„Există în lume trei lucruri care nu merită nici o milă: ipocrizia, frauda și tirania.” –
Frederick William Robertson
Se spune despre sunetele scoase de vulpi că ar fi un fel de lătrături, schelălăieli, țipete stridente folosite pentru găsirea partenerilor de împerechere, în interacțiunile cu rivalii, în comunicarea în interiorul grupului familial, iar animalele se recunosc între ele după voce. Cu atât mai stridente cu cât se aud noaptea. Cum o fi fost glasul vulpilor în noaptea ședinței CExN (Comitetul Executiv Național) de aproape șase-șapte ore de la sediul PSD? Aflăm, din declarațiile de la miezul nopții că a fost cu lacrimi și aplauze. Un preludiu desigur… A semănat oare cu ședințele partidului comunist care erau cu lătrături și cu aplauze, și cu timp pierdut?
Despre șiretenia vulpilor s-a vorbit mult în literatură. Să ne amintim de fabula lui Jean de La Fontaine „Vulpea si corbul”: „… Mă prind c-ați fi vreo Pasăre Măiastră! / Ci corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai șade. / Deschide ciocul. Prada cade…” Năravuri, deprinderi ale animalelor sunt satirizate, dându-ne posibilitatea să ne vedem pe noi înșine, cu defectele noastre, ale oamenilor, să vedem cum acționează superiorii – viclenii, pentru a ne amăgii pe noi, cei mulți și creduli.
Șiretenia, ipocrizia tind să țină de normalitate în timpurile noastre, iar fabule, versuri, aforisme, ne revelează aceste vicii, ne reamintesc ce este cu adevărat ipocrizia dincolo de simpla definiție din dicționare: „…. duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug, (livr.) fariseísm, machiavelísm, tartuferíe, tartufísm…” Esențial este a arăta diferența dintre ceea ce crede și ceea ce afirmă omul șiret, și dintre afirmația și acțiunea lui. Omul șiret nu uită a-și folosi șiretenia, el așteaptă momentul și trece la acțiune. Are și o cruzime a sufletului, are priceperea șireteniei și răbdarea în a-și atinge scopul, de regulă fiind o ființă rațională, dar și instinctuală.
Da, în seara-noaptea din 12-13 octombrie, membrii partidului s-au pus în gardă și s-au apărat prin masca ipocriziei. Au mințit suspușii, au mințit supușii. În unanimitate. Neieșirea din rând! Apoi, s-au desprins cei doi politicieni pentru declarații, ca după un meci de box, obosiți, cu fețe pământii, dar cu zâmbetul pe buze, amândoi mimând prietenia, victoria. Ba, i-am văzut la un moment dat înghesuindu-se la ușă pentru a scăpa de întrebările ziariștilor, cel înalt a avut intenția să iasă primul, dar cel de al doilea, mai scund, s-a grăbit să fie primul, socotindu-se de rang mai înalt… Și mi-am amintit de Napoleon care îi spusese unui general, mai înalt ca el, că este suficientă o mișcare de-a sa pentru a-i reteza din înălțime – citez aproximativ din memorie.
Jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie” spune că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi spus: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…
Filozoful, diplomatul, om politic și scriitor al Renașterii italiene Niccolo Machiavelli (1469-1527) este considerat primul care a pus serios problema ipocriziei, venind cu o lecție din perioada lipsită de prejudecăți a Renașterii, și care, culmea, „la o distanță de cinci secole nu pare să-și fi pierdut deloc valabilitatea”. Problema o pune în cartea „Principele” descriind metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Se disting două principii machiavelice: „Scopul scuză mijloacele” și „Mai bine să fii temut decât iubit”.
Toate religiile sunt neîndurătoare cu ipocrizia. Iisus condamnă ipocrizia: „Vai, vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurățenia. Așa și voi, pe dinafară vă arătați drepți, oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23, 27-28). În Talmud găsim îndemnul: „Nu te teme de farisei și nici de cei care nu sunt farisei, teme-te de ipocriții care se dau drept farisei” (Sota, 22b).
