„Flămând și gol, făr-adăpost, / Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, / Și m-ai scuipat și m-ai bătut / Și câine eu ți-am fost! / Ciocoi pribeag, adus de vânt, / De ai cu iadul legământ /
Să-ți fim toți câini, / lovește-n noi!…”
– George Coșbuc
Minciuna, despre care am mai vorbit, este mult mai prezentă în viețile oamenilor decât ne putem imagina. Ea apare ocazional când vrem să menajăm pe cineva, sau când vrem să scăpăm de adevăr și atunci devine o obișnuință. Ne putem debarasa de această obișnuință numai dacă mai sunt alții – cetățenii, poporul, națiunea – care mai practică adevărul. Altfel minciuna se poate instituționaliza. Necesar este a se apela la regulile de bun simț, respectând valorile tradiționale ale oamenilor.
Când statul este acaparat de mincinoși, el se va apăra de adevăr încercând să distrugă oamenii și locurile în care el există, prin sfidare, continuând practicarea corupției și atrăgându-i pe cât mai mulți, chiar și din rândul oamenilor cinstiți, în mocirlă, neluând în seamă că important ar fi ca ei să se schimbe, ei cei corupți, dar nu o fac, nu cedează din cauza orgoliului și a intereselor proprii – averile pe care le au, sau de teama subconștientă a condamnărilor la care vor fi supuși drept pedeapsă. Curios este fenomenul prin care, după ce au ticluit un plan al minciunilor, ei chiar încep să creadă în minciunile lor.
Spunerea adevărului, darea în vileag a minciunii devine în aceste condiții un pericol pentru stat. Și atunci, minciunile se amplifică, se recurge la distrugerea educației, sfidarea culturii, a oamenilor educați, manipularea și prostirea populației. Ignoranții, oamenii slabi care nu pot purta „povara” libertății sunt mai vulnerabili la manipulare, dar și cei instruiți, cultivați, dar lipsiți de verticalitate, adică de caracter. Fragilitatea omului și a societății, comoditatea, superficialitatea sunt trăsături care marginalizează adevărul și libertatea, și în aceste condiții se instalează cultul minciunii.
Spunerea adevărului echivalează cu reformarea instituțiilor statului. Dar reformarea înseamnă luptă cumplită cu cei care practică corupția. S-a înființat DNA (Direcția Națională Anticorupție) tocmai pentru a lupta, cu mijloacele cele mai adecvate împotriva minciunii, a hoției, a sfidării, sfidarea fiind una dintre armele lor folosite.
A sfida însemnă, conform dicționarului, a înfrunta pe cineva sau ceva cu dispreț și în mod provocator, care denaturează adevărul, înjosește pe cei care trăiesc în adevăr și pe cei care mai au mijloace a de a lupta pentru a-l readuce pe tapet, și a anihila bravada celor injectați cu virusul minciunii, al furtului, al corupției sub orice formă, îmbătați de cinism fiind și zâmbindu-ne perfid. Preocupați mai degrabă de avantajele personale decât de binele public, fac tot posibilul, sfidează orice reguli pentru a-și asigura confortul material, fără a le păsa de ceilalți, de sărăcia pe care o lasă în urma acțiunilor, și nelăsând totodată justiția să-și facă datoria, schimbând legile justiției în favoarea lor, legi „originale” care stârnesc revolta, uneori și râsul.
Puținii cetățeni care rostesc adevărul și care se angajează în această luptă, nu pot face asta singuri, ei sunt surclasați, dominați de cei care practică minciuna și sfidează legile, constituția. Ajutorul poate veni de la masele de oameni care sesizează manevrele conducătorilor corupți, impostori, plini de ură mascată. Oamenii ar trebui să reacționeze când este vorba de propriile drepturi și libertăți, de dreptate și normalitate, în ciuda măsurilor dure, dictatoriale, care se iau în grabă, de unde și expresia celor revoltați „noaptea ca hoții”. Dar mulți dintre ei ignoră faptul că sunt ținuți ca niște sclavi de către conducători, și disperați, cu sufletele zbuciumate preferă să se refugieze în muncă, să-și poată asigura hrana și întreținerea. Nu este o soluție pentru viitorul pe care-l așteaptă. Ar trebui să se știe că minciuna, prin statutul ei contrar adevărului, nu poate deveni un mod universal de viață. Nu putem trăi în minciună, nu putem suporta sfidările!
În istorie omenirii s-au produs destule acte de sfidare. Însă, sfidările, în final, au atras, mai devreme sau mai târziu, pedepsele. Așa se întâmplă din cauza politicienilor aleși de popor, fără a-i cunoaște bine, dar cu speranța în bine, oameni care nu au nici o profesie clară, sau care obținând niște diplome, nu au profesat în direcția în care au avut pregătirea, fugind de muncă și preferând satisfacerea orgoliului, manipularea oamenilor, sfidarea lor, practicând gradul cel mai perfid al imoralității, lipsa de rușine, lipsa de respect, iată, față de persoana Președintelui țării și față de legile ei.
Trei ore în care Prim Ministrul al României a refuzat contactul telefonic cu Președintele țării, nu este un act de sfidare? Ca să nu-i spun altfel… „A jignit o doamnă”, spunea cineva. Când ai o astfel de funcție, nu mai ții cont de sex, ci de funcție.
Să faci o vizită clandestină și să iei decizii care să angajeze România, nu este o sfidare, impertinență?
Să stai să vânezi toate expresiile și cuvintele Președintelui, nu denotă vicleșug, ură, sfidare?
Să nu recunoști că Președintele are rolul de a reprezenta interesele țării și a nu-i recunoaște actul decizional, nu este sfidare?
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!//, sunt cuvintele cu care își încheie poezia, poetul român George Coșbuc.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
