La Putna, cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şi-al strămoşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea,/ chemând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ Aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este prezent în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare pentru neputință/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/ Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune/ și-ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta?
Crescând, au început să mă intereseze cărțile din biblioteca casei noastre. Nu îmi amintesc să fi avut ambiții pentru note sau premii, doar acea poftă de a afla cât mai multe din cărți. Deschideam atlasul vechi și îl rugam pe tata să-mi arate unde m-am născut. Cam pe atunci tata a considerat că trebuie să-mi ţină câteva lecţii de istorie: „În urma pactului dintre Hitler şi Stalin, Basarabia, Bucovina de Nord, mai corect spus Nordica Bucovină şi Herţa, adică 51.000 de kilometri pătraţi din pământul nostru românesc ne-au fost furaţi. După un an, în iunie 1941, Hitler a atacat Rusia. După abdicarea regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu a fost prim ministru şi conducătorul statului. Noi, spunea tata, am luptat alături de armata germană. Ion Antonescu a ordonat: „Soldaţi, treceţi Prutul!”, să putem ajunge la Nistru, să recucerim teritoriul furat”.
Pentru mine era cam greu să înţeleg explicațiile la acea vârstă fragedă. Mă vedea nedumerită, deşi îmi repetase de multe ori acel episod al istoriei. Odată a recurs la o explicaţie de care îmi amintesc clar: „Uite, aici avem o grădină, pământul pe care călcăm în fiecare zi, pe care-l săpăm şi punem seminţe în fiecare primăvară. Chiar tu ai pus nişte seminţe de flori, nu? Dacă ar veni cineva şi ar spune într-o zi că nu mai este grădina ta, ci a lui, şi ar face ce-ar vrea cu ea, ar muta gardul sub ochii tăi, ai fi de acord?” „Nu, sigur că nu!” „Ei, să ţii minte draga tatii, că o ţară nu trebuie să cedeze nici un metru pătrat de pământ unui străin şi nici să se lase furată!” „Şi de ce ne-am lăsat furaţi?” Tata a dat drumul unui râs nervos: „Este un proverb francez, draga tatii, de fapt este un vers dintr-o fabulă a lui La Fontaine: «La raison du plus forte, est toujour la meilleure».
Cu trecerea anilor, m-am izbit de multe ori de adevărul acestui proverb…
A trecut puțin timp și îl auzisem pe tata spunându-i și repetându-i mamei: „dacă ne vor distruge credința, bisericile, țara noastră nu va mai prospera”. Nu prea înțelegeam nici această premoniție a tatei, dar simțeam că este ceva de temut. Religia pentru tineri devenise plimbarea pe strada principală, strada Victoriei. Eram încă prea neștiutoare pentru așa ceva, joaca și sportul suplineau încă timpul meu liber. În diminețile de duminică părinții nu mai mergeau la Biserică, nu mai aveam acea bucurie deosebită a sufletelor și cântam pe atunci, la pian, romanța „Tristă-i duminica zilelor mele”.
Fragment din cartea „Popasurile vieții” în curs de apariție.
La Putna, cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şi-al strămoşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea,/ chemând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ Aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este prezent în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare pentru neputință/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/ Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune/ și-ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta?
Crescând, au început să mă intereseze cărțile din biblioteca casei noastre. Nu îmi amintesc să fi avut ambiții pentru note sau premii, doar acea poftă de a afla cât mai multe din cărți. Deschideam atlasul vechi și îl rugam pe tata să-mi arate unde m-am născut. Cam pe atunci tata a considerat că trebuie să-mi ţină câteva lecţii de istorie: „În urma pactului dintre Hitler şi Stalin, Basarabia, Bucovina de Nord, mai corect spus Nordica Bucovină şi Herţa, adică 51.000 de kilometri pătraţi din pământul nostru românesc ne-au fost furaţi. După un an, în iunie 1941, Hitler a atacat Rusia. După abdicarea regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu a fost prim ministru şi conducătorul statului. Noi, spunea tata, am luptat alături de armata germană. Ion Antonescu a ordonat: „Soldaţi, treceţi Prutul!”, să putem ajunge la Nistru, să recucerim teritoriul furat”.
Pentru mine era cam greu să înţeleg explicațiile la acea vârstă fragedă. Mă vedea nedumerită, deşi îmi repetase de multe ori acel episod al istoriei. Odată a recurs la o explicaţie de care îmi amintesc clar: „Uite, aici avem o grădină, pământul pe care călcăm în fiecare zi, pe care-l săpăm şi punem seminţe în fiecare primăvară. Chiar tu ai pus nişte seminţe de flori, nu? Dacă ar veni cineva şi ar spune într-o zi că nu mai este grădina ta, ci a lui, şi ar face ce-ar vrea cu ea, ar muta gardul sub ochii tăi, ai fi de acord?” „Nu, sigur că nu!” „Ei, să ţii minte draga tatii, că o ţară nu trebuie să cedeze nici un metru pătrat de pământ unui străin şi nici să se lase furată!” „Şi de ce ne-am lăsat furaţi?” Tata a dat drumul unui râs nervos: „Este un proverb francez, draga tatii, de fapt este un vers dintr-o fabulă a lui La Fontaine: «La raison du plus forte, est toujour la meilleure». Cu trecerea anilor, m-am izbit de multe ori de adevărul acestui proverb…
A trecut puțin timp și îl auzisem pe tata spunându-i și repetându-i mamei: „dacă ne vor distruge credința, bisericile, țara noastră nu va mai prospera”. Nu prea înțelegeam nici această premoniție a tatei, dar simțeam că este ceva de temut. Religia pentru tineri devenise plimbarea pe strada principală, strada Victoriei. Eram încă prea neștiutoare pentru așa ceva, joaca și sportul suplineau încă timpul meu liber. În diminețile de duminică părinții nu mai mergeau la Biserică, nu mai aveam acea bucurie deosebită a sufletelor și cântam pe atunci, la pian, romanța „Tristă-i duminica zilelor mele”.
