Despre o ”poveste în versuri” şi un basm numit „Tinereţe fără bătrâneţe” semnat de Adrian Erbiceanu (Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2013)
Un om, după trei decenii de străinătăţi, simte că nu se poate dezbrăca de haina sufletească românească, cu care, probabil, una dintre Ursitoare l-a înveşmântat. A simţit că a trecut în „Cealaltă parte a vieţii”, că l-au ajuns din urmă amintirile şi că trăieşte ciudata senzaţie că lui îi este menită „datoria” de a repovesti basmul adus nouă de Petre Ispirescu.
– Doamne, şi-o fi zis, asta e culmea! Basmul acesta a fost scris şi pentru mine, ca de altfel pentru toţi cei care au plecat de acasă, şi călare pe visul că undeva, în Lumea asta mare există o ţară, un loc unde să găsească acea „Tinereţe fără bătrâneţe”, s-a oprit tocmai în Canada. În această ţară, a Tinereţii, se pare că anii nu se numără. Ei trec.
Şi într-o bună zi, nu se ştie de unde, l-a nimerit o săgeată, cea numită la noi a „dorului de acasă”, a aducerii aminte de mamă şi de tată, de copilărie şi tinereţe, de acele zile când eram fericiţi fără a fi ştiut asta! Lovitura asta ne obligă să ne privim în oglinda realităţii, iar mintea, cu voie sau fără voie, ne întoarce îndărăt! Adrian Erbiceanu, mergând pe urmele eroului povestirii, povestire care se pare că nu l-a părăsit niciodată, a simţit că îl macină un dor, dorul de a se întoarce spre începuturi. Neputând face acest lucru în sensul propriu, s-a născut dorinţa de a repovesti basmul, dar altfel, aşa cum îl simte!
Şi-a retrăit propriul drum prin viaţă, tinereţea zbuciumată, visele – mai mult sau mai puţin împlinite -, oamenii şi locurile. Timpul ne marchează. Adrian Erbiceanu, omul, a înţeles că orice monedă are două feţe. Şi cu Timpul, neiertător cum este, nu te poţi juca. De aici şi acea senzaţie românească că-l „mănâncă degetele”. Nu de frică. Nici de entuziasm. S-au dus şi „Zilele Babei” şi multe nopţi de priveghere. Şi anii.
Noi credem că şi-a spus: „Voi rescrie basmul în felul meu, în limba de acasă, pe care am purtat-o totdeauna cu mine pe unde m-au dus paşii vieţii”. Căci, recunoaşte poetul în poeziile dumnealui că de multe s-a lepădat, dar de cuvântul moştenit, niciodată.
– Am senzaţia că e cea mai originală poveste a neamului meu, că este caierul din care voi toarce basmul, prilej de a mă întoarce în timp şi spre locurile natale, reamintindu-mi de „streşini şi cotloane”, de clopote şi toacă, păstrate în coarda destrunată a viorii mele sufleteşti, mi-am lăsat anii mei ce tineri, rămaşi doar în amintiri şi versurile mele, de serile cu împăraţi şi împărătese, fericiţi sau trişti, fiindcă aveau sau nu aveau „urmaşi pe bătătură”.
Scrise în Cartea vremii şi în basmele noastre au rămas şi vracii şi nunţile care ţineau 99 de zile… Şi acei Feţi-Logofeţi, care creşteau într-un an, cât ceilalţi în şapte. Şi… respectând legile basmului, autorul ne-a mai purtat odată prin minunata lume a poveştilor noastre, numai că de data aceasta a făcut-o în versuri, cu metafore uluitoare, născute poate şi din dorul înstrăinatului de plaiurile lăsate undeva, în cealaltă parte a pământului, „pe celălalt tărâm”!
Calul şi armele tatălui, probele prin care, asemenea lui Harap Alb, tânărul fecior de împărat se maturizează, capătă experienţă şi înţelepciunea celui care va conduce împărăţia, toate acestea şi multe altele sunt păstrate în această rescriere. Real şi fantastic, tărâmuri cu alte vietăţi şi cu o vegetaţie deosebită sau pustiuri, cu două Luni, în loc de una, cu doi Soare, cu balauri sau Scorpii şi Ghionoaie, „trup de şarpe, cap de broască, spaima spaimelor”, întuneric sau lumină violetă, Zgripţuroaica decapitată, creaturi de basm pe care, după legile basmului feciorul le va învinge şi supune. El trebuie să învingă, pentru că reprezintă binele!
Ispita şi dragostea, Fericirea şi din nou Ispita. Sau interdicţia. Lângă ţara unde lege este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se află şi o Vale a Plângerii! Loc unde eroul basmului nostru ajunge nu din propria voinţă, ci fiindcă îi este menit şi această „probă”. Ultima de care nu scapă nici un om… Motivaţia autorului este în consens cu cea a basmului: ”Unde-i lege, nu-i tocmeală”. Lege a fost să greşească? Sau să suporte legea care domneşte peste zisa ”Vale a Plângerii”?
Feciorul de împărat simte că i se spulberă visele, retrăieşte dureros sentimentul dorului de părinţi, „dor care de piept îl apucă”, devenind „dorul de ducă”, numit metaforic prin „Nemurirea, visul – viselor deşerte”. Impresionează modalitatea prin care autorul sugerează trecerea timpului, „Vanitas vanitatum et omnia vanitas”. Nu numai împăraţii ci şi Scorpiile sau Ghionoaiele devin „poveşti”. Făt Frumos îmbătrâneşte. Basmul, după cum e firesc, ia sfârşit.
Timpul, hărăzit pentru fiecare, ne măsoară pe toţi. Dar dacă palatele şi împărăţiile se vor ruina, dacă oamenii vor deveni ţărână, urmând legile firii, sigur este că această carte va dăinui peste veacuri, atât timp cât omul va naşte copii, cărora să le citească poveşti…
