Orice ființă prin mișcare emite și absoarbe energie, generând în acest mod un câmp magnetic care atrage sau respinge ceea ce se află în apropierea sa. Când se cristalizează un gând, el se manifestă prin reacţii emoţionale: senzaţie, sentiment, dorinţă şi se exprimă în comportamentul nostru. Atragem în acest mod întâmplări, atragem persoane. Românul are proverbul: „Cine se aseamănă se adună” și aceasta deoarece simțurile noastre lucrează ca niște magneți: atragem spre noi ceea ce dorim, ceea ce ne place și este spre binele nostru, și respingem ceea ce nu dorim, ceea ce nu ne place, ceea ce ar dăuna ființei noastre. Așa se produce în mod normal, într-o lume instruită, educată în spiritul moralității, în care conectarea se face doar la ceea ce este în armonie cu vibrația noastră dominantă, armonia avându-și rădăcinile în iubire, căci Dumnezeu a făcut lumea din iubire. Astfel trăim în concordanță cu rugăciunea pe care Iisus ne-a învățat-o: „ facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” (Mat 6:10), alungând din inimi șovăiala și urmând voia lui Dumnezeu, întru fericirea noastră.
Se întâmplă de multe ori, și acum din ce în ce mai mult, să întâlnim conectarea cu ceea ce este în dizarmonie cu vibrația noastră, adică o stare de anormalitate. Am putea spune că uneori această conectare scapă voinței și interesului nostru și atunci atragem sau suntem atrași spre vibrații negative, conectarea putându-se face conștient, dar și inconștient, uneori din necunoaștere sau din naivitate. Se intră într-o sferă a înșelăciunii, înșelăm sau suntem înșelați, comportamentul este deviat de la normal și se acționează în mod imoral. Vrem să fim unici în felul nostru, orgoliul cucerește spațiul inimii noastre, ne vin idei și atunci începem prin a pofti, a jindui, cineva ne îmboldește de la spate, desigur cineva cu „cornițe” și încercăm să înșelăm pe cel de lângă noi, pentru a-i lua o parte din ceea ce posedă, ca materie, desigur! Prea puțini mai sunt cei interesați de cucerirea înțelepciunii, a cunoașterii, a frumosului, a binelui. Ele intră în sfera Îngerilor! – afirmă unii în mod cinic -, nu satisfac poftele noastre, nu le putem pipăi! Și apare devierea, trădarea, înșelăciunea.
„Scopul scuză mijloacele”, spunea filosoful, politicianul italian Niccolo Machiavelli (sec. XV) într-o cartea a sa, el însuși fiind atașat unui guvern totalitar, corupt. Și fraza a devenit celebră, presupunând compromisuri care se abat de la propriile noastre principii morale. În minte se naște ideea înșelăciunii şi ea crește precum o ciupercă otrăvitoare. Deviza presupune obținerea rezultatului dorit, fără a se gândi la calea pe care se obține acest rezultat și nici cum ajunge să fie nedreptățit cel de lângă noi. Bunul simț, corectitudinea, loialitatea sunt date la o parte și înlocuite prin înșelăciune. Cea de a zecea poruncă din Decalog ne grăiește clar: „Să nu poftești nimic ce este al aproapelui tău.”
Îmi vine în minte exemplul unui coleg de institut, care după revoluția din România (1989), având o sumă de bani economisită din frumoasa-i carieră, a fost solicitat de o persoană pentru un parteneriat. Colegul a avut încredere, i-a dat toți banii și l-a investit cu deciziile; omul a abuzat de buna-credinţă partenerului, mintea i-a fost invadată de ideea înșelăciunii. Când colegul și-a dat seama că a fost deposedat de bani prin înșelăciune, a făcut un accident cerebral. Îmi dădea telefoane, se destăinuia în numele prieteniei din anii de studiu, plângea, voia să ajungă la mine, să ne revedem, să stăm de vorbă, dar timpul și scaunul cu rotile în care era, nu i-a mai permis aceasta revedere. A fost înșelat! Practic, i s-au furat banii. Pierderea vieții nu i-a mai permis restabilirea adevărului. Pierduse tot ce agonisise prin muncă cinstită. M-a mișcat această întâmplare. Dar mai apoi, de câte astfel de înșelătorii am mai auzit!
