„Dromichet a fost zeul ce-a pogorît
să moară printre oameni!”
(Aurel Petrescu)
VATRA DACIEI străbune, care îmbrăţişa Carpaţii – Dunărea – Marea Neagră – Munţii Slovaciei – Moravia – Dunărea Mijlocie – Munţii Haemus (Balcani) – Tyras (Nistru) – Dalmaţia – Panonia – Tisa – Pind – Macedonia – Olympos – Podolia se sprijinea pe cele patru mari hotare – cele 4 puncte cardinale: Est – dincolo de Bug (Hipanis); Vest – Alpii Dinarici şi Peninsula Italică; Nord – Alpii Austriei, Boemia, Valea Vistulei (renumita cetate Getidava) ; Sud – Marea Marmara şi Marea Egee.
Pământul geto– dac, pământul nostru românesc, al vlahilor a fost înfrăţit din geana omenirii cu istoria acestui popor primordial (pelasgo-get), căruia i-a dat bogăţia şi înfăţişarea sa, pentru a se întrupa apoi din sufletul lui frumos, curat, demn şi omenos, devenind unul dintre cele mai bogate şi mai frumoase tărâmuri din arealul universal.
Varietatea geografică alcătuită din câmpii, dealuri, podişuri, munţi, ape, însumează o perfectă armonizare care asumă propria particularitate, UNICITATEA spaţiului ce îşi pune sigiliul, pecetea, amprenta, deopotrivă pe fiinţa individuală şi cea naţională.
„Destinul unui neam nu este decât istoria lui implicită şi istoria nu este decât destinul explicit. Aparţinem acestei istorii, fiindcă istoria acestui pământ şi a acestui neam ne-a imprimat un DESTIN, în care suntem, fiecare din noi, un element, anonim sau nu. Istoria neamului românesc determină destinul oricărui român, destin care, ca şi fluviul DUNĂREA, îl poartă ca pe un val pe drumul prescris de geografie şi de timp.” (Anton Dimitriu, Terra Mirabilis, în vol. Retrospective, ed. Gabriel Gheorghe, Ed. Tehnică, Bucureşti-1991, p. 18)
Filosoful a uitat însă elementele esenţiale ale DESTINULUI Geto-dacilor, Dumnezeu şi Strămoşii noştrii prin Mamele, Învăţătorii, Monahii, Preoţii, Poeţii, Filosofii, Teologii, Artiştii, Eroii, Martirii, Geniile, Profeţii, Sfinţii, Voievozii, Marii Comandanţi, Elita conducătoare – IZVORUL creaţiei spirituale a Neamului.
Soarta ori Destinul unei persoane sau al unui popor, naţie, neam sunt hărăzite de Dumnezeu în funcţie de Calea parcursă de Om de la Chip la Asemănarea cu Hristos.
Destinul creştinului ortodox geto-daco-român este consubstanţial cu jertfa mistică în care sălăşluiesc harul, libertatea, adevărul, dreptatea, credinţa, curajul, răbdarea, nădejdea, crucea, iubirea de Patrie, de Neam şi Dragostea de Dumnezeu.
Mihail Eminescu s-a asumat Destinului Neamului, al poporului, aşa cum l-a simţit, aşa cum l-a trăit, aşa cum s-a jertfit prin creaţia sa lirico-epico-profetică. „Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte,/ El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,/ Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg./ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg… Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,/ Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?” (Eminescu, OPERE. I. Poezii. Scrisoarea IV. Coord. ediţiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas – Chişinău – Moldova, 2008, p. 148)
Din Trunchiul pelasgo-geto-trac cele mai renumite neamuri erau: pelasgii descendenţi din „Pelasg, fiul vechiului pământean, al celui născut din pământ.” (ION) Adam în limba sacră pelasgă, înseamnă pământ. (Aeschyl Supplices. v. 250)
Asiu relata că, „Pe Pelasg, cel asemenea zeilor, l-a născut Pământul cel negru pe coamele munţilor celor înalţi, ca să fie începătorul rasei muritorilor.” (Pausanius, Descriptio Graeciae.VIII. 1.4. – Cf. Dionysiu Halicarnas, Antiquitatae Romană I. 36. – Quintillian, Institutionae III. 77).
