Sărbătorit pe 24 februarie, Dragobetele, Divinitate mitologică, este asimilat cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon la romani. Este considerat fiul Dochiei, Baba Dochia fiind identificată cu întoarcerea primăverii, iar Dragobetele este închipuit ca fiind un bărbat frumos, al cărui suflet este cuprins de dragoste. Zi a îndrăgostiților, început de primăvară, acesta este Dragobetele!
Sărbătorit de tinerii satelor până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 februarie sau la început de martie, Dragobetele datează dinaintea apariției creștinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credința că în această zi și păsările ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări obiceiul a fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocrotește iubirea și poartă noroc îndrăgostiților. Motivaţiile preluării au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasăre” însemnând chiar „mesaj al cerului”. El este Zeul dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile carpatice, numit „Logodnicul Păsărilor”, dar și „Cap de Primăvară”.
Se povestește că în jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, în această zi se adunau fete şi băieţi care discutau, glumeau și cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat; fuga în unele părți era denumită „zburătorit”. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă o ajungea, urma sărutul în văzul tuturor, sărut ce semnifica logodna ludică, care de multe ori era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: „Dragobetele sărută fetele!” Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete fata sau băiatul care să-i placă, era semn că tot anul nu putea fi iubit.
Credinta populară româneasă mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriți de boli tot anul.
Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat frumos, arătos, cu un temperamentul năvalnic.
Simțim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate! Pământul se trezește la viață, natura renaște. Soarele revarsă de pe acum o căldură mângâietoare, vântul suflă din plămânii săi aer mai cald, sângele își schimbă culoarea, inima – pulsațiile, o mireasmă dulce se-mprăștie pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbește, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor mustește, dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai lungi și mai blânde, natura începe să-și arate farmecul. În curând se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da colțul ierbii, copacii vor fi ninși de flori albe.
Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul dragostei…
Copacii sărută statornic văzduhul./ Aripi de gând sărută nevăzutul./ Foame de săruturi, foame de-mbrăţişări…/ Păsările, inoculate cu virusul dragostei,/ se caută fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respiră/ prin vers şi rugăciune.
