Nu mai este pentru nimeni un secret că o bună parte din cei 47 de președinți ai Statelor Unite (ultimul fiind D. Trump) au avut grave probleme de sănătate, unii cu mult înainte de-a ajunge la Casa Albă, de-ar fi să-i amintim pe următorii: Chester Alan Arthur, Grover Cleveland, Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, John F. Kennedy, Ronald Reagan.
Firește, am inclus în această categorie doar pe acei președinți despre care se știe cu precizie că, din cauza multiplelor și serioaselor afecțiuni, fie au avut una sau mai multe intervenții chirurgicale întru stoparea diverselor forme de cancer (Ronald Reagan, de exemplu, a avut trei), fie au fost obligați de boli să-și întrerupă mandatul, fie s-au stins în fotoliul de președinte (de pildă, paraliticul Roosevelt moare în anul 1945, câteva luni după câștigarea celui de-al patrulea mandat).
Se subînțelege că toate aceste cazuri se centrează pe suferințele fizice ale marilor granguri americani, deși – potrivit mereu actualului dicton latin Mens sana in corpore sano – omul valid este acea atât de tainică, fragilă și complexă unitate dintre materie și spirit, încât orice boală trupească obligatoriu afectează mai mult sau mai puțin (acest „mai puțin” aparține doar firilor tari!) psihicul și capacitatea intelectuală a lovitului de soartă. Mult subtila legătură în sens invers (de la psihicul slăbit/deranjat la corp) nu numai că nu este atât de pregnantă ca în celălalt raport, dar nici nu-i afectează trupește pe majoritatea exaltaților sau paranoicilor. Iar pe cei din jur chiar deloc, cu condiția ca respectivii suferinzi să nu se dedea la excese comportamentale, ba chiar la nelegiuiri…
Nu la fel stau lucrurile cu deținătorii puterii (naționale și/sau planetare), despre care Mihai Eminescu scrie următorul mare adevăr în opera sa politică: „Greșelile politice sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se frânează dezvoltarea unei țări întregi și se afectează, uneori pentru zeci de ani, viitorul ei”.
Cu atât mai mult, adaug eu în actuala eră a globalizării, când se poartă războaie și pe urmă se încheie alianțe peste capul statelor mici, de regulă prin sacrificarea intereselor acestora, când toate țările se înarmează până-n dinți, când natura este în continuare pângărită de inconștientul om ultramașinizat și când – în fiecare oră – mor de foame pe întreaga planetă circa 500 de semeni, jumătate dintre aceștia fiind copii.
Prin urmare, erorile politice (intenționat păgubitoare pentru cei mulți în regimuri despotice, așa ca cele din Rusia, China și Coreea de Nord, ori neintenționat păgubitoare pentru poporeni în regimurile pretins democratice, unde sunt generate de orgoliile liderilor neînzestrați sau cu probleme psihice) la țanc intră în categoria greșelilor/păcatelor de neiertat.
Astfel stând lucrurile din totdeauna și pretutindeni în lumea asta, cine poate să garanteze că, la aproape 80 de ani și după patru ani de felurite tracasări (procese pentru afaceri necușere, respectiv pentru hărțuieli sexuale), Donald Trump se va instala la Casa Albă cu intenția de a face bine în Statele Unite și în afara lor (îndeosebi în zonele lovite de războaie, foamete și sărăcie), când în primul lui mandat a arătat că este abraș până în vecinătatea instabilității psihice și atipic până la confluența cu dictatul? Păi de florile mărului susțin unii dintre foștii lui colaboratori că-i „fascist”, iar republicani cu greutate (bunăoară, fostul vicepreședinte Dick Cheney și Arnold Schwarzenegger, fost guvernator al Californiei) nu numai că nu l-au votat, dar i-au îndemnat și pe alți americani cu discernământ să-i dea votul Kamalei Harris (actorul A. Schwarzenegger consideră în mod just că mai întâi este american și abia pe urmă republican)?!…
E drept, printr-un masiv vot al cetățenilor (greu de prevăzut cu ceva timp în urmă), D. Trump a câștigat duelul electoral cu democrata Kamala Harris: nu doar cu ajutorul erorilor săvârșite de tabăra acesteia (a avut cam 3-4 luni la dispoziție după retragerea din cursa electorală a senilului Joe Biden, americanii încă nu sunt pregătiți psihic să accepte o președintă, iar una de culoare cu atât mai puțin), ci și grație împrejurării favorabilă republicanilor pe ambele fronturi (Casa Albă și Congres) – întrucât tinerii americani nu stăpânesc scrisul de mână, foarte multe voturi prin corespondență ale acestora au fost anulate!
Totuși, este o uriașă distanță între a spera că egolatrul Trump nu va face greșeli chiar mai mari ca în primul mandat (printre multe altele a promis că va pune capăt războiului ruso-ucrainean în 24 de ore sau că pe imigranți îi va scoate din țară cu ajutorul armatei) și a afirma, precum Cristian Ardeleanu în articolul Înfrângerea Kabalei și noua împărăție mondială, că „Toți acești mari și reali lideri (Trump, Erdogan, Putin, Xi Jinping, nota mea, G.P.), adevărați oameni de stat, au apăsat împreună pe pedala suveranismului și a identității naționale”. Așa să fie, domnule C. Ardeleanu? Păi atunci de ce nu apare în panegiricul dumitale „marele suveranist” Kim Jong Un, prieten la toartă cu rusul și chinezul, posibil și cu firoscosul american?…
Sighetu Marmației, George PETROVAI
10 nov. 2024