De pe coamele munţilor celor înalţi au traversat Tracia, Macedonia, ocupând Epirul, Thessalia, Grecia centrală, Peloponesul, Peninsula Balcanică, Asia Mică, Siria, Egiptul, Palestina. (Duruy, Histoire des Grecs, Tome I. 1887, p. 44; Morgan, Recher-ches sur les origines de l’Egypte. L’age de la pierre et les metaux, Paris, 1896-1897).
Geţii (messageţii/ bessii), care stăpâneau ţinuturile dintre Marea Albastră* şi Marea Caspică, cum afirma getul Iordanes în Getica sa, dar mai ales că sunt un „Neam straşnic de tot – fortes Gatae gens Sortissima, despre care stă scris că urma să pustiască chiar şi ţara Iudeii.” (Cf. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 64). *(vezi Eminescu – Tomyris…, partea a II a, p. 4)
Geţii ating apogeul în secolul VI î.Hr., în vremea strălucitei regine Tomyris, învingătoarea împăratului perşilor Cyrus cel Mare.
Scyţii, stăpâneau zona Mării Caspice, fiind înrudiţi cu perşii. Ulterior au ocupat Dobrogea, fiind asimilaţi de geţi, de la sciţi rămânând denumirea de Scythia Minor, iar bessi se aflau situaţi între munţii Balcani şi Rhodope cu capitala la Bessapara.
Hiperboreii legendarului Boreas, domneau peste părţile de nord ale Dunării de Jos şi ale Mării Albastre. Agatyrşii ocupau bazinul superior al Mureşului până pe coasta de răsărit a Carpaţilor, astăzi zona Bacău, Suceava. Illyrii, stăpâneau toate ţinuturile înspre apus de Thessalia şi Macedonia, Marea Adriatică, Dalmaţia, până la Albania de azi. Carpo-dacii, se întindeau de la gurile Dunării până la cele ale Niprului, Geto-dacii ocupau teritoriul dintre Nistru-Marea Albastră-Dunăre-Tisa.
Odrysii – tracii balcanici locuiau în estul Peninsulei Balcanice, sudul Dunării, reuşind să întemeieze un regat puternic în secolul V î.Hr., sub regele Teres I, iar sub fiul său Sitalces, odrysii i-au în stăpânire Dobrogea, încercând să unească pentru o perioadă scurtă triburile getice şi tracice de la nord şi sud de Dunăre. Tot la sud de Dunăre se mai aflau triburile bessilor şi ale moesilor. Regatul Odrysilor a fost invadat de macedonenii lui Filip al II-lea, în anul 341 î.Hr., şi de sciţii lui Ateas. Regele geto-odrysilor Hristianorum*, iniţial nu este biruit de cele două armate înrudite, dar cade în luptă şi regatul său este cucerit de regele Filip al II-lea al Macedoniei. În anul 339 î.Hr., Filip se întoarce împotriva fostului aliat Ateas, care piere în luptă, ocupând pentru scurt timp toată Dobrogea.
* H. Daicoviciu, comite o mare eroare când susţine că, „rex Hristianorum” – rege al histrienilor care, evident, nu poate fi un rege al oraşului (corect Cetăţii) Histria (aceasta era republică sclavagistă!), ci numai un şef de grupări familiare al geţilor dunăreni (de la Istru) sau din jurul Histriei.” (Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1965, p. 60)
În Istoria neamul nostru primordial pelasgo-geto-daco-român, până la instaurarea regimului comunist, oficial în anul 1948, n-a existat formă de guvernământ republică.
Există GENEZA divină prin care s-a creat Familia primară, Obştea familiei primare care s-a mărit prin uniuni de familii = Trib, Cnezat, uniuni de triburi, cânezate = Voievodat, uniuni de voievodate = Regat, uniuni de regate = Imperiu.
