L-am întâlnit alaltăieri pe G. Mosari, într-o elegantă cafenea, la Praga. Amândoi, surprinşi plăcut de această întâmplare şi având, de data asta, ceva mai mult timp, am stat la o şuetă cu gust de cafea bună şi cu prăjituri asortate rafinat, iar la urmă am luat şi un coniac, ba şi un cocktail special, numit şi renumit deja: „Rusia albă”. Lume bună, lumină difuză, oameni manieraţi, distincţie. Totul era din altă lume… Nouă însă nici că ne păsa, cel puţin din două motive: întâi că ne bucuram de surpriza unei întâlniri mai insolite, undeva, „în afară”, într-o baie de anonimat plăcut, care-ţi dă libertatea deplină a gândului (mie, cel puţin!), şi apoi, în al doilea rând (mai ales eu!) nu aveam grija plăţii de la sfârşit, cu toate că aici, cândva, erau preţuri, nu glumă; acum, deşi decorul, serviciile, precum şi companionii nu arată mai puţin bine ca altădată, plăteşti doar atât cât crezi tu, cât vrei tu, la libera ta alegere! (Motiv pentru care m-am dat generos, m-am iţit să plătesc eu, nonşalant. Dar a fost, până la urmă, o greşeală – aşa sunt eu, mă reped în astfel de situaţii, ca să nu pic cumva în mila sau condescendenţa cuiva – da, o greşeală, căci observând cum plătesc cei din jur, şi simţindu-mă privit şi de alţii, am plătit mult mai mult decât intenţionasem: de ruşine!). Şi a mai fost un motiv pentru care, în timp ce şedeam la o mesuţă cochetă, în distinse şi comode scaune tapisate, nu ne formalizam – deşi ochii mai alunecau – de doamnele elegante şi discret parfumate, ori de tipii ăia bine îmbrăcaţi, ca în jurnalele de modă, de la mesele din jur: ne simţeam bine! Pur şi simplu, era plăcut şi ne simţeam bine. La Praga, într-o cafenea, nu chiar oricare! Am uitat să vă spun cum se numeşte locul ăsta renumit, din oraşul lui Iaroslav Haşek şi mereu actualul Kafka. Staţi numai o clipă, să mă mai uit un pic în cartea lui Mosari, recent apărută, cu titlul „Lumea în oglindă”. A, da! Am găsit: „La marele Lubovski”, aşa se numeşte cafeneaua.
– Mai întâi, Mosari, n-am apucat să-ţi mulţumesc pentru cele două cărţi pe care mi le-ai trimis cadou: „Eu sunt cel mai bun” şi „Lumea în oglindă”, care au apărut de curând. Ca o… compensaţie, dă-mi voie să comand pentru tine o prăjitură cu frişcă… ( Lângă un om spiritual, încerc şi eu să fiu mai puţin tăcut, ba chiar, cât îmi reuşeşte, ceva mai glumeţ). Am auzit că ai lansat, nu de mult, cele două cărţi în România…
– Da, am fost în România (ca de obicei – cu soţia!).
– Mare noroc ai tu cu ea! Ca şi mine, de altfel, cu nevastă mea; ele sunt, în mod sigur, reprezentanţii lui Dumnezeu în casele noastre.
– Dacă zici tu, aşa să fie! M-am întors foarte satisfăcut de la Bucureşti, trebuie să recunosc, şi iată-mă acum, din Israel, printr-un „salt literar”, aflăndu-mă într-o ambianţă atât de „pe gustul nostru”…
– … Conversând despre… Mosari, ca să parafrazez titlul cărţii „Conversând despre Ionescu” scrisă mai de mult de băcăuanul George Bălăiţă… Mare, domnule, mare! Halal de el!…
– Să-ţi zic cum a fost la Bacău?
– A, ai fost şi la Bacău? Păi de ce nu zici, dom’le?!
– Se putea să fiu în România şi să nu merg la Bacău?! M-a invitat Calistrat Costin, preşedintele Filialei de acolo a Uniunii Scriitorilor din România, ca să particip la „Toamna Bacoviană” care a sărbătorit 130 de ani de la naşterea poetului George Bacovia. Bacăul a devenit, în acele zile, Capitala poeziei rpmâneşti. S-au organizat tot felul de manifestări culuturale – recitaluri de poezie, interpretări muzicale la Statuia lui Bacovia din centrul oraşului, reprezentaţii speciale ale Teatrul municipal „Bacovia”, vizite la „Casa memorială” a poetului, simpozioane, întâlniri ale scriitorilor cu cititorii, colocvii cu participarea unor personalităţi culturale la universităţile băcăuane şi la licee, o masă rotundă despre poet şi creaţia sa, în grădina „Casei memoriale”, acordarea de premii literare, salon de carte cu vânzare, o expoziţie de pictură cu creaţii inspirate din poemele lui Bacovia; mi se pare că a avut loc şi un concert al Filarmonicii locale, dedicat acestui geniu al literelor româneşti. Au fost acolo multe valori „de clasă” ale vieţii culturale din România: scriitori, academicieni, oameni de ştiinţă, artişti plastici, muzicieni, ziarişti, televiziuni, radio…
– Am citit în presă că la Statuia Marelui Poet,din centrul oraşului, pe chiar podiumul ei, s-a desfăşurat un adevărat Festival.
