„Onoarea este un amestec natural de respect pentru oameni și pentru sine”.– Voltaire
Dicționarul definește Onoarea (din latina honos, honoris) ca integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste, reputație, prestigiu, faimă, vază. Sunt dați ca exemplu soldații, încă din cele mai vechi timpuri care, erau nevoiți să respecte un Cod de onoare. Pentru ei, onoarea a rămas o îndatorire constantă în conduita lor de războinici. Codul de onoare fiind aplicat în diferite compartimente ale vieții, și dorindu-se a fi bine definit, a inclus multe valori.
Onoare – un cuvânt greu și care se rostește tot atât de greu în zilele noastre. Este cumva un cuvânt pe cale de dispariție? Cine mai dă valoare acestei virtuți și pentru cine onoarea mai reprezintă modul demn de a-si trăi viața? Mulți oameni au devenit indiferenți față de onoare, neînțelegându-i rostul în viață.
Nu poți fi cu adevărat om fără să dobândești onoarea, fără să-ți asumi corectitudinea, punctualitatea, responsabilitatea cuvântului dat, a gestului făcut, și toate acestea nu de frica legilor făcute tot de oameni, ci pentru că așa îți dictează, în primul rând, bunul tău simț, pentru că el este condus de legile universului creat de Dumnezeu. A trăi cu onoare înseamnă a trăi respectându-ți ființa și respectând celelalte ființe din jurul tău, respectul fiind altă calitate și cine o practică, înțelege mai ușor ce este onoarea, se apropie cu o mai mare ușurință de ea.
Noua generație nu ia seamă de această virtute, îi este străină, întrucât nu a învățat de la generația trecută – trăită în comunism – decât lipsa de onoare, lipsa de respect, necinstea, șmecheria, furtișagul. Și de cele mai multe ori s-a pus la dispoziția lor, a acestor comportări nesănătoase.
Și totuși – ne întrebăm – cum a decăzut această virtute numită Onoare? Se va putea recuceri forța, eleganța și moralitatea ei? Oare nu depinde de fiecare om în parte? De educația pe care o primește și o îmbrățișează? Onoarea înseamnă să ne asumăm un principiu valoric, un cod valoric conform căruia să ne trăim viața. Pentru a ne încadra într-un astfel de trai, este necesar să avem voință în asumare și curaj în expunerea acestor valori. Să vorbim despre ele, nu să tăcem! Nu toți primesc prin educație aceste valori – deși ar trebui extinsă educația – și la baza societății întregi ar fi necesar să existe un cod valoric, după care să se ghideze fiecare cetățean. Care este codul de valori, astăzi, când „oameni cu carte” – cum se spunea cândva – s-au debarasat de onoare și au trecut la practici neonorabile, furt organizat în stil mafiot?
Onoarea presupune valori asumate colectiv în societate. Or, când banii, puterea, notorietatea au devenit valori semnificative, poate un om să se numească onorabil? Da și nu! Când oricare dintre ele este dobândită în mod legal, da, este onorabil! Numai că, lăcomia banului și beția puterii, de cele mai multe ori, corupe. Curajul de a sta drept în fața nonvalorii, poate salva omul, atât pe cel bogat, cât și pe cel sărac, atât pe cel cu multă carte, cât și pe cel cu mai puțină carte. Curajul este un antidot al acestui virus numit dezonoare.
Eroii cărților și filmelor respectă încă acest cod al onoarei. Ne place când îl găsim în lecturi sau în filme; ne place și ne impresionează această calitate a eroilor pe care ei o manifestă în ciuda, de cele mai multe ori a prețului mare pe care îl plătesc. Sperăm în acele momente că vom redobândi în existența noastră acest cod minunat.
Mi-am amintit de cele consemnate privitor la onoare, în cartea „File de Jurnal – Însemnări din Lumea Nouă”, editată în anul 2002. Am răsfoit cartea și am recitit filele scrise în anul 2001.
Scriam despre un film văzut „Men of Honor” (Oameni de onoare), realizat în 2000, inspirat dintr-o întâmplare adevărată, cu doi actori minunați: Cuba Gooding jr. şi Robert De Niro. Către sfârșitul filmului lacrimi îmi curgeau pe obraz… Un film puternic, în care comportamentul uman era în atenția regizorului George Tillman. Morala filmului: Istoria este făcută de cei care sparg regulile. Acum, îmi amintesc de o cugetare de-a mea: „Istoria are nevoie de oameni buni sau nebuni, care să miște lucrurile din loc”, înțelegându-se că mișcarea trebuie făcută spre binele omenirii.