Geto-odrysii, cer ajutor regelui get al Munteniei Gudila, care-l înving pe Filip al II-lea, fiind nevoit să ceară pace, ca apoi la scurt timp să devină ginerele regelui muntean prin căsătoria cu prinţesa Medopa. În anul 336 î.Hr., Filip moare asasinat, iar geto-odrysii au reuşit să-i alunge pe macedoneni. Tronul Macedoniei este ocupat de fiul său Alexandru, care încercă să refacă ocuparea Dobrogei, fără succes însă.
În anul 326 î.Hr., Alexandru şi-a trimis generalul Zopyrion în fruntea unei armate de 30.000 de ostaşi să ocupe cetatea getă Olbia din nordul Mării Albastre, de lângă gurile Bugului. Asediul a eşuat, în retragere Zopyrion este ucis şi armata spulberată.
În acea perioadă de războaie fraterne în VATRA binecuvântată a Valahiei Mici, apare marele Rege Dromichaites (sec. IV-III,î.Hr.), care a reuşit înainte de anul 300 î.Hr.,să-şi organizeze o armată puternică cu care a unit într-un mănunchi triburile geto-dace din provinciile Câmpiei muntene, întemeind un mare şi temut regat.
Pe malul lacului Mavroneri se bucura de un cadru pitoresc, mirific cetatea Pella, cea care va deveni faimoasă prin alegerea lui Filip al II-lea, de a-i fi capitală şi prin naşterea thesalianului Lysimach, care remarcat de Filip, ajunge un militar capabil. După asasinarea protectorului său Filip, ajunge sub fiul acestuia, Alexandru, şeful gardei sale, urmându-l în toate campaniile militare când Alexandru ajunge cel mai tânăr împărat, iar el mare general. După moartea împăratului diadohi, urmaşii lui Alexandru cel Mare au împărţit teritoriile imperiului spre administrare:
Antigonos și Demetrios fiul său, au luat Siria şi Mesopotamia de Nord în Asia Mică; Ptolemeu în Egipt; Seleucos în Babilon; Cassandru în Macedonia, iar Lysimach în Tracia şi Ionia. Din anul 306 î.Hr., generalii administratori s-au autoproclamat regi peste teritoriile respective, declanşând astfel lupta pentru competiţie şi supremaţie. Lysimach regele Traciei se mândrea cu cei doi copii ai săi Agathocles şi frumoasa Leuce, dar regele dorea ceva şi mai mult. Dorea să devină împărat.
De Arsinoe, soţia lui se interesa mai puţin, chiar deloc. Avea la îndemână tezaurele aduse din Nil, Babilon şi Tracia pe care o mărise de la sud de Istru, la peninsula Chalcidică şi Bosfor, după ce a reuşit să rezidească celebra cetate Troia.
În anul 313 î.Hr., apar garnizoane macedonene în zona litoralului pontic, fapt ce v-a conduce la izbucnirea unei mari răscoale declanşată de geto-dacii Cetatăţii Callatis. „În vremea aceea, consemnează Diodor din Sicilia, callatienii, care locuiesc părţile din stînga Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lysimach – pe care o aveau de la el – şi au dobândit neatîrnarea. Eliberînd în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dînşii o alianţă, ca să se războiască laolaltă împotriva agresorului.” (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2; Reliquiae, XXI, 11-12)
Lysimach a pregătit revanşa în anul următor împotriva callatienilor, dar forţa trimisă în ajutorul lor de Antigonos şi odrysii conduşi de regele Seuthes, i-au dejucat planul machedonului. Bătălia s-a dat în trecătorile sudice ale munţilor Haemus, fără învinşi, fără învingători, dar cu pierderi de ambele părţi. Lysimach încearcă a treia campanie împotriva bravilor callatieni între 310-309 î.Hr., care s-a soldat cu un eşec total.
Victoria de la Ipsos împotriva rivalului Antigonos din anul 301 î. Hr., i-a aţâţat pofta lui Lysimach înspre ţara lui Dromichaites. Ştia de faima geţilor lui care erau viteji, drepţi, morali, practicau asceza, askesis, mâncând miere, brânză, lapte, peşte, uneori şi puţin vin. Erau năprasnici în luptă, cumpătaţi şi zeloşi în religia zamoxiană, cucernici în relaţia cu sacerdoţii lor pleistoi, profeţii care urmau voinţa cerului lui Zamolxis pe pământ. Cu toate aceste caracteristici ale straşnicilor geţi, Lysimach pune la cale expediţii de cucerire în ţinuturile aparţinătoare marelui Dromichaites.
