Despre viață

0
21

„Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în față și a recunoaște adevărul.”

– Mihai Eminescu

 

Viața este durata existenței noastre, până la survenirea morții. Valoarea vieții este greu de estimat, dar simțim miracolul și grandoarea ei, simțim că ea merită a fi trăită și prețuită. Viața nu se vinde, nu se cumpără, ne este dăruită și în această idee, eseistul, romancierul englez Jerome K. Jerome (1859-1927) spunea: „O viață nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viață”.

Cu adevărat, nimeni nu poate da o judecată de valoare asupra vieții, iar religia ne spune că doar Dumnezeu va avea acest drept, această evaluare dreaptă și corectă. În rest, noi, pământenii, vom lucra cu ambiguități asupra evaluării. Problema vieții umane a constituit o preocupare a filozofilor, dar și a religiilor, înțeleasă oarecum diferit, după diferitele ideologii și credințe religioase.

Filozoful britanic al epocii victoriene, John Stuart Mill (1806-1873) vorbea despre sentimentul de demnitate pe care-l are omul în viață și care nu trebuie pierdut. Filozofii germani: Emmanuel Kant considera demnitatea omului ca fiind atașată naturii sale de ființă morală; Arthur Schopenhauer vorbea despre voința de a trăi; Friedrich Nietzsche, în schimb, considera voința de a trăi o preferință personală, tot el afirmând că „valoarea vieții nu poate fi estimată de cineva în viață, un astfel de om fiind el însuși în cauză, fiind obiect al disputei și nu judecător.

În decursul vieții suntem supuși greșelilor, pe care dacă le conștientizăm la timp, evităm a le mai repeta. Uneori le repetăm inconștient, le repetăm până când ne trezim din greșeală, viața dându-ne lecția ei. Cu cât ne maturizăm mai curând, cu atât evităm greșelile, asumarea și iertarea lor fiind cheia fericirii noastre. Inima este cea care iartă, care simte existența, realitatea din jurul nostru, peste logica limitată a minții, în scopul dobândirii fericirii, adică a armoniei dintre ceea ce omul gândește, vorbește și face; ea creând starea de libertate a spiritului, acesta nemaifiind încorsetat, supravegheat de tine însuți și de ceilalți.

Jean-Marie Guyau (1854-1888), filosof și poet francez, cel ce a avut o viață scurtă dar fecundă, gânditor precoce, cu sclipiri geniale, s-a preocupat de filozofia religiei, pe lângă estetică, etică și pedagogie, dând dovadă de un optimism bazat pe iubire și înțelegere a omului și a vieții. Puterea vieții și acțiunea, conform gândirii lui, pot să rezolve, în mare parte, problemele vieții. Vorbind despre omul sceptic – în morală ca și în metafizică – era de părere că se înșală, el și toți ceilalți, că umanitatea se va înșela întotdeauna, cât timp se va pretinde că progresul este un simplu mers pe loc. „Nu au dreptate!”, afirma el. Pe de altă parte, cel care are credința dogmatică crede că posedă, prin excepție de ceilalți, adevărul întreg, definit și imperativ, „nu are dreptate!” – repeta, spunând că acel om nu vede că sunt erori amestecate în orice adevăr, că nu este încă nimic în gândirea omului destul de perfect pentru a fi definitiv, adică, primul crede că umanitatea nu înaintează, cel de al doilea că deja a ajuns: „Este greșit și ar trebui, mai curând să-și spună că umanitatea este în mers și să aibă grijă să meargă și el”. Pentru acest filozof munca valora cât rugăciunea, iar despre Dumnezeu, spunea: „Este greu să credem că furnicarul universului este înconjurat de o imensă singurătate. Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, acel ce ne întovărășește pretutindeni, pe care îl vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte”. Tot Jean-Marie Guyau mai spunea: „A rămâne tânăr mult timp, a rămâne copil chiar, prin spontaneitatea și dragostea inimii; a păstra – nu în manifestările tale exterioare, ci în adâncul ființei tale chiar – ceva ușor, vesel, înaripat, acesta e cel mai bun mijloc de a stăpâni peste viața ta, căci ce forță mai mare este decât tinerețea?”.

Autorul cărții biblice Eclesiastul, tristul rege al Israelului – Solomon (971 î. H -931 î. H.) a scris: „Deșertăciune! Deșertăciune!… Deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune”. La concluzia aceasta a ajuns omul bogat care a avut în viață tot ce și-a dorit. Și-a dat seama că Dumnezeu ne-a creat pentru ceva dincolo de ce putem noi experimenta în sensul de aici-și-acum. Despre Dumnezeu scria: „El a pus de asemenea gândul veșniciei în inimile oamenilor…”.