Filmul este o poveste adevărată a unui negru care a ajuns primul până la rangul de Master Chief Diver, în marina Statelor Unite. Comandantul – alb fiind – , cu numele Billy Sunday, se opunea la început aspirației de rang al lui Charles – negrul –, dar cu timpul se ridică împotriva forțelor superioare care impuneau restricții negrilor, ajutându-l și riscându-și cariera. Este un moment de vârf al acestui film, când lipsit de un picior, negrul dorește să-și reia cariera și este supus unui test. Cu o ținută demnă, cu privirea împietrită prin care transpare perseverența, spune că sunt multe tradiții în marină și el le-a experimentat pe toate, „…dar mă aflu aici pentru a demonstra cea mai mare tradiție: ONOAREA” . Este, în același timp, o lecție de cum spiritul de competiție trebuie eliberat de agresivitate și brutalitate…
În secolul XIX onoarea a existat, bărbații se duelau pentru onoare. În secolul următor ea a fost ignorată. De ce? Deoarece lumea nu a mai fost preocupată de morală, de spiritualitate. Onoarea, în lumea noastră comunistă în care am trăit cinci zeci de ani, a dispărut. Am trăit și trăim în continuare, din nefericire, în incorectitudine, falsitate, într-un cuvânt trăim în dezonoare – o spun cu mare tristețe în suflet, acum când retranscriu unele gânduri. Fiindcă, în jurul nostru, în loc de onoare vedem comportări mârșave și trăim cu nemernicia, excrocheria celor care ne otrăvesc viața.
Unii își pun întrebarea: Cui folosește comportamentul onorabil, această însușire a caracterului care face parte din educație, cultură. Tomas Mann (1875-1955) – cel mai important prozator german – punea în exprimarea unui om de afaceri problema culturii, a educației, a literaturii, făcându-ne să medităm. Similar se poate pune și cea a onoarei: „Lăsați-mă-n pace cu literatura. Ce ne dă? Caractere frumoase. Și ce folos am eu? Eu sunt un om practic și în viață nu întâlnești niciodată caractere frumoase!” Referitor la caractere, filozoful român Petre Țuțea spunea că un om de caracter e „ca un stâlp puternic de beton”. Un om de onoare așijderea! Unde ne sunt oamenii de caracter? Oamenii de onoare? Astăzi folosim ca materie betonul în construcții solide, dar spiritele ne sunt fragile, influențabile, ca frunzele unui copac în bătaia vântului… A vântului aducător de furtună și nu de stabilitate!
Și, încheiam acele file de jurnal, amintindu-mi de vremea trăită în comunism, cu întrebarea: Când rectorul unei Universități de prestigiu din țara noastră îi scria Primei Doamne a Țării – soția dictatorului comunist de atunci – un articol de elogiu, în care își arăta admirația pentru înfățișarea sa și privirea ochilor săi, nu era acesta un act imoral? Nu cumva uitasem complet ce înseamnă Onoarea și ne pervertiserăm gusturile? Nu cumva consideram anormală normalitatea și invers?
Acum trăim niște vremuri în care oamenii au ajuns să creadă că succesul în viață depinde de însușirea deprinderilor nesănătoase. Cu cât le dezvolți, cu atât ajungi să stăpânești lumea. Acești oameni încurcă bunul mers al societății. Ei „se descurcă” în anumite momente, „adună nuiele pentru spinările lor”, dar nu conștientizează răul pe care și-l fac.
Onoarea se învață în familie, în școală, în Biserică – cele zece porunci din Vechiul Testament –, în societate, numai că, mulți părinți ai tinerilor din zilele noastre au trăit în trecut fără onoare, proasta creștere a copiilor, se vede astăzi la oamenii maturi, în școli mulți profesori nu au avut un comportament onorabil, adică nu au constituit un exemplu educațional pentru copii, nu s-au preocupat de spiritualitatea copilului, Bisericii i s-au pus opreliști, manualele nu au redat istoria adevărată, semnificativă a poporului, eludând adevăratul sentimentul patriotic al viitorului cetățean de mâine, în toate mediile de activitate s-au făcut compromisuri și se fac în continuare – astăzi la scară mult mai mare –, problemele educaționale sunt serios agravate, oamenii se complac în minciună, înșelătorie, vulgaritate. În consecință, nivelul conștiinței, adică sentimentul înțelegerii existenței personale și a integrării ei în lume, a scăzut considerabil. Ajuns să-ți câștigi pâinea, concurezi cu cei mulți care nu țin seamă de comportamentul moral, onorabil. Nesimțirea, superficialitatea și mahalagismul se manifestă în vorbire și făptuire. Și dacă nu există în jur oameni de onoare, este greu să se înțeleagă și să se asimileze această virtute. ustiul sufletesc nu s-a extins la toți, ci unii au rămas, cu orice risc, să se comporte onorabil în viață. Cinste lor! Dar sunt puțini, mulți au fost și sunt tentați să sară gardul bunului simț – liberi la dezonoare și furt. Am ajuns, iată, să nu mai știm ce mâncăm, ce bem, cu ce ne spălăm, ce medicamente luăm, cum să ne protejăm de bolile care ne invadează. Năzuim doar la normalitate, la siguranța vieții noastre.
Vavila Popovici – Carolina de Nord