Dromichaites, monarhul tânăr, frumos, brav, iscusit, cumpătat, ambiţios, înţelept, viteaz, pregătise adversarului „frate” o armată numeroasă, educată, călită în lupte, cu „bărbaţi foarte pricepuţi în războaie.” (Pausanius, lib. III. 19. 11)
Regele Dromichaites a folosit mai întâi tactica „pământului pârjolit” şi hărţuiala rapidă, neîntreruptă, de gherilă, călăreţi rapizi şi arcaşi neîntrecuţi. Când a considerat momentul oportun după ce a stârnit groaza din toate părţile în rândul armatei duşmane, rărind-o şi înfometând-o, a pregătit atacul frontal, astfel că lângă grosul oastei sale s-au alăturau legiunile de amazoane, iscusitele luptătoare în mânuirea arcului, sabiei şi călăreţe ca fulgerul, care trăiau la nord de Istru.
Amazoanele păreau o comuniune de gemene cu înfăţişarea asemănătoare, în trup atletic şi chip frumos, cu „plete lungi, ochii albaştri şi gene negre. Obrazul fin. Gura cărnoasă şi-arcuită. Bărbia cu gropiţă, umerii laţi şi rotunji, picioare vânjoase.” (Aurel Petrescu, DROMICHET, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988, p. 109-110)
Fecioarele, Femeile, Mamele geto-dace aveau înălţimea medie, cu chip luminos, fruntea boltită, ochii pătrunzători dincolo de linia lor arcuită, părul lung împletit în două sau o singură coadă, de culoare castanie, brună sau de aur, atârnând pe spate, pe piept sau strâns în coroniţă pe cap, cu băsmăluţă albă ori neagră prinsă la ceafă, rumene în obraji, fruntea catifelată de piersică, trupul svelt, cu sâni tremurători şi pulpe prelungi, îmbrăcate în cămeşi albe, brodate, lungi, cu iie de borangic cu flori vii, colorate, cusute în chenar peste care se încingeau cu fote negre garnisite cu fir de aur, având mersul legănat, cu călcătură smerită, astfel că privirile celor curioşi cădeau adesea „pe robusteţea delicată a sînilor ce tremurau sub borangicul subţire al iiei, înfrăţind vârstele copilăriei cu vârsta adolescenţei.” (ibid., p. 125)
„Femeile dace par să fi fost frumoase, de o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă.” (Hadrian Daicoviciu, Dacii…, op. cit., p. 22)
Bătălia din anul 297 î.Hr., condusă chibzuit de marele rege şi strateg muntean a fost rapidă şi nimicitoare. Prins în cursa getului, Lysimach însuşi „ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi reuşi să scape cu fuga, în timp ce fiul său Agathocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi.” (Pausanius, Perieghesis tes Ellados, I, 9, 5.)
După biruinţă, Dromichaites alături de Sfatul bătrânilor şi comandanţii Armatei a hotărât legile lor frumoase. Fiecare ostaş participant la luptă a primit câte un cal şi armele prizonierului sau ale celui ucis. Din caii rămaşi se încredinţau familiilor fără animale să se poată folosi de ei, dar şi să poată fi rechiziţionaţi în caz de luptă. O parte din prizonieri puteau fi răscumpăraţi, restul erau folosiţi la fortificaţii strategice. Cei care fugeau erau prinşi şi folosiţi la minele de aur şi argint din Munţii Carpaţi.
Pe Agathocles l-au tratat ca şi cum ar fi fost aliat sau un oaspete de seamă. A fost o continuă sărbătoare pentru trac. Dromichaites a dorit şi a reuşit să-i insufle cinstea, omenia, morala, educaţia, tradiţia, cultul pentru martiri şi eroi, pentru locurile sacre ale geţilor. Prizonieratul lui de 2-3 ani, a fost transformat de Marele Rege şi sacerdoţii săi, alături de tinerii geto-daci într-o înaltă şcoală catehetică – zamolxiană.