– Am fost foarte emoţionat (cât poate fi de emotiv un scriitor satiric, umorist, nu?!) am fost emoţionat să particip şi eu la această manifestare. In faţa microfonului, vorbindu-le concetăţenilor mei de altădată şi de acum, parcă m-a trecut un fior nostalgic. Dar cred că m-am prezetat onorabil. Apropo de presă, iată ce scria apreciatul şi talentatul ziarist Ştefan Olteanu, în „Observator de Bacău”: „Printre scriitorii grupaţi în jurul statuii lui Bacovia (…) s-a aflat şi un oaspete aparte, special venit din Israel la Bacău (oraşul său natal, de altfel)…Oaspetele special al băcăuanilor a fost cunoscutul scriitor israelian de origine română G. Mosari, vechi membru al „Pen – Club”-ului şi preşedintele Asociaţiei Sciitorilor Israelieni de Limbă Română, autorul unei impresionante suite de cărţi (peste 20 la număr), catalogat de criticii literari ca un scriitor-gazetar martor al clipei, dar şi un observator atent, priceput a desluşi înţelesurile ce se ascund în spatele acestei clipe şi care scrie o proză distinsă şi destinsă, elegantă, caracterizată, printre altele, de un umor plin de nobleţe şi de o bucurie a vieţii trăite şi contemplate cu inteligenţă şi discreţie.” Vreu să-ţi spun, Roni, fără să pozez, că am fost deosebit de onorat că am participat la astfel de manifestări. Erau oaspeţi din România şi de peste hotarele ei. Păstrând obiceiul, am „lansat”, şi cu prilejul acestei vizite la Bacău, cele două cărţi la care te-ai referit mai înainte. Asta a fost după lansarea lor, în premieră naţională, cu puţin timp mai devreme, la Iaşi. Dar cel mai mare succes a fost prezentarea mea şi a cărţilor despre care vorbim, în următoarele zile, la Bucureşti.
– Unde s-a desfăşurat prezentarea festivă?
– La Muzeul Naţional al Literaturii Române. În Rotondă. Inainte de începere, am fost solicitat de o echipă a TVR Cultural şi am dat un scurt interviu. Au vorbit apoi, la „lansare”, Aura Cristi (redactorul şef al revistei “Contemporanul”), criticul literar Răzvan Voncu şi scriitorul Nicolae Breban, directorul „Contemporanului”. În sală, printre alţii, îmi amintesc că au fost Călin Căliman, Toma George Maiorescu, Ileana Andrei şi alţii. Am avut din nou prilejul şi am vorbit şi despre Asociaţia noastră, a scriitorilor din Israel, care scriem pe româneşte, reproşând faptul că nu ni se acordă suficientă atenţie, mai ales în critica literară şi în revistele de profil, noi fiind acolo remarcaţi cam palid, deşi constituim un fenomen cultural aparte şi, zic eu, benefic pentru cultura românească.
– Şi crezi că o să aibe ecou opinia ta?
– Să vedem… Eu sunt optimist.
– Hai să ne-ntoarcem la cărţile tale recente. M-au amuzat, mi-au sugerat noi itinerarii de călătorie, ba şi de meditaţie. Sunt scrise ca un fel de crochiuri ale unui şuetist agreabil. E plăcut să fii în compania lor (adică a ta!). In esenţă, discret, autorul este personajul principal, e simpatic, spune lucruri interesante, are un anume har al lui, pornind adesea de la ceva senzaţional (în înţelesul bun al cuvântului), presărând ceva umor sau ironie, cu poante, cu scurte comentarii de nuanţă moralizatoare… Ţin minte o apreciere a criticului Carol Isac (Dumnezeu să-l odihnească!) despre scrisul tău. El observa că scrii de parcă ai umbla cu aparatul cinematografic; şi eu continui ideea şi subliniez selecţia pe care o faci până apeşi pe declanşatorul de filmare a secvenţelor, care au o viaţă a lor, rotunjime, o esenţă anume, specifică ţie, realizată şi prin felul cum plimbi aparatul de fimat. Limbajul e simplu, nesofisticat. De fapt tu scrii cum vorbeşti… Remarc grija ta de a găsi faptul divers semnificativ, concludent, elocvent. De fapt, tu călătoreşti mult nu numai prin lume, dar şi prin almanahuri, cărţi, ghiduri, ziare şi reviste. Cred că stai la şuetă cu cititorul, dar mai ales cu tine: sincer, detaşat, calm, elegant şi… percutant.
– Mai luăm o cafea?
– Ăştia n-or fi având aici şi coniac? O fi cocktailul lor cum o fi, dar parcă tot un coniac bun se potriveşte mai bine… Comandăm. Fata care serveşte are o talie şi nişte picioruşe… Doamne, ce exemplare ştii tu să faci!
