„Dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor.” – Octavian Paler
Scepticismul (din grecescul skeptios, căutător) este, într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu se poate obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. A fi sceptic este sinonim cu a fi neîncrezător, a pune la îndoială majoritatea situațiilor noi cu care se confruntă viața.
Scepticul susține că oamenii nu au cunoaștere în anumite domenii și atunci, ceea ce aude sau i se spune, nu poate fi adevărat.
Atitudini sceptice au fost exprimate din antichitate, de mai mulți presocratici, și au fost dezvoltate de sofiști, cu argumente, precum că simțurile pot să înșele. Principiul care stătea la baza scepticismului era ideea că oricărui temei i se opune un temei deopotrivă de convingător.
Aristotel, unul dintre cei mai importanți filozofi al Greciei Antice (384 î.Hr. – 322 î.Hr.), nu a luat în serios îndoielile scepticilor, și în lucrările sale afirmă că punctele de vedere ale scepticilor nu sunt susținute în mod serios.
Scepticismul modern a început în secolul al XVI-lea, când a crescut interesul pentru cunoaștere. Filozoful englez John Locke (1632-1704), a fost preocupat de disputa dintre empirism și raționalism. El a propus o cale de a se evita scepticismul, admițând că nu putem avea o cunoaștere reală dincolo de intuiție și de demonstrație, dar susținând că nimeni nu e atât de nebun încât să se îndoiască de faptul că focul e fierbinte, că pietrele sunt solide, etc. și că experiența înfrânge scepticismul.
În secolul al XVIII-lea, filosoful scoțian David Hume (1711-1776) a fost un empirist și a susținut că toate ideile autentice pot fi urmărite înapoi la impresiile originale de senzație sau conștiință introspectivă, că singura cale care ne poate duce dincolo de experiența imediată nu se bazează pe nici un principiu rațional.
Cele mai importante argumente generatoare de scepticism sunt: Argumentul dovezii care se bazează pe faptul că orice judecată este indemonstrabilă, pentru că orice dovadă adusă în sprijinul enunțului ar avea nevoie ea însăși de o dovadă care trebuie la rândul ei demonstrată și așa mai departe la infinit, intrând într-un regressum ad infinitum (regres la infinit) – fiecare pas cerând logic un alt pas. Se susține că există judecăți evidente prin ele însele, care n-au nevoie să fie dovedite și care folosesc la demonstrarea altor judecăți. La un moment dat putem respinge un element care până atunci fusese o presupoziție considerată adevărată, dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea încrederii cognitive, cunoașterea se poate îmbunătăți și nu trebuie să ajungem la lipsa de încredere. Al doilea argument este cel al echilibrului, susținând că orice argument s-ar folosi în sprijinul unui enunț, întotdeauna este posibil de găsit sau de construit argumente pentru contrariul lui, ca atare argumentele pro și contra, se găsesc în echilibru. Al treilea este argumentul definiției, scepticii susținând că nu se poate defini totul, este necesar să acceptăm și lucruri nedefinite și astfel, definiția nu este necesară.
Scepticii spuneau că deși frumosul și arta există, nu poate exista o cunoaștere adevărată a lor, referindu-se la literatură și muzică. Contra teoriei literaturii, scepticii susțineau că utilitatea poeziei este redusă și e chiar dăunătoare pentru că încețoșează mintea. În perioada elenistică, teoria literaturii era denumită „gramatică” iar teoriticienii „gramatici” (de la grámma, „literă”). Scepticii considerau „gramatica” imposibilă, inutilă și dăunătoare. Imposibilă deoarece teoria literaturii înseamnă cunoașterea tuturor operelor literare. În acest caz ar trebui să fie cunoașterea unui număr infinit de opere și pentru că noțiunea de infinit depășește capacitatea noastră de înțelegere, această știință reprezintă o imposibilitate, iar dacă este cunoașterea doar a unor opere, atunci nu e știință; inutilă – recunoșteau faptul că anumite opere literare cu caracter educativ pot fi utile într-o măsură dar nu necesită explicațiile teoreticienilor, iar operele care necesită explicații, care cer să fie elucidate nu servesc nici unui scop; dăunătoare – deoarece printre operele literare sunt unele perverse, demoralizante și dăunătoare; orice teorie care se ocupă de astfel de opere devine și ea cu necesitate dăunătoare.
Muzica era privită ca o forță puternică și folositoare de către pitagoricieni și stoici, pentru că se credea că ea dă curaj soldaților (imnuri), potolește mânia, stârnește bucuria sau îi alină pe cei suferinzi. Pentru sceptici, această forță era o iluzie atâta timp cât existau oameni asupra cărora muzica nu avea efect. Dacă există oameni care sub influența muzicii încetează să fie triști sau mâniați, explicația constă în faptul că muzica doar le distrage atenția, imediat ce sunetele nu se mai aud, oamenii recad în tristețe sau mânie. Un adevărat criticism.
