Auzite încă din copilărie, cuvintele “diaspora” sau “comunitatea româna din străinătate” nu aveau multă greutate! Crescând, am încercat să le înţeleg, să le găsesc o explicaţie, o soluţie ca la o ecuaţie de trei simple! Degeaba! Tot o nebuloasă rămâneau, urmărindu-mă uneori ca nişte semne de întrebare cu ţepi! Şi au venit alte timpuri, studenţia, alergatul după primul servici, săptămâna oarbă, cine se mai gândea la definirea acestor cuvinte, pe care le lăsasem în grija dicţionarului explicativ al limbii române. Le mai auzeam, pe ici pe colo, la câte o aniversare, la câte o bere în oraş când se aducea vorba de câte cineva plecat peste hotare, sau venit într-o mică vizită pe meleagurile natale! Dar deja ajunsesem să nu mai am nici o reacţie. Consideram că era ceva ca şi o etichetă pusă borcanelor de marmeladă, ca să ştie bunica din ce an sunt şi să le aranjeze frumos pe rafturi în cămară!
A bătut vântul din est, a bătut şi cel din vest, şi covorul fermecat al lui Ali Baba m-a trecut oceanul, ajungând în inima Lumii Noi! Ehei şi ce mare mi-a fost uimirea când, după ce m-am uitat şi în stânga şi în dreapta, ca să fiu sigură că pot traversa strada fără să mă calce trăsura din Punguţa cu doi bani, am dat nas în nas, umăr în umăr, cot în cot cu fantasma diasporei, a comunităţii române din America! Medusa (Gorgona) însăşi ar fi fost răpusă la prima privire in ochii acestei fantasme! Cine este defapt această comunitate? Ce înseamnă totuşi diaspora? Acum era într-adevăr momentul cel mai potrivit să pot răspunde acestor întrebări, acestor nelămuriri pe care le abandonasem cu ani în urmă. Am privit totul cu îndoială, pentru că asa mi se înfiripase în gând ideea faţa de această identitate! Nu credeam că o nouă definire ar putea aduce ceva pozitiv, ceva constructiv! Din contră! Dar pentru că oamenii între oamenii sunt atât de diferiţi şi pentru că merită în orice caz şi împrejurare o a doua şansă, am zis că poate există totuşi ceva demn de remarcat în rândurile celor care formează comunitatea, diaspora, reprezentând locul de unde am plecat. Şi încet, încet, am pus umărul la bătaie, la muncă în favoarea acestei identităţi, căznindu-mă cu înverşunare să arăt că merită efortul. La început am fost chiar entuziasmată şi nu vedeam indiferenţa celor din jur. Ba din contră! Le găseam şi scuze. Însă, cum o minune nu ţine mai mult de trei zile, a început săptămâna patimilor, când fără să vreau, fără să-mi planific, am realizat că defapt în rândurile acestei identităţi pe care noi îndrăznim să o numim diasporă, comunitate, sau cum mai vreţi să-i spuneţi dumneavoastră, există zeci de mii de elemente care nu fac decât să-şi dea cu pumnul în piept, să spună vorbe goale, să pretindă, să aibă pretenţii, dar să nu ridice un deget! Când nu au, cer! Când li se dă, le este prea lene să vină să ia! Şi atunci mă întreb: dacă nu ar exista o mâna de oameni care-şi dedică timpul diasporei, comunităţii româneşti, ce s-ar întâmpla cu această identitate? Ar rămâne doar la nivelul cuvintelor de dicţionar? De ce dragii mei compatrioţi de peste hotare nu daţi şi vreţi doar să luaţi? Ştiţi să fiţi activi şi să strigaţi când vreţi ceva, dar nu numai că nu puneţi umărul la bătaie, însă mai şi comentaţi când nu sunteţi în stare să mergeţi să luaţi ce aţi cerut! Precum vulpea şi strugurii!
Ştiu că am folosit metafora la maxim în aceste rânduri, pentru că ar fi jalnic să dau exemple clare. Durerea ar fi prea mare şi cei care merită o strângere de mâna, s-ar pierde în infinitatea celor cărora ar trebui să le întoarcem spatele.