Politologul român Vladimir Tismăneanu (n. 1951) vorbește „Despre ipocrizie, duplicitate și dubla gândire” într-un eseu, amintind romanul lui George Orwell în care autorul scria: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii și de a le accepta pe amândouă. Să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, știind că ele sunt contradictorii și să crezi în amândouă”. „Eroarea celor care continuă să practice dubla gândire este că n-au înțeles că nu toată lumea se lasă prostită, că timpurile înregimentării polițienești au trecut”. Probabil, până la urmă oamenii ajung să se autosugestioneze și răul este făcut.
Trăim cu adevărat într-o lume ipocrită, falsă, cu cei mai mulți oameni care vor doar să păstreze aparențele. Pozează pentru a fi plăcuți, dar cei mai agreabili sunt de temut, întrucât reușesc să-i amăgească pe mulți. Uneori adoptă o falsă răbdare, deși în sinea lor sunt gata de răzbunare, afișează o modestie, chiar blândețe falsă care este o măreție ținută ascunsă și care explodează din când în când; încearcă să dovedească înțelepciune, dar totul este prefăcătorie, este masca prostiei sau a incompetenței. Ipocritul nu se sfiește să facă promisiuni, întrucât promisiunile, crede el că nu costă nimic, chiar dacă nu le va onora. Scuze de neonorare se vor găsi la nevoie, și obrazul omului șiret nu va suferi. Ostentația politicienilor, adică atitudinea lor de paradă, de îngâmfare bine mascată, ar fi trebuit să ne fi trezit la realitate, să ne fi fost semnalul de alarmă al ipocriziei fiindcă, așa cum spunea scriitorul englez William Hazlitt (1778-1830): „Singurul viciu care nu poate fi iertat este ipocrizia”, iar regretul pentru ipocrizie, dacă va veni, „va fi tot o ipocrizie”. În acest timp sinceritatea, spontaneitatea, lumina spirituală dispar, măștile vor fi folosite tot mai mult de către cei care conduc destinele. Ascunderea adevărului de către politicieni, ipocrizia lor prin prezentarea unei versiuni distorsionate a adevărului, bulversează conștiințe. Și mai dureros este că unii oameni adoptă ipocrizia pentru a obține de la super-ipocriți ceea ce își doresc, arătându-se mereu dispuși să-i urmeze și să le îmbrățișeze convingerile. Aceștia pot fi oameni din categoria celor proști, dar și din rândul elitelor. În cine să mai crezi atunci?
Exemplificând, cel care avea să fie recunoscut de istorie ca fiind un maestru al ipocriziei, a fost Charles Maurice de Talleyrand-Périgord (1754- 1838), unul dintre cei mai cunoscuți și mai influenți politicieni și diplomați ai Franței. Unii l-a considerat pe Talleyrand ca om care nu s-a temut de schimbare, fiind capabil să se adapteze oricărei situații. Pentru alții, numele Talleyrand a devenit sinonim cu viclenia și lipsa principiilor. Una dintre multele acuze care i-au fost aduse a fost că nu a avut un crez, o conduită clară după care să se ghideze, fiind astfel mereu „de vânzare” și mult prea flexibil. A fost un manipulator aproape perfect al oamenilor. S-a spus despre el că a avut trei pasiuni: politica, femeile și mâncarea. O întâmplare a fost redată cu fidelitate, când Napoleon aflând despre conspirația lui Talleyrand, a strigat: „Ești un hoț! Un laș! Un om fără credință! Tu nu crezi în Dumnezeu! […] ai înșelat, ai trădat pe toată lumea […] ți-ai vinde până și tatăl! […] Uite-te la tine, ești un rahat într-un ciorap de mătase”. Talleyrand deloc mișcat, la ieșirea din ședință a grăit: „Ce păcat că un asemenea mare om este într-atât de prost crescut!”. Sau, cum spune românul: „La durut în cot!”.