Preoţii regelui Dromichaites au înveşmântat pe cerul dac, curcubeul tinereţii lor – zelul simţirii sufletului pur cu sclipirile misticii serafice pogorâte din lumina Profetului Zamolxis – premergătoare Răsăritului Ortodox al misticii Evangheliei lui HRISTOS, într-un TOT de Cer şi Pământ, de Om şi Ţară, de Om şi Zeu, de Sine şi Univers!
„Voi sînteţi aceia care veţi duce Ţara către fiinţa sa eternă! Nu uitaţi nici o clipă să întoarceţi ţara spre izvoarele ei, cum v-aţi întors sufletul spre Sanctuarul de-aici. Crescut-am cu toţii în puterile Zeului. Zeul, el însuşi lărgitu-şi-a în lumea lui fără margini, inima pentru voi. Bucuriei cei mari şi durerii adînci, noi i-am dat o nouă simţire. Durerii i-am dat o bucurie a ei, pe cînd bucuriei tristeţe, care ne-apropie de simţirea zeiască…Mila e fericirea de-a găsi zeul din suflet, iubind pe aproapele. Mutaţi-vă deci în faptele voastre, în Casa din suflet, iubind pe aproapele şi-n suflet deschideţi ferestre către zările lumii! Tu porţi în tine, om, un prieten sublim pe care încă nu l-ai cunoscut. Căci zeul se-ascunde în tine, ca tu să-l găseşti. Şi cel care-şi sacrifică plăcerile şi opera pentru sufletul său, ca pentru zeul său, care înseamnă principiul lucrurilor, puterea creatoare a universului, ajunge la desăvârşire!” (Bellagines…, apud Aurel Petrescu, Dromichet, op. cit., p. 362-363)
Cinstea, omenia, cumpătarea, înţelepciunea, demnitatea, morala şi autoritatea regelui Dromichaites au lăsat posterităţii să înţeleagă de ce Creştinismul a fost atât de bine primit în Dacia, ca şi cum s-ar fi întors ACASĂ.
De fapt s-a întors ACASĂ!
Strămoşii noştri geto-daci, drepţi şi viteji erau pregătiţi sufleteşte prin religia lui Zamolxe, să îmbrăţişeze cuvintele lui Iisus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Evanghelia după Matei, cap. 5, 44-48)
Profetul Zamolxe a fost deci, primul Înaintemergător al Mântuitorului HRISTOS!
Marele Dromichaites i-a demonstrat lui Lysimach, respectiv lui Agathocles că geţii nu vor război cu nimeni, nici cu rudele lor, ci ei doar îşi apără Patria şi poporul binecuvântate de Dumnezeu şi de Profetul lor. „Aşa erau protopărinţii neamului românesc, scria prof. Ion Lupaş, popor viteaz, însufleţit de o puternică şi avântată credinţă în nemurirea sufletului, gata de orice jertfă pentru ţară, dispreţuitor al morţii şi plin de încredere în biruinţa luminii asupra întunericului, în triumful celor cereşti asupra celor pământeşti – însuşire ce ar putea fi interpretată şi ca un fel de anticipaţiune a preceptelor răspândite prin propăvăduirea Evangheliei lui Hristos.” (Prof. Ioan Lupaş, mb. Acad. Română, Istoria românilor pentru cursul superior, ed. a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, p. 38)
Lysimach n-a înţeles nimic din mărinimia şi jertfa regelui geto-dac Dromichaites, astfel că a revenit la Dunăre cu oaste mare ca să-şi ia revanşa. A pierdut fulgerător, fiind nevoit să încheie pace şi să restituie teritoriile ocupate din dreapta Istrului.
A treia campanie împotriva biruitorului Dromichaites a avut loc în anul 292 î.Hr. De data aceasta Lysimach era însoţit de 100.000 de soldaţi, aţâţaţi după jaf şi bogăţii.
Dromichaites a folosit aceeaşi strategie de pârjolire, de hărţuire continuă, de atac rapid şi concentrat, de intimidare, de înfometare, de înspăimântare. „Armata lui Lysimach, scria Diodor din Sicilia, era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să renunţe şi să scape prin fugă.” ( Diodor din Sicilia, XXI, 12, 1.)
