Volumul de proză intitulat astfel, aparent dă impresia unui paradox, deşi autorul nu şi-a propus abordarea subiectului de pe aceste poziţii. Paradoxală e doar situaţia eroului principal al scrierii, tatăl autorului, Ioan, care deşi în ţara lui, partea răpită din România prin Pactul (secret) Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, îl pune în situaţia să redevină străin în propria-i ţară. Ei bine, autorul, Mihai ŞTIRBU, îşi focalizează energia scriitoricească cu toată paleta de instrumente pe frământările sociale care au rezultat sau au precedat aceste evenimente provocatoare de destin. Volumul în cauză a rezultat din cooperarea eroului cărţii, care a lăsat moştenire copiilor săi şi urmaşilor câteva însemnări despre evenimentele trăite, cu scopul de a restitui adevărul asupra acestor frământări dramatice trăite în mediul sau de viaţă – ca intelectual şi apoi militar-patriot.
Volumul Regăsirea înstrăinării, semnat de fiul eroului cărţii, scriitorul Mihai Ştirbu, a apărut la Editura PIM, Iaşi în anul 2010. Deşi lucrarea nu are o extindere prea mare (112 pagini) i se poate aplica adagiul latin multum in parvo şi poate fi categorisit ca fiind un scurt roman modern din genul memorialisticii. Raportată la marea epopee trăită de populaţia Europei, şi nu numai, în preajma şi în timpul celui de al II-lea Război Mondial, scrierea ar putea fi comparată cu o notă de subsol, dar foarte importantă pentru istoria populaţiei româneşti, mai ales din partea basarabeană.
Dacă acceptăm categorisirea propusă, atunci, potrivit schemei clasice, romanul de tip jurnal literar cu accent memorialistic, în mod logic, conţine o introducere – expoziţiune, un punct culminant şi un final care se numeşte deznodământ – un echivalent în plan literar al unui raţionament (premisa majoră, premisa minoră şi concluzia). In cazul naraţiunii de faţă, autorul, scriitor cu experienţă şi har incontestabil în arta construcţiei epice, a închegat cele trei momente într-o unitate organică, iar prin limbaj a conferit scrierii o savoare aparte, care dă cititorului satisfacţia că trăieşte aievea evenimentele şi se află implicat afectiv în vâltoarea acestora.
Din Introducere aflăm că acţiunea epică se desfăşoară în timp în preajma şi în perioada celui de al II-lea Răboi Modial, iar ca spaţiu literar – România după Marea Unire din 1918, cu toate provinciile sale istorice. In avenimente se conturează distinct atmosfera dintr-un sat de pe malul Nistrului – Mateuţi, unde un tânăr cu înclinaţii intelectuale, Ioan, se luptă cu prejudecăţile familiei şi cu condiţiile materiale modeste pentru a-şi depăşi condiţia. În final, după multe peripeţii, reuşete să devină elev bursier la Şcoala Normală Vasile Lupu din Iaşi. Simţind handicapul provenienţei sale, reuşeşte să învingă relativ uşor obstacolele, devenind un elev eminent şi visând în condiţii de normalitate să acceadă la statutul de intelectual de prestigiu pentru familia şi mediul sau de formare. Destinul însă, care de cele mai multe ori se configurează din împletirea factorilor externi, îi va fi potrivnic, lui şi celor din generaţia sa. După scurt timp de la finalizarea studiilor mult visate, Ioan –tânăr învăţător, va face o şcoală militară de ofiţeri de rezervă şi va primi însărcinări militare, din fatidicul an 1940 până în 1944, când destinul său se confundă cu destinul României amputate de „Inţelegerea” dintre Reichul brun şi Imperiul roşu. Scriitorul nu eludează subiecte dificile din episodul retragerii armatei române din Basarabia, când la pierderile materiale şi umane (dezertările) s-au mai adăugat (vezi cazul Hânceşti) şi pactizarea unor comunităţi de romni cu invadatorul sovietic. Deşi finalul naraţiunii consemnează învingerea României şi consolidarea pentru moment a forţelor malefice ale răului, autorul este optimist în ce priveşte viitorul mai îndepărtat. Prin logica bunului simţ, statuarea răului este doar o pauză pentru maturizarea şi dezvoltarea forţelor binelui, după care acestea îşi revin şi restabilesc cursul normal al istoriei.
Mihai Ştirbu se dovedeşte un autentic continuator al idealurilor generaţiei tatălui său – actorul central al lucrării – dar şi un foarte bun narator, care dă cititorului un important punct de sprijin în înţelegerea acelor evenimente traumatizante şi pentru contemporaneitate. Ca scriitor cu experienţă, îmbină în mod fericit în acţiunea narativă descrierea, dialogul, interogaţia, povestirea, proverbele, faptele istorice, judecăţile de valoare şi adecvate figuri de stil pentru a da scrierii nerv şi susţinere logică, încât în final, romanul îşi atinge scopul şi, urmând firul logicii putem spune că plecând cu succes de la Quod erat demonstrandum (ceea ce era de demonstrat) a ajuns cu succes, prin mijloace literare, la Quod erat demonstratum (ceea ce s-a demonstrat).
