omologarea şi validarea tuturor titlurilor şi studiilor din sistemele educative obţinute în ţările din care provin în timpul emigrării. Crearea de burse speciale gratuite chiar pentru copii celor reîntorşi în ţara. Românii ştiu că nimic din toate astea nu-i va aştepta acasă şi de aceea tot speră în miracolul ca Madridului să-i fie atribuită organizarea Jocurilor Olimpice din 2016 şi vreo noua expoziţie ca cea de la Zaragoza… Vor fi suficiente câteva petice pentru cârpirea pantalonilor încă o decadă şi întoarcerea în ţara trimfal. Vor veni acasă chiar dacă au fost cândva provinciali, aproape de mega-capitală Bucureşti într-o vilă construită de spanioli sau italieni, cu un stil şi o imagine substanţial îmbunătăţită, trăind dintr-o pensie adevărată (şi nu neapărat privată) a statului european unde şi-au rupt cocoaşa muncind.
Diferenţă între cele două milioane de spaniolii emigranţi care s-au întors până la sfârşitul secolului trecut şi românii ce vor marca viitorul deceniu va fi uriaşa. „Los indianos” acei spanioli ce după ani şi ani se reîntorceau în satele din care săraci fugiseră de foame şi franchism reveneau oferind, construind parcă datori colectivităţii lăsate la vatră, bilblioteci, biserici, şcoli, spitale, case sociale pentru persoanele de vârstă a treia şi chiar cartiere. Românul de moment construieşte o casă cu încă două -trei camere mai mare decât vecinul de peste drum care lucrează în o altă ţara ca el! Îşi cumpără o maşină mai tare cu câteva mii de euro! Şi astea se datorează cu siguranţă reticenţei de a fii învăţat şi crescut într-o societate unilateral (sub)dezvoltată care ne-a vaccinat cu ură. Românii din ţară în loc să fie stimulaţi de cei care vor (ar) veni cu o prosperitate economică, şi să-i ajungă în bunăstare, îi vor trage în jos dorind că vecinul să păţească ceva şi să fie la fel de sărac că el… O iluzorie lume ancestrală, România profundă.
