„Când cercetătorii au investigat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută. Iubirea este Lumina, care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansă de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune şi revelează. Pentru iubire noi trăim și murim. Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și oferă sens vieții. Aceasta este variabilă pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voință sa.” – Albert Einstein
SUA a fost și sperăm că va rămâne un model al democrației, preamărit ca etalon de libertate, de stabilitate, că ea, democrația este și va rămâne „nu atât o formă de guvernare, cât un set de principii” după cum declara Woodrow Wilson (1856-1924), cel de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii, un bun istoric și un specialist în științe politice.
Președinții implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln (1809-1865), un avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa, definea democrația „guvernarea poporului de către popor”. El a fost cel care a eliminat oficial sclavia, iar John Fitzgerald Kennedy (1917-1963) cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale. Discriminările însă de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici pe alte continente. În timpul crizelor mari au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu incendieri, jafuri, agresiuni fizice, crime etc. Oamenii deveneau turbulenți, unii găsind motivații ale neliniștii lor, alții, pur și simplu erau luați de val. Dacă o vreme mai îndelungată oamenii trăiau pașnic, cu înțelegere și respect, iubire și întrajutorare, dintr-o dată deveneau violenți. Așa s-a întâmplat în acest an 2020, după asasinarea de către un polițist american alb al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea a căpătat imediat conotații rasiste, sclavia a revenit în mintea unor oameni, și toată liniștea și armonia în care se trăise în ultima vreme, s-a tulburat. Cei revoltați, printre ei unii plini de ură și răzbunare, se pare influențați de unii indivizi infiltrați printre oamenii pașnici, s-au dedat la acțiuni violente, războindu-se cu trecutul, mai precis cu valorile trecutului, statui, opere literare, filme etc.
Pe bună dreptate se întreabă și comentează Președintele Academiei Române: „Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent? Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?
(…) Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false. Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă. (…) Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia”.
Au fost uitate dintr-o dată sacrificiile făcute de luptătorii pentru binele omenirii, pentru culturalizare și civilizare, și s-a trecut la distrugerea simbolurilor mărețe ale trecutului, la pervertirea istoriei, la nerecunoașterea muncii omenești. Ura a înlocuit iubirea, căldura sufletească din suflete a dispărut. S-a uitat că Dumnezeu a făcut lumea din marea Sa iubire, că ne naștem din iubire și că sufletul nostru dintru începutul venirii în această lume cunoaște iubirea.
Această manifestare de primitivism, această ură viscerală m-a determinat în acele zile să scriu un poem cu moto-ul „Nu distrugeți vechile statui fiindcă de pe urma voastră nu vor rămâne decât socluri.”– T.M.: …Mărețe statui am vizitat apoi, în alte state, / în orașul care m-a găzduit, / oferindu-mi protecția și respectul cuvenit. / Lecții de istorie am învățat privindu-le, / mărimea admirându-le / și-nțelegând simbolul vitejiei fiecăruia dintre cei statuați, a dragostei lor față de țara-n care s-au născut, / au crescut / și-au fost fericiți pe cât s-a putut. / Și după atât efort, atâta dăruire, a artei măiestrie, / oameni care, nu și-au putut învinge barbaria (fiecare dintre noi o are, dar e dator să-nvețe s-o stăpânească), / le-au demolat în câteva clipe, / rănind mândria acestei țări minunate. / Mă-ntreb: La ce distrugerile toate / care lovesc sufletul țării? / Fiindcă fiecare țară are sufletul ei, / sumă dobândită cândva, / din sufletele celor ce s-au născut aici, și-a celor care-au venit – să renască. / Nu dărâmați! Creați! Nu știrbiți frumuseți! Adăugați! – Iunie 2020.
„Iubirea este cea mai mare forță a omenirii și, totuși, cea mai modestă pe care ne-am putea-o închipui”, spunea Mahatma Gandhi; „Să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată: asta înseamnă iubire”, scria Albert Camus; iar Gabriel Garcia Marquez era de părere că „oamenii îmbătrânesc când încetează să iubească”, gândindu-se probabil la îmbătrânirea sufletului, ceea ce este distructiv pentru ființa care se numește om.
Când iubești ți se pare că ai totul și nu-ți mai trebuie nimic în plus, și nu ai motive de a urî și a te război. Fericirea nu o poți cunoaște decât prin iubire; nefericirea aparține sufletului secătuit de iubire. În plus, cel cuprins de iubire simte nevoia de dăruire.
Ce este în fond iubirea? Un sentiment care ne face viața mai frumoasă, mai interesantă, practic ne face să uităm de tot ce se întâmplă în jurul nostru și ne face să ne îndreptăm atenția către un singur lucru, cel mai prețios lucru al momentului trăit, un ideal constructiv. A iubi este o lege a vieții, ea te determină să faci lucruri pe care numai o ființă umană este în stare să facă la un nivel ridicat de oportunitate – cel puțin așa credem, așa simțim; iubirea poate însoți toate celelalte acte fundamentale. Iubirea presupune o reciprocitate de sentimente, o certitudine a plăcerilor pe care nimeni și nimic nu o poate afecta. Nu se poate trăi fără iubire. Să fim doar un amalgam de gândire și rațiune, judecând lucrurile impersonal, fără să ținem cont de emoțiile noastre și a celor din jurul nostru?. Fără sentimente, viața nu și-ar mai putea dezvălui farmecul, nu ne-ar putea face fericiți în multe momente ale ei.