Basarabeanul Valeriu Gafencu (1921-1952), creștinul ortodox numit de Părintele Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”, mărturisea după ani de suferință și frământări, că „viața nu are niciun sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deșertăciune și goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câștigăm pe Mântuitor în inimile noastre”.

Liderul spiritual indian Osho (1931-1990), spunea referitor la viață: „Atunci când te naști, nu ești nici copac, ci o sămânță. Trebuie să crești, să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulțumirea ta, împlinirea ta. Ea nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluția ta personală”.

   Uneori ne asumăm riscuri determinate de un curaj excesiv, dar importantă este ideea care pune în mișcare energia noastră. Fiindcă, după cum spunea Nicolae Iorga, sunt „succese care te înjosesc și înfrângeri care te înalță”. Și mă gândesc la acțiunile tinerilor înrolați în bande teroriste, la înjosirea la care se supun prin tragicele lor succese sporadice… Oare nu se poate preschimba înjosirea în entuziasm și iubire pentru viață? Bucuria ar pătrunde în suflete lor și ar crește apetitul pentru viață.

Scriam în cartea „Fulgurații”: „În viață să iubim mult, să sperăm mult și să ne temem cât mai puțin”. Dar, iată că atentatele concertate de marți dimineața – 15 martie 2016, din Bruxelles, capitala Belgiei și simbolul Europei, au șocat din nou întreaga lume civilizată, prin cruzimea lor și prin numărul mare al victimelor. Atentatele, de fapt, s-au succedat din 11 martie 2004 la Madrid – Spania, provocând moartea a 191 de persoane, revendicate de Al-Qaida; 7 iulie 2005 la Londra, provocând 56 de morți; 24 mai 2014 la Bruxelles – patru persoane ucise în incinta Muzeului Evreiesc; 7-9 ianuarie 2015 la Paris – atacat sediul redacției săptămânalului satiric „Charlie Hebdo” în care au murit 17 persoane și cei trei teroriști; 13 noiembrie 2015 la Paris – 130 de persoane, între care și români, au murit în urma unor atacuri teroriste de o violență rară. S-a reușit astfel, ca terorismul să inducă teama – emoție specifică presimțirii primejdiei dar și frica – emoție motivată, acea senzație de stres care nu ne permite să trăim clipa prezentă ca pe o normalitate. Pentru supraviețuire, sunt de părere unii, este necesar mai mult ca oricând și fără întârziere declanșarea unei reacții de apărare în prezența pericolului care atentează la integritatea, demnitatea noastră. Cât de pregătiți suntem pentru aceasta? Curajul a scăzut de partea apărării și pe bună dreptate, ne întrebăm: De ce această nehotărâre? Sunt pe undeva puncte slabe și riscăm să nu putem învinge răul? El nu a fost prevăzut? De ce? Acum s-a văzut! Ce va trebui făcut? Avea dreptate romancierul rus Aleksandr Soljenițîn (1918-2008) când spunea că o atmosferă spirituală mediocră paralizează impulsurile nobile ale omului?

Singurul terorist care scăpase în atentatul anterior, considerat creierul acelei acțiuni, a fost prins abia vineri, 18 martie 2016, de către forțele de securitate belgiene. După numai o zi de la comiterea atentatelor, organizația Statul Islamic a promis că va comite un atentat de mai mare amploare în Belgia. Ce crez oribil – cel al sinuciderii și al uciderii! Cunosc ei, acești tineri frumoși ca fizic și sănătoși (fiindcă „tot omul, când e tânăr, e frumos!”) valoarea unei vieți, a vieții pe care ar fi putut-o avea, dar la care au renunțat? Cine judecă ce este viața și știe s-o iubească pentru valoarea ei inestimabilă, va spune ceea ce am spus într-un poem: O, Doamne, de-aș vedea timpul târându-se -n genunchi în fața mea,/ dezlegare morții tot nu i-aș da!” Sau, spusele regizorului, actorului american Woody Allen, cu un optimism bine meritat al celor 81 de ani pe care i-a împlinit: „Viitorul mă interesează foarte mult. Este locul unde am de gând să-mi petrec următorii ani de viață”.

Platon – filozoful antic – spunea de pe atunci că „omul este un prizonier care nu are dreptul de a deschide ușa închisorii sale și să evadeze (…) Un om ar trebui să aștepte și să nu-și curme viața până când îl cheamă Dumnezeu.”. În același spirit ne vorbește și credința creștină. La temelia învățăturii lui Iisus Hristos stă convingerea că omul are o valoare deosebită. Ni s-a propus libera alegere: „Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta” (Deuteronomul – a cincea carte a lui Moise – cap.30:19).

