Fără tine sunt ca Raiul fără Sfântul Petru la poartă, în care intră cine vrea, iese cine vrea… Căci tu îmi filtrezi bucuria şi sărbătoarea şi frumuseţea.
Fără tine mi-s propria mea pedeapsă, mi-s blestem şi neîndurare, mi-s lumină într-o lume pustie, mi-s cântec fără de ecou.
Eşti viaţa mea, toate amintirile tu mi le-ai dăruit! Ce noimă ar mai avea viaţa fără tine, când tu eşti rostul meu şi visul meu şi mângâierea mea, când mă trezesc cu tine în gând şi adorm la fel, când ţi-ai făcut atât de bine culcuş în sufletul meu, încât acum faci parte din mine?
Fără tine mi-s cer fără stele şi pasăre fără aripi sunt! Tu m-ai învăţat să iubesc zborul şi tu îmi ceri acum să mă dezvăţ de el?
Fără tine, totul este potecă bătătorită, care spune că tot ce a fost, va mai fi. Tu eşti singurul lucru nou sub Soare, şi numai fără tine, pe pământ, totul este deşertăciune şi goană după vânt!
Cum să trăiesc fără tine, când tu eşti jumătate din sufletul meu? Cum să trăiesc numai cu jumătate de suflet? Şi ce să fac, doar cu această jumătate de suflet, care se va îmbolnăvi fără cealaltă jumătate, care îţi aparţine?
Mă simt cum nu s-ar mai simţi nimeni, dacă iubirea l-ar face să simtă durere. Cât de fără timp mă simt, fără tine…
*
De multe ori aş fi vrut să fug de tine, Iubire. Să stau cât mai departe de suflarea ta curată şi păgână deopotrivă, cu care ademeneşti până-i faci pe oameni să-şi uite rosturile.
Aş fi vrut să o iau la sănătoasa, să alerg mereu, să nu mă mai poţi ajunge, să nu-ţi mai cad în mreje şi să nu mă mai vând pe un sărut.
Dar, dacă aş fi alergat, ar fi trebuit să calc peste grădini superbe, cu flori în formă de clipe frumoase şi să nărui castele de nisip… Iar acele castele frumoase, chiar dacă erau din nisip, erau totuşi ale mele…
*
Ai fost şi fabricant de aripi uneori, Iubire.
Zăpăceai oamenii, făcându-i să creadă că pot zbura, iubind, şi de multe ori, atunci când zborul lor atingea înălţimi pe care nici nu le visaseră, îţi cereai aripile înapoi, brusc şi irevocabil, ca un ultimatum transformat deja în război.
Iar oamenii, rămaşi dintr-odată fără aripile iubirii, se prăbuşeau în noroiul trist al lipsei de iubire, de unde ori nu se mai ridicau în veci, ori se ridicau doar pentru a se târî apoi, până la sfârşitul zilelor, într-o lume searbădă, schilodiţi de neputinţa de a mai zbura şi purtând pe vecie, ca o pecete, dorul aripilor de odinioară…
Iubire, tu mereu ai fost un amestec ciudat de Rai şi de Iad, de tristeţe şi bucurie, de lumină şi întuneric. Mă duceai, cu picioarele goale, şi prin rouă cu bobiţe de aur, şi prin prăpăstii prin care, dacă nu-mi rupeam gâtul, cel puţin îmi scrânteam picioarele! Dar asta nu conta, pentru că te iubeam oricum, bună sau rea, liniştită sau răutăcioasă, vanitoasă ori ranchiunoasă, dar şi drăgăstoasă ca o briză caldă şi aromată, neinventată încă.
Pentru că tu, Iubire, mereu ai fost şi călăul meu favorit, şi prinţesa fără de care nu aş mai fi putut visa şi merge mai departe. Şi nu avea importanţă cât de departe, important era doar să rămân mereu cu tine în suflet.
*
…Căci aşa eşti tu, Iubire. Uneori eşti ca un chelner parşiv, care-i invită pe oameni, cu un zâmbet generos, să ia loc la masă şi să se ospăteze cu toate bunătăţile. Iar când aceştia descoperă că bucatele alese sunt atât de bune încât nu mai pot trăi fără ele, se trezesc uneori că, pustiiţi şi înrobiţi de dulceaţa clipelor trăite, nu mai au cu ce plăti. Iar atunci vii tu, Iubire, să-i scoţi de guler afară, nu înainte însă de a le lua hainele, geanta şi, uneori, sufletul, cu aroganţă şi obrăznicie de chelner parşiv!
*
Alergând în căutarea ta, Iubire, uneori poate te-am mai rănit, fără să vreau. Iar tu, superbă în capriciile tale, m-ai condamnat atunci la suferinţă. Şi s-ar putea să mă urăşti toată viaţa, pentru asta. Şi să nu mă ierţi niciodată. Dar vreau să ştii că îţi iubesc ura cu care mă urăşti şi neiertarea.
Nu vreau să te mai pierd niciodată.
Chiar de ar fi ca, iubind, să sufăr din nou, iar sufletul să-mi fie pururi o rană…
Chiar de ar fi să-mi ard de fiecare dată aripile în focul tău sublim…
Chiar de ar fi ca, din zborul tău voievodal către Soare, să mă laşi pradă căderii şi să mă zdrobesc de un pământ pustiu şi zadarnic de-atâtea singurătăţi…
…Eu te voi aştepta mereu la mine în suflet, să mă alini sau să mă chinui, să mă săruţi sau să mă ucizi, pentru că dincolo de tine nu mai este decât o nesfârşită tristeţe. Şi un pustiu, un pustiu imens, care nu poate fi umplut decât tot cu iubire.
*
Te iubesc, viaţă.
Cum să nu te iubesc?
Mereu te-am iubit, chiar dacă uneori am fost la un pas să renunţ la tine. Dar chiar şi atunci te iubeam.
Iubesc răsăritul, apusul, ziua, noaptea, porumbeii care-mi vin la geam, oamenii deosebiţi care încearcă să-şi ajute semenii, adolescenţii care se sărută, chiar şi babele care pun frână în mijlocul pieţii, ca să mai depene şi ele câte un ghem de bârfe, iubesc şi roua, şi noroiul.
Te iubesc şi te voi iubi de-a pururi, te voi iubi chiar şi atunci când hoaşca asta de moarte va dori să mă smulgă din tine.
Nu va reuşi!
Pentru că eu mereu voi avea zori în suflet.
Chiar şi după asfinţit.
Că tocmai de asta eşti tu atât de frumoasă, viaţă, pentru că “fiecare zi are amurg, fiecare zi are şi zori”, după cum spunea Zaharia Stancu.
Te iubesc, viaţă.
Cum să nu te iubesc?
DANIEL GROSU