Există, după sceptici paradoxul scepticismului: Atunci când scepticul global afirmă că oamenii nu știu nimic se naște paradoxul scepticismului: dacă într-adevăr oamenii nu știu nimic, atunci scepticul nu poate ști că oamenii nu știu nimic.
Scriitorul irlandez Oscar Wilde (1854-1900) credea că orice om când devine sceptic, înseamnă că se îndreaptă spre credință. Oricum scepticismul nu face dovada unei virtuți, el fiind totuși o infirmitate a sufletului. El nu înseamnă numai incertitudine intelectuală, susțin unii, ci și incertitudine morală.
Pentru William James, psiholog și filozof american, părintele psihologiei americane (1842-1910) – menționa Jung în cartea sa „Tipuri psihologice”: „Raționalistul este sinonim cu intelectualismul, iar empirismul cu senzualismul”. „De intellectualism se leagă o tendință idealistă și optimistă, în vreme ce empirismul înclină către materialism și către un optimism condiționat, incert”. „Raționalistul este un om al sentimentului, empirismul este o ființă îndărătnică”. Raționalistul este ușor dogmatic în constatările sale, empiristul în schimb este sceptic.
De multe ori ne surprindem spunând: „Sunt sceptic cu privire la acest situație/persoană/etc.” Scepticismul – privit ca o etichetare, nu ca doctrină filosofică – se poate lăsa ușor modelat și transformat pus în fața adevărului.
O persoană poate deveni sceptică în lipsa unor informații concrete și corecte, în absența detaliilor și a descrierilor amănunțite. Și aceasta când nu iei lucrurile în serios și nu crezi că sunt așa cum ți se spune, sau se vede, de la distanță. Ai tendința să privești tot ce te-nconjoară fie cu un aer de superioritate, fie cu neîncredere. Ai crede că scepticul le știe pe toate, dar ceea ce se întâmplă este total pe dos. Nesiguranța este destul de puternică, dar ea poate fi îndepărtată și atunci oamenii ies din starea lor îndoielnică. James îi numește pe primii „tender-minded” (cu spirit delicat), iar pe empiriști „tough-minded” (cu spirit tenace, încăpățânați). De fapt sunt două mentalități opuse.
Scepticii, în general, au tendința să fugă din fața riscurilor, neasumându-și un eșec. Se retrag din calea succesului, tocmai pentru că văd un posibil eșec la capăt de linie.
Sigur că mulți conducători de țări și popoare s-au deplasat la locul unde războiul secolului XXI se duce neașteptat, prin agresarea nejustificată a Federației ruse asupra a unui stat suveran – Ucraina. Oricât a încercat perversul conducător rus a justifica agresiunea prin cuvântarea lui de o sesizabilă și impardonabilă șiretenie propagandistică, în data de 9 mai a acestui an, la Moscova, acesta este un război de distrugere, cu ucideri și demolări fără nici un discernământ, cu gropi comune pentru victimile războiului din Ucraina, cu violări ale femeilor și adolescentelor, cu uciderea copiilor. Iar liderii unor țări din Europa s-au dus nu în căutarea adevărului, ci în demonstrarea lui, pentru cei care nu pot veni la locurile faptelor condamnabile ale armatei Federației ruse. S-au dus oamenii curajoși, cei încrezători în faptele reale și dornici de a încuraja conducerea Ucrainei, pe cei care luptă, în frunte cu tânărul și destoinicul lor lider, pentru menținerea statului lor, pentru salvarea din gheara statului rusesc nesătul de spații și considerații. O lume întreagă condamnă această agresiune, dar unii sunt sceptici, îmbrățișează diferite opinii false. Alții sunt concesivi, au făcut și continuă să facă concesii în virtutea dependenței energetice. Dependența denotă o slăbiciune, o lipsă de demnitate care a favorizat și favorizează adversarul, repercutându-se asupra politicii. Oare de ce s-au făcut și se fac aceste concesii? Nu s-au putut găsi soluții în timp, și nici acum, sau este mai comod să faci aceste concesii sub umbrela apărării interesului poporului, pentru a-ți păstra locul de lider? Să ne întrebăm cum se poate să fii sceptic sau concesiv față de această situație dezastruoasă, în fața cadavrelor, a răniților, distrugerii instituțiilor, a locuințelor, a furtului de bunuri din casele distruse, a celor plecați în pribegie? Și să mai pretinzi că secolul XXI este secolul civilizației, să nu te impresioneze barbaria cu care se acționează, să nu ai picul de umanitate, de demnitate, de raționalitate, cu care te-a înzestrat Dumnezeu, să te faci că nu vezi, că nu auzi, că nu-ți pasă, că tu vrei să fi „neutru”?
Vavila Popovici – Carolina de Nord.
