Am citit undeva o încercare de definire a „poetului”, potrivit căreia „el adună din respect pentru sufletului semenului, lacrimile neplânse” și „ascultă din respect pentru creație susurul, foșnetul, strigătul păsării de noapte, boncăluitul cerbului într-o pădure care nu există încă” și, totodată, „adună de dragul inimii îndurerate despărțirea neplânsă, dragostea neîmplinită, dor după ceva ce n-are încă nume…” (Slavomar Almajar).
Mi-am reamintit acest lucru atunci când, pentru întâia oară, l-am ascultat pe poetul roșioreano-govorean Ion Drăghici recitându-și creațiile la o agapă literară din Alexandria și, mai apoi, citindu-i volumele de versuri, dintre care primul, „Închinare” (2014, Editura „Antim Ivireanul”, Râmnicu-Vâlcea), al cărui motto („Neamului meu de cuminți truditori și tăcuți”), împreună cu multe dintre poeme exprimă o rară sensibilitate și un real fior patriotic ale unui liric ce-și dedică versurile poporului său.
Poetul își mărturisește propriile trăiri sufletești, exprimându-și indeniabilul sentiment patriotic atunci când devine ecoul poporului său pașnic, în numele căruia afirmă că „Noi n-am cerut și nu ne-am dus cu spada/Să asuprim stăpânii altor vetre/Ne-am cultivat grădina și livada/Și ne-am scris doina pe oale și pe pietre” („Crez”). El este poeta vates, din moment ce își închină „flacăra” versului și se închină cu întreaga ființă „cetății”, ca în septetul ce dă și titlul volumului: „Ție mă plec,/Cetate a mea,/Inimă palpitând de lumina neîngenunchiată!” („Închinare”).
Pentru că se simte parte integrantă a întregii omeniri („Eu aparțin întregii omeniri/Și-ntreaga omenire-mi aparține”), poetul este îngrijorat de soarta acesteia, amenințată de nenorocirile provocate chiar de om („Pe Terra curge ploaie de cenușă/În bătătura omenirii-i frig/Planeta noastră s-a retras pe tușă”), îndemnându-l pe acesta să renunțe la ura din cauza căreia „pământul nostru ne-a-nghițit” și să aleagă lumina, pacea, înțelegerea simbolizate de „soarele pe cer” („Avertisment, I”). „Cel rătăcit prin vreme”, trăind „sărmanul dor ce-ar vrea să mă recheme”, se simte atras de „cuvântul sfânt legat prin jurământ” („Chemări”) și dă glas iubirii necondiționate pentru cei ce-au fost „străbunii mei”, care „cu scutul apărară/întinsul pâinii – crezul scump și sfânt”, pentru mama, surprinsă la vârsta tinereții petrecute într-un „lan înroșit de maci”, iar cântecul său de dragoste filială este luminat de „aurul jertfit al verii/ lângă albastrul sânului de cer” („Tablou cu mama”), dar la trecerea spre cele sfinte când „oceanul de suferinți” îl face să simtă acut „ce-i dorul de părinți”. Singura consolare o găsește în poezie, sperând ca „nimicnicia și suferința s-o-mpletesc în vers” („Trecere”).
Diversitatea tematică, la cele de mai sus adăugându-se natura cu frumusețile ei din fiecare anotimp, tradițiile populare respectate în familie, casa și curtea părintească moștenite de la bunici, prozodia tradițională cu versurile sale rimate și ritmate revelează un liric romantic de o mare sensibilitate, afectivitate și spontaneitate, exprimându-și în mod direct trăirile și sentimentele care îi înaripează elanul poetic, poet devenit deja o voce lirică incontestabilă, completând, în mod fericit, o întreagă galerie teleormăneană de slujitori talentați ai metaforei.
Un al doilea volum aparținând exclusiv genului liric este „A doua răstignire” (2017, Editura „Antim Ivireanul”) cuprinde poeme născute dintr-un lirism autentic cu o diversitate tematică extinsă, decurgând din aceleași trăiri afective ale unui poet deja format și cunoscut, ale cărui sentimente sunt strâns legate de țară, de neam, de istoria zbuciumată a acestuia, de eroii săi, de limba română, aceasta devenindu-i o a doua mamă, cuvânt rostit „în sfânta limbă românească”, împletit cu altele „despre a fi și a gândi/cuvinte – cântec, doruri sfinte -/a exista și a iubi”, dar mai ales cu „patrie” („Mama mea, limba română”), poetul neezitând să se exprime precum romanticii pașoptiști, când este vorba despre dragostea față de limba română.
Continuând tradiția romantismului pașoptist românesc și a unor poeți clasici români, precum George Coșbuc și Octavian Goga, dintr-un profund sentiment patriotic, Ion Drăghici cultivă în poemele sale teme legate de istoria neamului nostru, revoltându-se împotriva celor ce-și trădează țara și poporul pe care încearcă să le vândă, așa cum reiese din poezia ce dă titlul volumului: „Nu veni, Doamne, prea curând pe lume/Căci oastea neagră de fiare necurate/Te-or răstigni pentru a doua oară,/Te-ar vinde Iuda cu mâinile legate/Și ți-ar sădi blesteme lângă nume” („A doua răstignire”). Deși unora poezia patriotică li se pare desuetă, poetul o cultivă, ca pe o adevărată profesiune de credință, cu un fior patriotic pe care nu ezită să-l exprime, căci respectul său pentru marile personalități ale istoriei și ale literaturii române este nemărginit, potențându-i „dorul de DECEBAL,/dorul de MIHAI VITEAZUL și TUDOR,/ dorul de EMINESCU și LABIȘ”, mai ales dorul de BĂLCESCU, cel ce a fost „statuie înțelepciunii și dreptății” („Dor de Bălcescu”).
Lupta pentru neatârnare, loviturile nemiloase ale istoriei asupra poporului român și ale țării din trupul căreia s-au smuls provincii (Basarabia) prin rapt de către „prădătorii”, care „au ciuntit aiurea/fâșii din țara ca un Soare” și „au tăiat cu barda și securea/din trupul țării care veșnic doare” constituie tema unui lung poem devenit un patetic apel la Unire, din moment ce „Ziua Unirii încă n-a trecut./Ea trebuie să fie în fiecare zi./Ne cheamă sângele dintr-un trecut durut/Și-și cere dreptul la timpul ce va fi” („Unirea ca o permanență”).
O rară sensibilitate străbate poemele în care își exprimă dragostea nețărmurită pentru meleagurile natale, fericit că „În Teleorman mă-mbată bucuria/…/Mă-mbrățișează mama și câmpia” („Lecție de istorie”), plaiuri către care își îndreaptă gândurile cu nostalgia celui plecat departe, fiindu-i „dor de tine, Valea mea natală/Loc sfânt cu steaua-nfiptă în zenit” („Omagiu”), dorul de scumpa-i mamă ce trăiește mereu speranța prin „candela aprinsă ca nădejde mamei/că voi veni, că-i voi trăi, că-s sănătos” și căreia, „la revederea…dintre ani”, îi „sărută cu fruntea mâna” („Din nou acasă”), amintirile din copilărie fiind legate de casa părintească, păstrată în inimă „ca o icoană/…/Cu zâmbet blând și flori lângă fereastră/Cu veri și ierni de cânt și de visat” („Întoarcerea acasă”). Totuși, oriunde s-ar afla pe „pământ de frumusețe românească”, poetul se simte „acasă în vatra strămoșească”, unde doinele și baladele au fost lăsate „din vecie de străbuni/ca să ne fie călăuză peste ani” („Cinstire”).
Mult diversificată, dar unitară prin sentimentele exprimate fără nicio reținere, tematica se completează cu emoția produsă de frumusețile naturii („Amiază de vară”, „Peisaj”), cu slăvirea „Marelui și Atotputernicului stăpân din Univers” („Rugăciune”), deoarece noi, românii „ne-am născut cu rugile-n priviri/…să fim copiii marilor iubiri,/fii ai dreptății – în credință frați” („Lui Isus Hristos”), căruia îi este recunoscător, căci „Tu Doamne al iertării și speranței/Te-ai dăruit spre jertfă pentru noi/Și ne-ai lăsat în sfântă dimineață” („Hristos va învia!”).
Așadar, lirica lui Ion Drăghici încearcă să aline dorurile unui neam urgisit de o istorie vitregă, ale cărei vicisitudini au fost depășite numai din dragoste pentru țară, pentru credință, pentru limba română, toate acestea ținând unit un popor viteaz, cu dorință de libertate, dreptate și adevăr, având în frunte pe eroii gata oricând de jertfă în numele acestor idealuri. Cu talent, cu rară sensibilitate și cu un rafinament ce oscilează între emoție și spirit având ca origine o bogată cultură, folosind cu pricepere sensul propriu al cuvintelor ca bază pentru sensul metaforic, asigurând, astfel, o concretețe a comunicării poetice, Ion Drăghici poate fi inclus, fără doar și poate, în galeria scriitorilor teleormăneni și ai întregului neam ca un poet care face cinste literelor românești.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
