Ideal ar fi că relaţia bărbat-femeie să fie:
(1) Raţională, adică bazată pe prietenie şi respect reciproc;
(2) Afectivă, bazată pe iubire;
(3) Fizică, bazată pe dragoste trupească.
O asemenea relaţie ar fi închisă ermetic ca un triunghi echilateral şi ar conferi unui cuplu împlinire, armonie şi stabilitate. Relaţiile ideale sunt însă efemere şi puţine, astfel încât relaţia triunghiulară dintre parteneri e deseori incompletă. Dacă una din cele trei laturi ale triunghiului lipseşte, relaţia poate dăinui atâta vreme cât celelalte două laturi sunt solide. În general, iubirea nu dăinuie, iar trupul îmbătrâneşte, ceace face că relaţia raţională a unui cuplu, bazată pe respect, încredere şi prietenie, să fie cea mai solidă. Dacă la aceasta se mai adaugă o latură, cuplul rămâne stabil şi are şanse de perpetuare. Dacă lipsesc însă două laturi ale triunghiului relaţia dintre cei doi devine vulnerabilă şi şansele de supravieţuire se diminuează.
Viaţa reală nu se poate încadra însă într-un model abstract şi individual oamenii simt şi trăiesc în mod diferit cele trei dimensiuni ale unei relaţii. Unii sunt sentimentali, alţii sunt preponderent raţionali, şi o altă categorie prefera senzualitatea. Dacă triunghiul intim nu le oferă ceace doresc, unii parteneri se retrag în sine ori îşi caută satisfacţii înafara cuplului. Mediul în care trăim, familia, prietenii, societatea, pot stimula menţinerea cuplurilor ori pot duce la dizolvarea lor. În acest mod, fiecare cuplu îşi are propria sa experienţă… (1964)
Şi ce găsesc bărbaţii la femei? Armonia formelor, graţia mişcărilor, gingăşia gesturilor şi încă altele. NB pentru începători: Formele spun mult, dar nu totul… Ce găsesc însă femeile la bărbaţi? Să le întrebăm pe ele.
Prima iubire – O mare neîmplinire (1960-1962)
Uneori zâmbetul unei femei îţi schimba dispoziţia. Alte semnale telepatice extrem de discrete din partea ei nu le uiţi niciodată… Îmi dorisem o mare iubire, o mare trăire afectivă şi am avut-o, dar mi-a răvăşit sufletul. Când mă gândesc la ce suplicii m-a supus iubirea pierdută parcă intru în doliu. A trecut totuşi deşi încă trepidez ori de câte ori îmi aduc aminte de ea. A meritat oare? Soarta nu îşi pune asemenea întrebări…
Pentru cei care susţin că sunt un om dur care judecă raţional şi fără sentimente am să demonstrez contrariul. Am fost şi eu îndrăgostit, ba chiar de trei ori, dar deocamdată despre prima. Am redescoperit, acest lucru când zilele trecute am regăsit jurnalul meu de acum aproape 60 de ani. Aveam vreo 24 de ani, tocmai venisem din închisoare şi visam la o mare iubire. Nu a trecut mult şi m-am întâlnit cu acel sentiment necunoscut până atunci care însă m-a zdruncinat. Iată câteva gânduri aşternute pe hârtie în acei ani când eu nu eram nici copt şi nici răscopt că azi şi când mă exprimam chiar şi poetic.
***
… O femeiuşcă dulce, doi ochi albaştri şi mari, doi sâni micuţi, forme in plinite, m-a scos din minţi… Avea doar 19 ani, dar parcă trăise trei vieţi. De unde avea atâtea cunoştinţe? Eu o respectăm şi o păstrăm să o jertfesc pe altarul iubirii, dar m-a jertfit ea înainte de a ajunge la altar.
Există două categorii de femei şi o mie de nuanţe între ele. Dona, iubirea mea platonică din tinereţe, a fost una dintre acele multe nuanţe… Am fost doi copii naivi: unul prostuţ şi încăpăţânat, celălalt încăpăţânat şi prostuţ. Am crescut împreună, dar am evoluat pe făgaşuri diferite. Ne-am angajat într-un război pe care l-am pierdut amândoi. În final, de fapt după mai multe finaluri, m-a părăsit. Am bătut de multe ori la poarta ei, dar am găsit toate uşile închise. M-a lovit cu convingerea că îmi face bine. M-a făcut să trăiesc clipe înălţătoare ale zborului pe aripile iubirii, şi apoi m-a lăsat să cad în abisul fără fund al suferinţei. M-am trezit dintr-un vis frumos şi m-am prăbuşit într-o realitate brutală. M-am ales cu un vis răvăşit. Aveam probabil aveam nevoie de o asemenea experienţă… (1964) Atunci am făcut un legământ cu cel de sus. L-am rugat să mă ajute să mă refac şi am promis că voi fi bun şi înţelegător cu toţi oamenii care suferă.
