Prin bunăvoința scriitorului Constantin T. Ciubotaru, mi-a parvenit cartea publicistului, prozatorului, criticului literar musceleano-ialomițean TITI DAMIAN, pe care prietenul nostru comun îl menționase printre „albineii” săi, atât în volumul nostru de „Convorbiri (in)discrete”, cât și în „Memorii aproape oblice” publicate de curând. Este vorba despre „Sisif coborând muntele” (EDITGRAF, Buzău, 2017), surprinzătoare, încă de la început, prin titlul său, sintagma opunându-se categoric legendei despre chinurile la care a fost supus regele Corintului de către Zeus, fiindcă, printre altele, îl împiedicase pe Thanatos să-și îndeplinească datoria ca zeu al morții.
Dacă Sisif fusese osândit să urce o stâncă pe o colină aflată în Hades, care, dusă până aproape de vârf, se rostogolea până la poale, condamnatul este nevoit să-și reia „munca”, acest lucru însemnând că el, supusul la o asemenea caznă, are convingerea că, urcând, va scăpa de chinul unei vieți nenorocite, sortite de stăpânul Universului și al zeilor. La fel de însemnată este și coborârea, mai puțin epuizantă din punct de vedere fizic, dar reprezentativă pentru hotărârea, dârzenia, obstinația fostului rege de a o lua de la capăt cu nădejdea că, urcând stânca încă o dată, va reuși să se elibereze de blestem.
Pentru Titi Damian, atât coborârea, cât și urcarea, în egală măsură importante, capătă o cu totul altă conotație, diferită de a oricăruia dintre cititori, una legată de suflet, de inimă. Aparținând, ca obârșie, înălțimilor Muscelului, încă din copilărie cobora sau urca ulițele, timp de aproape un sfert de veac cât a locuit efectiv în satul natal, pentru că așa i-a fost predestinat, dar chemarea Câmpiei, „cu explozia parfumului florilor de salcâm […], cu imensitatea lanurilor de floarea-soarelui, cu nemărginitul galben, înfiorat, al lanurilor de rapiță, cu dulceața pepenilor ce plesnesc de sănătatea pe care le-o dau soarele și roua dimineții de august”, este atât de puternică, încât l-a acaparat cu totul încă de la prima întâlnire când este dus de mamă la școală, pentru ca, mai târziu, să se stabilească într-un oraș din câmpia ialomițeană. În felul acesta, coborând și urcând „de la, ori spre Muscel”, scriitorul și-a asumat destinul, astfel încât „Muntele și Câmpia au devenit cei doi poli” ai existenței sale, o „pendulare între nostalgia Câmpiei și dorul Muntelui, ca o replică perpetuă la celebrul mit”. Scrise cu inițială majusculă, cele două cuvinte devin toposuri de mare însemnătate pentru autor, viața sa derulându-se între imensitatea Bărăganului și dificultățile Muscelului.
Acest insolit roman autobiografic (așa cum îl numește însuși autorul și cu care sunt de acord, întrucât peste tot se simte talentul unui prozator stăpân pe mijloacele artistice) ne revelează un Titi Damian, protagonistul întâmplărilor pe care însuși le narează, acest muscelean obișnuit cu înălțimile, coborât la șesul nemărginit al Bărăganului, a cărui existență este marcată de o antinomie, „dorul muntelui” versus „nostalgia câmpiei”: „Ajuns în câmpie, mă ardea dorul muntelui; odată urcat, trăiam nostalgia câmpiei”, Din punct de vedere spiritual, în sufletul său nu tresare nicio urmă de regret, pentru că, după un sfert de secol de viață trăită în condițiile aspre ale muntelui, l-a „furat mirajul câmpiei”, în condițiile în care de-abia aici, în „misterul și imensitatea” Bărăganului, i „s-a desăvârșit matricea […] intelectuală, dimensionată de spațiul său nesfârșit”. Dar sufletul, mintea și inima, gândurile toate i-au rămas strâns legate de locurile natale, de „mămica” și „tăticu” (de remarcat valoarea afectivă a acestor diminutive), de muscelenii săi, cărora le va dedica, îndeosebi, tetralogia „Muscelenii: Fagul Umbra, Norul, Ruina”.
Afirmând că elimină, cu bună știință, ficțiunea (deși impresia de weltanschaung m-a însoțit în tot timpul lecturii, prin felul în care decurge narațiunea, prin toate întâmplările rememorate cu un condei de prozator talentat și „pictor” asemenea, din al cărui penel ies peisaje și portrete memorabile, acestea din urmă întregite printr-un dialog viu, antrenant, de parcă s-ar petrece în fața cititorului), autorul prezintă viața „familiei Ion și Stela, împreună cu fiii lor, Titi și Dragoș”, pe fundalul existenței, „după legile firii și ale pământului, a satului Muscelu-Cărămănești, altfel spus, respectând „adevărul istoric, geografic, etnologic, social, religios”.