Un proverb românesc spune: „Lucrul cel mai scump e cinstea, dar ce folos că unii o vând prea ieftin.” Despre acest cuvânt Cinste, parcă se aude din ce în ce mai puțin. Omul cinstit nu vrea să aibă decât ce este al lui și ce a dobândit pe drept. Societatea are nevoie de această valoare morală de bază pentru echilibrul și siguranţa vieții și ar trebui să elimine pe cât posibil, prin pedepsire, înșelăciunea și furtișagul. Amintesc o parte a unei maxime de drept roman: „Honeste vivere, alterum non laedere…” („Să trăiești cinstit, să nu dăunezi altuia…”)
Biblia este tot atât de categorică, clară și în privința furtului. Porunca a opta a Decalogului spune: „Să nu furi!” A fura vine din latina vulgară – furare; acțiunea este denumită în fel și chip: furt, hoție, furătură, furtișag, furăciune, șparlire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de când se fură în lumea aceasta? Biblia ne spune că încă din Eden. Creatorul le dăduse primilor noștri părinți întregul Paradis. Adam și Eva nu duceau lipsă de nimic, aveau hrană, nu sufereau nici de frig și nici de singurătate, erau el și ea. Un singur lucru le-a fost interzis de Dumnezeu: să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Dumnezeu nu a oprit cunoașterea, ci mâncarea din „pomul cunoștinței binelui și răului”, această interdicție avea în vedere tocmai evitarea căderii din har, adică a desprinderii din unitatea armoniei și purității divine, cunoașterea păcatului prin gustarea nu numai a binelui, ci și a răului. Amăgiți, înșelați de diavol, au comis primul furt din istoria omenirii, cu consecințe pe care le trăim cu toții. Veacuri s-au scurs și s-a ajuns ca astăzi, mai mult ca niciodată, să se fure mult și orice, adeverindu-se zicala românească: „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou!” Se fură alimente, îmbrăcăminte, bani, persoane, tone de cabluri electrice, avioane, poduri, tancuri, arme de tot felul. Dar ce nu se fură? Se fură geamuri de termopan, obiecte de artă, idei, voturi, mașini, iată am aflat din presă că mașina ministrului bulgar al Culturii în care se afla nepoata în vârstă de 9 ani a fost furată; după ce hoții au observat prezența copilului pe bancheta din spate, au oprit mașina și au lăsat-o pe fetiță la câteva clădiri distanță, după care și-au continuat drumul. Dar se fură și copii și case și bani din case, bani din bancomate, bani de pe card-uri. Chei, încuietori? Povești! Or mai fi bune pentru oamenii cinstiți! Pe vremea comunismului, în țară s-a furat un bloc, adică după construirea unui cvartal, la numărătoarea blocurilor, s-a constatat că era unul lipsă.
Jurnalistul Marius Ghilezan, autorul cărții de curând apărute „Hoția la români” afirmă că „fenomenul este adânc înrădăcinat, larg răspândit și multiform.” Eu aș zice că el este răspândit pe întreaga planetă, desigur în mod variat. La o concluzie binevenită a ajuns scriitorul și eseistul român de origine armeană Bedros Horasangian vorbind despre această carte:„Suntem cum suntem, dar putem fi cum ar trebui să fim.” Și aș mai adăuga: Cum am mai fost cândva! Fiindcă este știut că poporul român, format preponderent din lucrători ai pământului, a fost catalogat ca fiind harnic și cinstit. Istoricul Neagu Djuvara a vorbit de curând despre calitățile neamului nostru, despre cinste, educație, punctualitate, încredere, onoare, păstrarea cuvântului dat, respectarea promisiunilor, despre energia pe care o posedăm, cât și despre mentalul și caracterul pervertit al românului de azi, despre schimbarea dramatică pe care comunismul a produs-o în acest sens, omorând practic spiritul adevărat, puternic înrădăcinat al românului.
Credința creștină vorbește despre legea morală firească, ea fiind legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui și care se descoperă prin lumina minții omenești. Legea morală firească se poate întuneca prin păcate, dar ea poate fi ștearsă definitiv din inima omului. Dovada multor oameni nelegiuiți, a unor criminali care au regretat profund gestul, revenind la credință și dorind să-și ducă măcar ultimele zile ale vieții în mod drept și cinstit.
Amintesc spusese Apostolului Pavel cu privire la legea morală: „ […] alături de legea morală există şi o conştiinţă morală și cu ajutorul conştiinţei morale, adică a dispoziţiei sufletești, omul se conformează legii morale, în stare fiind să judece şi să aprecieze ideea de bine. Și în final este liberul arbitru”, adică este liber să aleagă. Vorbe simple, clare, pline de Duh! Avem nevoie în viața noastră de puncte de referință clar elucidate. Ele există, iată, dar sunt uitate, ignorate, iar oamenii care mai păstrează caracterul cinstit al acestui neam sunt de multe ori luați în derâdere, lăsându-se astfel cale liberă instinctelor primare, comportamentului lipsit de cinste.
Pe de altă parte, cunoscându-se că instinctele şi poftele apar de la începutul vieții fiecărui om, este necesar ca societatea în care trăim să impună anumite norme de conviețuire, pentru ca cel intrat în comunitate să nu se conducă după instincte și pofte de tot felul. Vădit este, dacă în viața omului nu există constrângeri morale, omul nu poate avea nici tulburări de conştiinţă.
Filosoful Nae Ionescu (1890-1940), în cartea sa „Metafizica” arată cum libertatea are limitele ei indicate de natura omului; într-o societate normală această libertate individuală nu trebuie încercuită, ea va trebui încercuită doar când „individul crește peste limitele lui firești și devine un element de anarhie, un element de tulburare a echilibrului dinăuntrul societății.”
Învățături esențiale ni s-au dat mereu de-a lungul existenței noastre, învățături verificate de viață, culese ca niște pietre prețioase și care mizează pe „vocea divină” întipărită în suflete, pentru ca fiecare dintre noi să poată purta frumoasa podoabă a cinstei și nobleței sufletești.
Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) în cartea „Mica dogmatică vorbită” spune: „Creștinismul trebuie să accentueze mai cu seamă astăzi valoarea și taina omului și a lumii, pentru a-i salva pe oameni de la o gravă decadență morală și de la un egoism înfricoșător în relațiile interumane, și a salva astfel lumea de la o catastrofă totală.”
