Abia acum câțiva ani, în căutare de personalități deosebite ale muzicii, în Nord America, descopeream, chiar la Opera din San Francisco o umbră celebră, dirijase acolo CARLOS KLEIBER, se spunea despre el “he was an excentric genius”. Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos…Mărturisesc, încercarea mea de a bântui California în căutarea urmelor familiei lui Carlos, un demers firesc al pasiunii și profesiunii mele, era hazardată. Mă aflam în spațiul corect, dar nu și în timp real. Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viață. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiției cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional. Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. Și Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des și cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește discret și expresiv indicațiile de la repetiție și totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale…
Ileana Cotrubaș ne redă colaborarea cu dirijorul Carlos Kleiber: “A lucra cu el era o fericire incredibilă: de fiecare dată aveam sentimentul că mă depășesc, într-atât eram de inspirată de muzicalitatea și de personalitatea sa. Întâlnirea noastră a fost excepțională si ea m-a împins incontestabil dincolo de posibilitătile mele naturale. Era unic pe toate planurile. De exemplu, înainte de fiecare reprezentație, venea în cabină pentru a ne comunica observațiile sale despre seara precedentă, recomandându-ne să fim atenți la cutare pasaj sau la cutare detaliu care lăsa de dorit. Niciodată nu am întâlnit un asemenea perfecționist, și sunt foarte tristă că și-a întrerupt cariera, căci era singurul șef de orchestră – și totusi eu am lucrat cu cei mai buni, care respiră odată cu muzica. Pentru mine, Carlos Kleiber e o personalitate în sensul de veritabil artist al secolului nostru… Să spun drept, eram prea impulsivă și, de exemplu, cu Carlos Kleiber mă certam adeseori! Sigur că-l respectam, dar nu cred că un interpret trebuie să se lase strivit în fața unui dirijor sau a unui regizor, fără a îndrăzni să-și dea cu părerea. Nu suntem niște marionete, ci profesioniști: avem dreptul să interpretăm un rol pe care l-am lucrat conform propriei noastre sensibilități. Geniul dirijorului (sau al regizorului) înseamnă să folosească munca noastră cât mai bine.
Am cântat puțin sub conducerea lui Carlo Maria Giulini, un mare senior, totodată foarte uman. Cu Karl Böhm am participat la câteva spectacole de la Viena, dar n-am repetat niciodată cu el. I-am apreciat mult pe Riccardo Muti si pe Georges Prêtre, care posedă un instinct muzical de o precizie incredibilă, cât si pe John Pritchard si pe James Levine, pe un mare muzician precum Claudio Abbado. Am avut plăcerea de a-l întâlni adesea pe Colin Davis. Lorin Maazel posedă o inteligență ieșită din comun. Îmi place foarte mult de Zubin Mehta. Dar nici unul nu m-a stimulat într-atât precum Carlos Kleiber, cu care, repet, am trăit o experientă unică, pentru Boema si, mai ales, pentru Traviata la München.”
Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor și, din considerente obscure își dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost școlit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich și Elveția, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edinburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un alt film alb-negru, realizat tot la Stuttgart ni-l relevă la o repetiție pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expresionist. Este însăși ceața din care se detașează cele patru elemente constitutive ale Creației, din care se detașează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinței de a exista. Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranții sensul capodoperei . Va coborî și în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera și în Sud, la San Francisco…În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din aparițiile demonice din tinerețe. Dar, se spune: “Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”. Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru secolul trecut UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.