Autorul își prospectează profunzimile sufletești și ne face cunoscute amintirile sale, surprinzător de exacte și de amănunțite, mai ales că întâmplările rememorate s-au petrecut cu multe decenii înainte. Părinții săi, duios numiți „mămica” și „tăticu” și la această vârstă, dar și toți locuitorii plaiurilor muscelene sunt convinși că soarta lor a fost hotărâtă de Cel de Sus și au conștiința efemerității vieții pe axa timpului care se scurge inexorabil, fără ca acest lucru să influențeze existența lor morală, având în spate acest „bolovan al vieții”, chiar dacă sunt nevoiți să-l urce și/sau să-l coboare, așa cum fac în fiecare zi, având în vedere relieful muntos. Liniștea, cultul muncii, regulile moralei țărănești, strânsa legătură dintre membrii acestei comunități sătești, dintre ei și relieful local (prieten mai tot timpul sau adversar numai în anumite perioade), moștenite din vremuri ancestrale, sunt trăsăturile de bază ale muntenilor din Muscelu-Cărămănești, satul atât de drag scriitorului.
Maturitatea autorului nu influențează cu nimic ineditul și efervescența trăirilor copilului de odinioară, ale cărui pozne, numeroase și pline de imaginație puerilă, sunt iertate sau trecute cu vederea mai ales de către mama, înțelegătoare și iubitoare, convinsă că babă frumoasă și copil cuminte nu s-au mai văzut de când e lumea sau, cum ar spune Lucian Blaga că „înțelepciunea copilului este jocul”. Potrivită, în acest sens, este și părerea humuleșteanului Ion Creangă, care afirmă că oricărui pui de om îi sunt proprii „jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc”, ceea ce explică năzdrăvăniile lui Titi și ale tovarășilor săi de joacă. De altfel, cartea lui Titi Damian se vrea o replică din centrul țării la volumele despre copilărie ale celor doi scriitori din alte secole pentru care prozatorul de astăzi are un adevărat cult.
Ca, de altfel, în întreaga Românie, colectivizarea, după modelul rusesc, este apocalipsa pe care partidul comunist o năpustește asupra satului tradițional, iar împotrivirea, de mai scurtă sau de mai lungă durată, cu mai multă sau cu mai puțină îndârjire a țăranilor, nu durează mult, căci „șapcaliii” care umblau cu „lămuritul” îi obligă să se înscrie în noua formă de exploatare agricolă folosind cele mai abjecte și aberante mijloace, de la abuzurile fizice, la cele mai dureroase pentru părinți, exmatricularea fiilor din școlile pe care le frecventau, mai cu seamă din învățământul secundar. Părinții lui Titi, cu deosebire tatăl, trăiesc umilința, înjosirea și durerea pierderii pământului moștenit din moși-strămoși, trecând prin furcile caudine ale „lămuritului”, tranșând această problemă numai de dragul fiului pe care-l doreau dascăl cu orice preț.
De altfel, autorul constată că, de fapt, dispariția satului tradițional s-a produs în două etape, ambele la fel de vitrege. Prima lovitură a istoriei a constituit-o colectivizarea, urmată de industrializarea masivă cu grave consecințe, deoarece satului „i-au fost smulse energiile tinere, transferate parșiv la orașe, în industrie, sub promisiunea unui trai mai bun”. Paradoxal, când toți românii se așteptau la un reviriment al satului după înlăturarea regimului de tristă amintire, istoria vine cu o doua lovitură, golirea localităților rurale, prin faptul că „puținele energii rămase, după așa-zisa Revoluție din Decembrie, au luat drumul străinătății”, conducând, fatalmente, la îmbătrânirea acestora, la pauperizarea destul de alertă, muncile agricole fiind greu de efectuat și fără consecințe pozitive în asigurarea condițiilor materiale de viață.
Scrisă din preaplinul unui suflet încărcat cu amintiri, fie ele frumoase sau amare, cartea are, ca fundament, iubirea. Iubirea de părinți („mămica”, „tăticu”, „frățiorul” sunt diminutivele relevante pentru profundele sentimente filiale și fraterne, specifice, cândva, tuturor copiilor născuți în mediul rural), iubirea pentru locurile natale, la început, mai apoi iubirea pentru ființa care-i va deveni cealaltă jumătate a existenței sale pentru totdeauna. Aureola acestui înălțător sentiment este dragostea pentru limba strămoșească, pentru cuvânt, căci limba română este „patria” sa, patria noastră, a tuturor, cuprinzând tot ceea ce înseamnă existență, tot ceea ce numim a gândi, a simți și a trăi românește.
Fotografiile anexate întăresc ideea de realitate și, totodată, contribuie, prin imagine, la cunoașterea „eroilor” acestei cărți, pe care am citit-o pe nerăsuflate, întrucât viața mea și a familiei mele a avut un traseu identic, trăind, și noi, aceleași vicisitudini, sub aceleași lovituri ale istoriei. Singura deosebire constă în faptul că, născut și trăit numai în Câmpie, nu s-a mai pus problema „urcușului” și/sau a „coborâșului” stâncii lui Sisif.
De altfel, semnificația urcării și coborârii apare în finalul cărții, „a urca” însemnând pentru Titi Damian, „efort, încrâncenare fizică, tenacitate, voință” (concretizate în dorința fiului de a-și vedea, cât mai des, părinții și satul natal după stabilirea în Bărăganul ialomițean), iar „a coborî” reprezintă un semn de forță interioară de natură morală, de tărie de caracter, de demnitate în fața nenorocirilor de tot felul, dar și de noblețe sufletească.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