Biserica Ortodoxă își concentrează comentariile în legătură cu acest subiect, asupra a două teme: creația persoanelor umane după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și convingerea că viața este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El și stând sub puterea Sa. Ca dar, existența umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Cum? Căutând și păstrând echilibrul, secret dezvăluit în psalmul 121: „Ziua soarele nu te va păli și noaptea luna nu te va vrăji”. Deci, viața nu ne aparține nouă, ci lui Dumnezeu – Creatorul și ne este dată pentru a fi exprimată; curmarea propriei vieți înseamnă sinucidere. Căci Dumnezeu a stabilit legi care să amintească oamenilor valoarea vieții lor.

Dar uciderea? Uciderea este ridicarea vieții aproapelui fățiș sau întru ascuns, viața de care dispune numai Dumnezeu: „Să nu ucizi” – porunca a 6-a a Decalogului – înseamnă să nu nimicești pe omul asemenea ție, căci uciderea înseamnă distrugerea chipului lui Dumnezeu, ceea ce face ca pedeapsa pentru ucidere să fie moartea.

Interpretând „Geneza 9:4-6”, unul dintre păstorii Bisericii creștine scrie într-o carte a sa, despre aceste legi: „Orice sânge vărsat trebuie să amintească oamenilor de valoarea vieții umane; Dumnezeu cere să fie plătit prețul vieții omenești luate prin omor; Dumnezeu a instituit pedeapsa capitală pentru ucigaș; Pedeapsa capitală ajută societatea să realizeze valoarea omului și a vieții lui”. Lui îi datorăm atât viața cât și moartea. El este Stăpânul vieții și al morții. Sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu și dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează „slăbiciunii morale, păcatului, unei lipse de credință sau disperării și blasfemiei”.

Oare trăim într-o societate în care cultul muncii a fost înlocuit cu cel al războirii, definit de maxima latină: „Dezbină, urăște și stăpânește!”? În trecutul nu foarte îndepărtat al confruntărilor și atrocităților mondiale ale secolului trecut, ideologiile regimurilor extremiste, totalitare s-au condus după acest principiu, au promovat cu înfocare lupta omului contra omului și implicit contra lui Dumnezeu. Chiar dacă unii consideră că procentul omuciderilor a scăzut în ultimele decenii, iar impresia inversă este creată de „modul în care sunt reflectate realitățile social-politice în mass media internațională”, faptul că ni se aduce la cunoștință, nu ne permite starea de impasibilitate, ci ne obligă la acțiuni care să țină în frâu și să reducă cât mai mult posibil violența, noile forme sub care ea a apărut. Instinctului nu trebuie să i se permită „a sfida raționalul” și în acest scop trebuie regândit un plan și o acțiune de aducere a păcii și înțelegerii între oameni. Nu poate fi înțeleasă somnolența unora, lipsa lor de hotărâre și de măsuri care să poată opri aceste nelegiuiri, acest pericol în fața căruia nu se mai poate sta pasiv. Lipsa adevăratei înțelepciuni și a curajului a devenit nemotivată. Lăsăm barbaria să fie dovedită prin numărul mare de sinucideri, ucideri și mutilări? De vieți distruse? Pare totuși revoltător. Nu ne putem da seama de rădăcinile acestui rău existent? Nu s-ar putea schimba sensul acestei frici? Adică să le fie teamă acelor ce îndrăznesc acum fără opreliști să distrugă? Să ne amintim că Hristos care întruchipa blândețea, a intrat în templu și i-a biciuit pe iudei… Căci iubirea de oameni și grija lor includ și pedeapsa. După umila mea părere, situația terorismului trebuie să fie și în atenția Bisericilor, dacă se vrea o frânare a acțiunilor teroriste; reprezentanții Bisericilor ar trebui să sprijine oamenii politici în acest moment. Pot fi întrebați islamiștii cine sprijină acțiunile teroriștilor și a obține un răspund edificator?

Și deoarece o gândire corectă, rațională și totodată de bun simț se menține de-a lungul vremurilor, amintesc ceea ce scria Părintele Steinhardt în „ Jurnalul fericirii”: „Omului politic nu i se cere numai bunătate, ci și multă inteligență și priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput”. Iar poetul român George Coșbuc (1866-1918) – inspirat probabil de poetul tragic grec Euripide (480 î. H.- 406 î. H.) care spunea în piesa „Rugătoarele” că viața noastră e o luptă, unii oameni sunt fericiți mai devreme, alții mai târziu, iar alții niciodată –, a scris versurile: „O luptă -i viața; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor./ Pe seama cui? Ești un nemernic/ Când n-ai un țel hotărâtor”.

   Și totuși speranța există, fiindcă „lumea are nevoie de speranță la fel ca de lumină”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord