„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Și-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint”
Mihai Eminescu – (Călin – file din poveste)
O strofă aparent simplă, dar profund ancorată în spectacolul naturii la vreme de noapte surprinsă magistral în încărcătura ei simbolică și îmbrăcată într-o dulce meditație melancolică într-o aură de mister. Oricât de vastă este opera eminesciană în ansamblul ei, oricât de aspră și contondentă apare față de realitățile vremii, întoarcerea la natură însemna pentru Eminescu acel refugiu atât de necesar sufletului său zbuciumat și sensibilității sale la trecerea implacabilă a timpului. „Cu mâine zilele-ți adaugi/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate acestea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi”
De aici încântarea sa în fața minunilor naturii, de aici și armonia pe care o căuta și o găsea în întocmirea și derularea ei, încântare pe care Eminescu, cu inocența copilului și candoarea îndrăgostitului o turna în versuri de o gingășie, patos și muzicalitate inegalabilă în cultura noastră și nu numai.
Cântarea naturii la Eminescu însă, întotdeauna s-a împletit armonios cu meditația filosofică, iar atunci când s-a îngemănat cu iubirea a căpătat dimensiuni astrale. Cine este atent la mesajul eminescian va observa că el leagă iubirea, în fiecare etapă a ei de natură care, la rândul ei, va undui de la descrieri melancolice la trăiri pline de încântare, de la aduceri aminte la trăiri nostalgice, toate într-o armonie care induce acea stare de bine, un adevărat confort spiritual ce se realizează prin îmbinarea meditației optimiste cu melancolia nostalgică.
„A cântat ca nimeni altul natura și iubirea, pădurea și izvoarele, păsările și astrele” avea să-și amintească cu admirație prietenul său de studii și de viață, Ioan Slavici, în amintirile sale despre Eminescu. Și Slavici nu era singurul care aprecia apropierea de natură a poeziei eminesciene, pentru că majoritatea contemporanilor săi își arătau fără echivoc prețuirea și admirația de care s-a bucurat Eminescu încă din timpul vieții sale. Nici nu se putea altfel pentru că, la Eminescu, toate acestea se contopeau în creuzetul percepției și sensibilității sale din care izvora o lume de basm, în care natura și iubirea se regăseau metamorfozate într-o artă poetică de o rară expresivitate.
Iată contextual în care apare un nou album tematic sub auspiciile Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, întitulat “Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic”, elaborat de un inimos colectiv din cadrul “Centrului Cultural Spiritual Văratic”. Acești temerari în frunte cu Emilia Țuțuianu, Dorin Dospinescu și Victor Roncea, într-un proiect coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, au fericita inspirație de a alcătui un album omagial la 170 de ani de la nașterea „Românului Absolut”, Mihai Eminescu.
Lucrarea impresionează prin trei aspect majore. Mai întâi de toate abordează poezia eminesciană în raport cu natura care își găsește un suport în transpunerea stărilor poetului; primăvara cu explozia ei de vitalitate și speranță; vara cu splendorile ei în împlinirea frumosului din natură; toamna cu multicolorul și melancolia ei; și iarna cu încremenirea ei în albul zăpezii și poveștilor la gura sobei visând la reluarea ciclului naturii. Aici se cuvine apreciată la superlativ ilustrația grafică și fotografică realizată de Constanța Abalașei, Cristina Nichituș Roncea și Dorin Dospinescu.
În al doilea rând, alcătuirea se dovedește a fi extrem de inspirată pentru că, dincolo de ipostazele sale temporale, leagă natura de versul eminescian în zona sensibilității, de la percepția fantastică a copilului, la interpretarea filosofică a adultului, fiecare luând natura ca părtaș al stărilor sale de alean și dor.
Și nu în ultimul rând, faptul că cele patru anotimpuri ale poeziei eminesciene sunt precedate de un preambul semnat de personalități de referință în eminescologie, dar și din lumea prețuitorilor meditației sale poetice. Începând cu Ioan Aurel Pop – care reușește o sugestivă radiografie a miracolului eminescian în raport cu natura, la Mihai Cimpoi – care subliniază semnificația romantică a Văraticului prin cele trei personalități feminine; Veronica Micle, Olga Vrabie și Zoe Dumitrescu Bușulenga care l-au adulat până la zeificare pe Eminescu.
De la sufletul național – ca „expresie integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), evocat de IPS Ioachim, la realitatea magică a lui Nicolae Georgescu, de la calda prețuire a maicii Iosefina Giosanu, la consacrarea într-o manieră doctă a “Arheului spiritualității românești” semnată de Theodor Codreanu, în sfârșit, de la ordinea divină a cuvântului a lui Gheorghe Simion, la clarviziunea eminesciană a lui Petruș Andrei, toate sunt adevărate omagieri ale spiritului eminescian într-o comuniune permanentă și sugestivă cu natura, pe care Eminescu și-a făcut-o părtaș vremelniciei sale.
Într-un peisaj mirific, cum mai potrivit pentru actul creației poetice și nu numai, Emilia Țuțuianu descrie lăcașul de cult al Văraticului dimpreună cu „Centrul Cultural Spiritual Văratic” de curând ctitorit și impactul său benefic asupra trupului, care încearcă binefacerile locului, dar mai ales asupra sufletului, care își găsește aici alinarea întru cele sfinte, dar și nostalgia versului eminescian în îngemănarea lui cu natura.
Cele 12 poeme și poezii înmănuncheate într-un adevărat dodecameron eminescian, reprezintă o veritabilă axă a gândirii și sensibilității eminesciene în raporturile sale cu natura atotcuprizătoare, începând cu atmosfera de basm din „Călin” (file din poveste) și sfârșind în ambianța mistico-religioasă a poeziei „Rugăciune”, adevărată perlă poetică închinată Fecioarei Maria.
Urmează apoi o inspirată derulare a anotimpurilor, fiecare cu specificul propriu, izvorâte din caracteristicile zonei, zugrăvind o perfectă osmoză între om și natură, surprinsă cu măiestrie de pana eminesciană undeva între vis, realitate și adevăr, toate însă prefațate de o scurtă și inspirată descriere realizată de Emilia Țuțuianu. Așa încât, de la speranța înnoirii și optimismul primăverii (13 poezii), la împlinirile și nostalgia verii (12 poezii), de la melancolia și elegiacul toamnei (11 poezii) la meditația și atmosfera de basm al iernii la gura sobei (13 poezii), în tandem cu imagini fotografice sugestive, cititorul atent parcurge o lume feerică care alină trupul și mângâe sufletul, acoperind întreaga gamă a sensibilității umane.
Este o lucrare monumentală, extrem de binevenită în spațiul nostru cultural, pentru că este pătrunsă de armonie și frumos, de idilic și elegiac, de meditație și nădejde, de smerenie și credință, puse în valoare de vocile cele mai autorizate în domeniu, într-o atmosferă dominată de spiritul creștin, atât de apropiat poetului la vremea sa, dar și celor care reușesc să îi descopere noi semnificații creației sale.
Pentru că, până la urmă, nu putem ajunge la Eminescu decât tot prin Eminescu, iar albumul de față este una din căile deschise spre Românul Absolut.
——————-
Valeriu LUPU
Doctor în științe medicale
Iași, 15 Ianuarie 2023
