Supărat că angajaţii Ministerului de Interne şi-au aruncat şepcile din dotare în curtea palatului său prezidenţial, au fluturat cătuşe şi l-au “invitat” la dialog într-un mod mai puţin ortodox (lozincă strigată în acele zile pe străzile Bucureştiului “Ieşi afară, ieşi afară javră ordinară!” va intra cu siguranţă în repertoriul viitoarelor manifestaţii), preşedintele României, Traian Băsescu, a reacţionat imediat. Printr-un comunicat dat la repezeală de către instituţia prezidenţială, se renunţa la serviciile poliţiei române de însoţire a şefului statului în diferite ocazii, aşa cum era reglementat de către protocolul în vigoare. Ca să nu se lase mai prejos, hamsterul de casă al preşedintelui, primul ministru Emil Boc a renunţat şi el la ajutorul poliţiei române în traficul bucureştean. Am avut astfel ocazia să-i urmărim la televiziunea (fosta liberă!) română, pe cei doi demnitari, la volanul maşinilor personale, pe străzile capitalei, fără însoţitori girofazaţi. Doar că, asa cum spune vechiul proverb românesc cu influenţe africane (de pe vremea când Ceauşescu făcea parteneriat cu ţările sahaliene), “afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu'”. Şi problema este că leopardul nostru nu e doar cu picatele, este portocaliu get-beget.
Ne-am îndepărtat de fondul problemei, pentru că, la urma urmei este o problemă. Cine va mai deschide drumul preşedintelui şi primului ministru în delegaţiile oficiale, cine va (mai) sta de pază la hotarele palatului prezidenţial, la Cireşica sau la diferite proprietăţi şi cabane de odihnă pentru a-l păzi pe cel mai preşedinte dintre marinari şi cel mai marinar dintre preşedinţii României de dragostea poporului său, dragoste pe care doreşte să şi-o manifeste cât mai curând şi într-un mod cât mai original.
Cum cine? Cine trebuie, ar răspunde unii mai maliţioşi. Care este instituţia care, în aceste vremuri de criză, primeşte bani de la bugetul statului mai mulţi decât ar avea nevoie? Când în toate domeniile se reduce activitatea din lipsa de lichidităţi, când sănătatea şi învăţământul şi-au mâncat deja coliva, când pensionarii sunt invitaţi să traverseze strada pe roşu în drumul lor spre casa de pensii, când tinerilor români li se arată semnul EXIT şi direcţia spre alte ţări, când drumurile şi podurile se prăbuşesc, râurile sunt otrăvite, femeile şi copiii fug în munţi de teama gorilelor ce conduc jeep-uri manelizate, o “frăţie” devine tot mai puternică. Şi nu este vorba de o “Frăţie a inelelor”, mai degrabă o frăţie gen Cosa Nostra, unde violenţa este un mod de viaţă. Vorbesc aici de SPP, serviciul de protecţie şi pază, ajuns un fel de gardă pretoriană a preşedintelui. Cei din SS, pardon SPP, vor deschide de acum înainte drum preşedintelui, cu armele de va fi nevoie (şi când ţara o va cere!), vor controla opozanţii sau îi vor anihila, vor ajuta la instaurarea unei dictaturi aşa cum şi-o imaginează deja Traian Băsescu, supărat tot mai mult că nimeni nu-i apreciază efortul pe care-l depune pentru “propăşirea ţării şi a poporului, pentru un viitor mai bun” …ş.a.m.d.
Ideea de dictatură s-a născut cu milenii în urmă şi, contrar tuturor experţilor în politologie, se poate realiza uşor. Sunt necesare patru elemente: o populaţie sătulă de excesele unora dintre membrii săi (există!), un lider salvator (check!) şi nişte opozanţi pentru a fi aruncaţi, din când în când, în groapa cu lei (avem şi din ăştia!). Dar cel mai important element este frica. Or, aceasta nu poate fi întreţinută decât cu ajutorul unor dulăi dresaţi să latre şi să muşte la comandă. Vă amintiţi romanul parabolă “Ferma animalelor” de George Orwell? Căţelandrii crescuţi pe ascuns pentru că la momentul oportun să fie asmuţiţi asupra duşmanului, indiferent care ar fi acel duşman, purtător de două sau patru picioare, simplu cetăţean sau membru al vreunui partid, chiar şi al partidului aflat la guvernare. Oricum ar fi numit cel care-şi impune voinţa cu forţa asupra unei ţări şi a unui neam (în Grecia antică a fost tiranul, în Roma dictatorul, în secolul trecut Fuhrer-ul, Tătucul sau Geniul Carpaţilor), nu a reuşit să ajungă şi să se menţină la putere decât cu ajutorul unui grup militar. Între garda pretoriană a împăraţilor români şi SA nazist sau Securitatea română, diferenţele nu au fost aşa de mari. Iar SPP-ul le calcă pe urme. Norocul celor oropsiţi este că cel ajuns la conducere, tiranul, dictatorul, nu prea este dispus să înveţe din istorie. Şi istoria ne învaţă că, de multe ori, sub toga pretoriană se ascundea câte un pumnal (sau un picior în ghips), astfel că mulţi tirani au căzut, de-a lungul timpului, sub loviturile unor slujitori de încredere, înjunghiaţi (sau împuşcaţi la Târgovişte!).
Mă repet, afirmând că puţină istorie nu strică. Dacă preşedintele României, domnul Traian Băsescu, ar deschide o carte de istorie şi nu motorul de căutare Google, ar urma pilda unor generali români mai înţelepţi care, în loc să-şi arunce banii înconjurându-se de gărzi personale numeroase, angajau indivizi să le amintească, în timp ce se întorceau triumfători din războaie şi înaintau pe Via Apia spre Cetatea Eternă, le strigau aşadar, de pe margini, fără frica de a-şi pierde dinţii într-o confruntare cu vreun centurion SPP-ist: “Nu uita că eşti un simplu muritor!”
Şi tot în cartea de istorie ar găsi una dintre maximele lui Publilius Sirianul: Cave quicquam incipias quod paeniteat postea.
Pe limba lui Traian Băsescu ar veni cam aşa: Când începi ceva, ai grijă să nu regreţi mai târziu.
Cine are urechi de auzit, să audă!