Acest subiect al ipocriziei i-a preocupat mult pe scriitori. Unul dintre ei a fost Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (1622–1673), scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. „Tartuffe” este o satiră violentă îndreptată împotriva ipocriților și a ipocriziei. Ipocritul țese o întreagă intrigă și în cele din urmă își dă arama pe față, declară că, potrivit legii, el este noul stăpân, își izgonește cu sânge rece, fără pic de remușcare, protectorul din propria casă. Regele recunoaște că Tartuffe este un escroc și îl pedepsește forțându-l să restituie întreaga avere proprietarului.
În literatura română, ipocrizia este arătată în romanul „Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon, despre care am mai amintit în eseuri. Ipocritul este Dinu Păturică – personajul principal – ambițiosul, vicleanul cu o inteligență malefică, obsedat de ascensiunea socială. Primit în casele postelnicului, într-o funcție modestă, adoptă la început masca supușeniei și a umilinței, acest prim pas pe „pământul făgăduinței” făcându-l plin de încredere: „am pus mâna pe pâne și pe cuțit; curagiu și răbdare, prefăcătorie și iuşchiuzarlâc (dibăcie, șiretenie) și ca mâne voi avea și eu case mari și bogății ca ale acestui fanariot”. Simulând atât de bine devotamentul, postelnicul naiv îi acordă încredere deplină, dându-i ca misiune supravegherea țiitoarei sale, Chera Duduca. Din momentul în care Duduca devine amanta lui, folosind-o apoi complice în ruinarea postelnicului, Păturică este sigur că „a învățat pe dinafară alfabetul norocului”.
Duiliu Zamfirescu a scris romanul „Tănase Scatiu”, în care personajul cu acest nume este extrem de lacom, iar rapacitatea îi aduce bunăstare, cămătărie, moșie. Boierul îi dă de nevastă fata, precum și mandatul de deputat, împlinindu-se, astfel, destinul omului necultivat dar inteligent, îndrăzneț, imoral și lacom. Un parvenit – cu alte cuvinte.
Liviu Rebreanu a scris romanul „Ion”, acest personaj Ion, alt parvenit, parcă din aceeași sămânță cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, oameni fără scrupule morale, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire. Să ne gândim câți oameni distruși au fost, sunt și vor fi, în urma acestor acțiuni necinstite, ipocrite…
Un om inteligent, cumpătat vede până unde poate merge îndrăzneala și pofta de viață. Omul prost dar șmecher, ipocrit, sfidează limitele, are în sânge tupeul și pofta de răzbunare, pentru care plănuiește singur, având încredere în deșteptăciunea sa. Se mai consultă cu … „colegii”, nu alții decât „tovarășii” de altădată și de acum.
Regulile de comportament moral nu ar trebui să aibă perioade de valabilitate în viață. Or, a desconsidera regulile bunei-cuviințe dar și pe cele consfințite prin legile divine sau ale statului, înseamnă a-ți etala obrăznicia, imoralitatea, înseamnă a-ți bate joc de cei din jur. Românul are proverbul: „Obrăznicia e boala fără leac”. Obraznicii, tupeiștii sunt prea plini de sine pentru a mai învăța de la alții. În loc să se mulțumească cu viața pe care o duc în legea lor, îi mai atrag și pe alții de partea lor. Așa s-au format clanurile cu „zidurile” lor de rezistență, a căror dărâmare cere un imens efort din partea oamenilor morali și printre care se infiltrează uneori, cu abilitate, trădătorii. Cum putem numi atitudinile unor astfel de conducători? Inconștiență politică sau depravare politică? De care se fac cei mulți, vinovați, fiindcă au închis ochii.
Amintesc relatarea înțeleptului Petre Țuțea: „A venit odată un franţuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie să scăpăm de acest „merge și așa”; că „merge și așa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând și nu orice”.
Poporul așteaptă normalitatea, armonia, încrederea, așteaptă ca politicienii să le facă viața mai ușoară, mai bună; oamenii s-au săturat de certurile politicienilor, de ipocrizia lor, de zâmbetele enigmatice și perfide. Vor să-i vadă muncind și să simtă rezultatele pozitive ale muncii lor. Să ne amintim că în democrație conducătorii trebuie să țină cont de voința cetățenilor, de interesele și aspirațiile de progres ale țării și nu de interesele lor egoiste, de parvenire.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