-De ce zâmbeşi, Roni?
– Mi-am reamintit de un prieten de-al meu, care-mi zicea în glumă: Ce păcat că revoluţia sexuală ne-a prins fără armament!… (Poţi să crezi că era un mare iubitor de… revoluţii…). De fapt, prin lume e-o mare harababură în relaţiile dintre barbaţi şi femei. Mi-au plăcut şi unele secveţe din cărţile astea ale tale, secvenţe orientate în această direcţie.
– La ce te gândeşti?
– Cum e, dom’le, chestia aia cu chinezoaicele tinere, cele vreo opt, ajunse aproape de 20 de ani, şi grăbite – nevoie mare! – să se mărite?
– Intâmplător cele opt fiinţe feminine erau frumoase, curajoase şi au pornit la o acţiune comună. Au ieşit toate împreună să se plimbe pe străzile principale ale capitalei Chinei, dar n-au plecat cu mâna goală. Mai exact, erau ele aproape goale, dar aveau mâinile ocupate cu „fluturaşi” şi panouri pe care le plimbau prin oraş. Defilarea fetelor le-a plăcut chinezilor, care le-au aplaudat, uneori în ropote. Aplauzele au sosit repede, mai greu a fost de găsit miri pentru cele opt frumoase cu ochi oblici. Dar debutul s-a făcut. Pentru măritiş se iese l-a plimbare în costum de baie, cu lozinci şi fluturaşi. Grupurile de frumoase nebune se înmulţesc.
– Pune, te rog, cartea aia pe masă, la-ndemână, că vreau să-mi mai redai un citat. E unul care mă unge la suflet, aşa…, indirect. Iţi mai aminteşti de divorţurile vesele din Japonia?
– A, da! Cei care vor să divorţeze închiriază un local, îşi invită fiecare rudele şi prietenii (…) şi se duc pe o scenă aranjată pentru ceremonie. Ceea ce înseamnă că cei doi soţi îşi scot inelele de pe degete şi încep să le bată cu ciocanele, până când distrug cele două inele. Când această festivitate s-a încheiat, bineînţeles în urletele mulţimii, cei doi japonezi se simt… divorţaţi. De la localul închiriat, după ce nu a rămas urmă de inele, petrecăreţii pot continua distracţia la un restaurant… Cam asta-i. Mai sunt şi alte amănunte şi explicaţii pe care, după cum ai văzut, le-am pus în carte, dar în mare, cam asta-i cu veselia unora dintre divorţurile japoneze.
– Dar cu Columbienii, ca să fim oarecum pe aceeaşi” lungime de undă”, cu columbienii care vor neveste numai de la bordel, cum devine cazul?
– E bun coniacul, te încălzeşte la vorbă! Cu columbienii, zici? Stai să văd mai exact. Da. Am găsit. Intr-adevăr, doresc să se însoare cu fetele pe care le-au cunoscut la casele de „toleranţă”, căci ele şi-au îndeplinit serviciul perfect şi se anunţă ca neveste care vor şti să fie desăvârşite. Aşadar, în fiecare an, bărbaţii din Bogota se însoară cu 20-25 la sută din totalul prostituatelor. Uneori în relaţia client-prostituată cerută în căsătorie se ajunge la scene dramatice. Pe columbieni nu ai voie să-i contrazici, pentru că în afară de vorbe au… pistoale. Şi le folosesc cu repeziciune. De aceea, ori te măriţi, ori mori nemăritată…
– De unde se vede bine că ei cunosc adevăratul glas al dragostei focoase. Mi-am mai reamintit acum şi de unele curiozităţi, pe care le redai cu un anume fel de umor; ştii, ăia care mănâncă „alimente” speciale; unul mănâncă sticlă pisată cu proprii dinţi, altul cuie tăiate mărunt, mărunt. Dar scrii şi despre alte lucruri interesante. Şi despre alte excursii, foarte atrăgătoare, cum ar fi – îmi amintesc acum – şi aceea în Galil (în Israel), de o rară frumuseţe, încât îţi vine să te urci în maşină şi, pe-aici ţi-e drumul! Apropo de drum, cred c-ar cam trebui să plecăm acasă. Dar cum ajungem acum, cel mai repede, la Tel Aviv?
– Simplu: încălecăm fiecare pe câte o altă şea „literară” şi ajungem oriunde vrem, oricât de repede vrem.
– Mosari, eu sunt obligat să-ţi mulţumesc pentru faptul că, şi datorită ţie, călătoresc destul de mult. Şi asta fără paşaport, fără vize, fără să mă coste ceva. Am greşit, nu „datorită ţie”, ci datorită cărţilor tale. Nu aştepta însă vreo recompensă, căci plata de la cafeneaua „ La marele Lubovski” m-a cam scos din circuit. Dar, nu regret deloc întâlnirea noastrăde aici, din Praga de Aur. A fost plăcut! Mă consolez cu privire la cheltuiala asta, amintindu-mi totuşi că obrazul subţire…
– …Cu vorbe se ţine! La revedere, Roni.
– La revedere Mosari !