Despărţirea mi-a provocat o adevărată maladie sufletească: insomnie, confuzie, apatie, irascibilitate, cefalee occipitală. Cred că am fost victima a caracterul meu. Am fost un „visător”. M-am lovit de mine însumi. Acum trebuie să lupt contra obsesiei post-iubire de care sufăr, dar voi învinge!
M-am luptat cu himere şi coşmaruri, dar am făcut o breşe în zidul suferinţei… O durere identificată şi împărtăşită e mai uşor de suportat. Eu nu am împărtăşit totuşi durerea cu nimeni. Am respins orice colac de salvare. Am abordat un zâmbet senin şi am ascuns sub el tot clocotul din suflet… Suferinţa înnobilează, te ridica deasupra evenimentelor, dar nu te fereşte de ele. Timpul le rezolvă pe toate, dar cu multă răbdare pentru că nu poţi sări peste timp.
Când aud melodiile pe care mi le cântă ea încep să mă frământ din nou. Îmi dau seama că încă nu m-am vindecat. Cred totuşi că nici odată nu aş fi fost fericit lângă ea! Iubirea e divină, dar gustă cu grije din ea. Pe cât e de dulce, pe atât poate fi de amară. Mă voi regăsi totuşi şi mă voi reface. Îmi tot spun mie însumi că va trebui să renunţ la vise, dar rămân un visător. Mă simt bine şi la locul meu aşa cum sunt, Visurile îmi dau o bună dispoziţie; îmi redau încrederea în mine şi în viitor. Mă simt bine la gândul că va fi bine; deci am dreptul să visez…
Odată, toată viaţa mea era numai ea. Am băut paharul amărăciunii până la fund. Am căzut în prăpastia iubirii. Acum încep să mă ridic. Fac primii paşi. Ce voi găsi oare când voi ajunge la lumină? O altă dezamăgire? Altfel, ea a fost ideală numai în visurile mele. Mă dor amintirile legate de ea, dar mă doare şi ideea că aş putea s-o uit. Mă tem că n-o să mai pot iubi; că nu voi mai putea trăi asemenea sentimente… Voi putea iubi oare a doua oară în viaţă? Probabil, dar nu în aceiaşi formă. (File de Jurnal 1960-1962).
***
Versuri personale tinereşti din acel jurnal regăsit după 60 de ani:
„Toţi trec şi se duc, nici unul nu vine
Şi nimeni nu vede iubirea din mine
Un foc port în suflet; amar mă frământă
Oftatul meu jalnic doar vantul-ascultă…
Oo Doamne!
M-ai alungat din lumea ta pe căi de disperare
Durerea şi lacrima mea n-au mai găsit iertare.
La tine Doamne am venit plângând de atâtea ori
Şi-n drum spre tine am găsit furtună, fulger, nori.
*
Tu ai plecat şi m-ai lăsat în bezna disperării
Dar te rog mult, fetiţa mea, să nu mă dai uitării.
Cu ochii senini şi gânditori eu voi privi-’nainte
Şi voi şopti mereu în gând, iubirea mea cuminte!
Oh, cer senin!
Ce linişte eternă emană din tine
Şi câtă furtună se zbuciuma’n mine…
Din lacrimile scurse’n numele iubirii
S-au tot născut legende ale nemuririi!
Romeo de ieri, Julieta de mâine
Şi eu, cel de azi cu vise spulberate
Pe apele sâmbetei au dispărut toate…”
(PS: Aceste versuri au fost scrise prin 1962 când aveam 25 de ani)
*
O Rugăciuine
„Să ne rugăm pentru neamul omenesc de la Adam şi Eva până la cei de azi.
Să ne rugăm pentru tot neamul românesc de la cei din antichitate
până la confraţii din zilele noastre.
Să ne rugăm pentru românii din toate veacurile din ţară şi din afara ţării.
Să ne rugăm pentru martirii care au murit cu dragoste de ţara şi de neam.
Să ne rugăm pentru românii de azi care lupta pentru binele ţării.
Să ne rugăm pentru românii care vor veni după noi
intru salvarea şi mântuirea neamului.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
(Caiet nr. 19, 1967)
——————-
Nicholas DIMA
Arizona, SUA
5 mai 2010 (15 Ianuarie 2023)