Omul poate fi privit ca o entitate, un tot unitar. Dar el este și trebuie să fie privit și ca un punct de intersecție a multiplelor și diverselor relații și interacțiuni. Sistemul este atât închis, cât și deschis, pentru a se corela cu lumea și a putea dăinui. Și totul prin iubire, acea forță „puternică, nevăzută” care ne animă.
Iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acordă o importanță deosebită, ca experiență umană fundamentală, care diferă în funcție de interes/ideal, vârstă, sex, stare socială, credință, epocă istorică sau apartenență culturală, dar este IUBIRE.
Iubirea este o experiență unică pentru fiecare în parte și poate fi privită sub nenumărate aspecte. Este cauza care produce nenumărate și diverse efecte asupra fiecăruia dintre noi, oamenii – jale dor, suferință, purificare etc., de aceea cauzele provocate de ea au fost descrise, analizate de oamenii creatori de opere, dar, astăzi, și de psihologi. Psihologia modernă consideră că iubirea și moartea sunt două instincte dominante ale psihicului uman. Dar fiecare la momentul ei dat. A merge la moarte inconștient sau voit, sau provocând-o, este inuman.
Iubirea este o temă inepuizabilă, fiindcă oamenii iubesc în mod diferit, cu intensități diferite, iubirea ocupând diferite spații în inimile lor, dar niciodată lipsind de acolo, ci poate ascunzându-se pentru un timp de teama răului, a violenței, a gândului care o amenință ca o furtună. Iubirea este și va rămâne un sentiment pe care îl trăim, și o temă fundamentală a prezentului, trecutului și viitorului. Iubirea nu dispare din suflete niciodată, fiindcă ea este temeiul existenței noastre, al faptelor noastre. A nega existența acestui sentiment este ca și cum ai nega apariția noastră pe această lume, ca și cum ți-ai nega propria existență.
Iubirea este caldă, creează căldura sufletului. Readuc în amintire cuvintele diavolului în dialog cu personajul Adrian Leverkühn din cartea „Doctor Faustus” a lui Thomas Mann: „Ți-e interzisă iubirea, pentru că încălzește”. Dar iubirea are un registru larg pentru noi, viețuitorii acestei lumi, ea este, după spusele lui Napoleon Bonaparte, „cea dintâi religie a omului civilizat”. Cu alte cuvinte suntem datori să ne iubim și să păstrăm iubirea care include, la rândul ei, sentimentul compasiunii care alungă ura și violența. Absolut toți oamenii au nevoie de căldură sufletească, de iubire, de cineva, de semeni care să le fie aproape.
Cu toții, cred, că am avut parte de oameni care ne-au înșelat așteptările, iar când este vorba despre iubire, lucrurile sunt cu atât mai grave. Asta ne-a amărât sufletul și ne-a făcut, poate, să spunem că toți oamenii sunt la fel și că nu merită nimeni iubirea noastră. Sunt momente pe care trebuie să le trecem regândind binele nostru și al celuilalt. O acțiune de punere la punct, adică de lămurire, de dialog, de pedepsire – uneori- se practică, dar să nu uităm că timpul poate vindeca și cele mai rănite inimi și poate alunga răul din inimile celor înverșunați. Sunt oameni care pot realiza dialoguri utile, pot însenina întunecimile. Dar sunt și dintre aceia care se încăpățânează din orgoliu, din interes, și astăzi interesele sunt de cele mai multe ori de ordin material. Cu timpul, credința, moralitatea poate schimba optica oamenilor răi, orgolioși și numai în acest mod se poate ocoli prăbușirea care pândește omenirea. Se poate cere iertare, se poate schimba optica, se pate reveni la normalitate, cu înțelegere/cunoaștere și înțelepciune.
Orice altă modalitate de a rezolva lucrurile, ne aduce și mai multă suferință. Trebuie sa ne găsim forța interioara de a continua buna înțelegere.
Oamenii au reușit mereu, in marea lor majoritate, sa treacă peste astfel de probleme și să încerce sa găsească fericirea. Suntem fericiți atunci când iubim, când suntem iubiți.
Toți oamenii au nevoie de căldură sufletească, indiferent de țara în care locuiesc, de rasa, de limba pe care o vorbesc, de cultura din care fac parte și așa mai departe. Iubirea este cea care îi leagă pe toți oamenii și cel mai frumos lucru pe care aceștia îl au în comun.
Căldura sufletească, iubirea, compasiunea și gândirea pozitivă fac minuni. Înfrumusețează omul. Căldura de la nivelul Pământului nu depinde numai de Soare, ci depinde și de factorii specifici de la nivelul propriei noastre ființe. Dacă avem sufletul rece sau fierbinte nu depinde doar de „Soare”, ci și de ceea ce se petrece în ființa noastră interioară.
Să ne cunoaștem trecutul, al fiecăruia dintre noi, al familiei noastre, al țării noastre, să-l respectăm, și cunoscându-l, să luăm tot ce este bun din el, făcând prezentul acceptabil, liniștitor armonios. Să ne punem întrebările: De ce urâm? De ce ne războim? De ce să ne distrugem? De ce nu ne acceptăm? De ce să nu trăim în pace? De ce nu ne iubim?
Vavila Popovici – Carolina de Nord