Lysimach nu şi-a ascultat generalii. S-a încăpăţânat, agăţându-se de orgoliul său de rege trac, mai ales că pierduse de două ori, ţinând morţiş să fie din nou înfrânt. „Învins de către Dromichaites şi silit să se predea împreună cu toată oştirea, din pricina setei – scrie Plutarh – , după ce bău apă şi ajunse sclav, Lysimach spuse: <<O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!>> (Plutarh, Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos)
Două lucruri esenţiale au cântărit în tratamentul terapeutic aplicat prizonierilor, OMENIA regească a învingătorului şi chipul SUBLIM, princiar a Leucei, care-i „dădeau frumuseţii ei de zeiţă mai întâi farmecul delicat al împlinirii umane. Însă între chipul ei de afară şi cel din lăuntru sta marea-ntrebare cu nedumeririle ei. Leuce avea un suflet candid. Bucuria ei calmă şi neştiutul surîs, sub ochii ei umezi, peste care lăsa visător genele negre, păreau pentru toţi un balsam. Cânta la o liră amintind de marele Orfeu.” (Aurel Petrescu, op. cit., p. 85)
Cerul şi pământul Daciei muntene îmbrăţişau pe Marele învingător cu întreaga şi sacra lor splendoare ce se risipea doldora peste rege, până la prinţesa Leuce care îl privea admirativ cu mii de ochi. „Dromichaites avea statura impunătoare a unui imperator, şi ceea ce i se părea inexplicabil era că pe umerii voinici prindeau sub pelerina albă alunecări de vis… Mâinille lui aveau o energie şi o linişte care-i veneau din suflet… Ochii lui mari priveau departe, şi unde el privea se deschideau căi de lumină.” (Aurel Petrescu, op. cit., p. 210-211)
Ţara geţilor lui Dromichaites era destul de bogată, cu relief variat, cu climă temperată, cu ape pline cu peşti, cu câmpii şi dealuri mănoase în vegetaţie pentru turmele de mioare, capre, bovine, herghelii de cai, cu viţă de vie aleasă, culturi de grâu, mei, de orz, de mirodenii, cu subsolul pământului plin cu aur, cu argint, cu aramă, cu fier, cu cărbune, cu sare, cu case de piatră pentru caste şi din lemn zidite cu lut pentru oamenii harnici de rând. Antrenamentul ostaşilor care era destul de riguros, focul luptelor dese şi religia nemuririi îi făcea de nebiruit.
Prin relatările lui Ptolemeu al lui Lagos, privind campania lui Alexandru Macedon la Istru, mărturii transmise de Arrian, aflăm că geţii se ocupau cu „pescuitul şi cu comerţul, folosind în acest scop nenumărate luntre monoxyle şi că practicau şi o agricultură foarte mănoasă. După trecerea Dunării, pedestraşii macedoneni trebuiseră să culce grîul înalt cu suliţele lor lungi, sarissae, ţinute de-a curmezişul, pentru a face drum cavaleriei.” (Cf. Istoria Poporului Român, sub redacţia Acad. Andrei Oţetea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1970, p. 44)
Pământul era roditor, primitor şi ospitalier pentru poporul din neamul lui Zamolxe.
Medicina stăpânea de multe veacuri ţările geto-dace, iar monahismul zamolxian domina secular zonele muntoase. Arcul carpatin a fost prima zonă industrială, a Europei trace, respectiv a lumii. „Metodele de extracţie a minereului de aur şi zdrobirea lui cu ajutorul sistemelor mecanice, bazate pe forţa apei, sursele de energie, apa, lemnul pădurilor, cărbunele, ţiţeiul. Toate aceste activităţi, presupun o evoluţie remarcabilă a tehnicii şi un rafinament aparte în măiestria şi gustul pentru bijuterii.” (Iosif Constantin Drăgan, Idealuri şi Destine – eseu asupra evoluţiei conştiinţei europene. Ed. Cartea Românească, Bucureşti-1977, p. 45)
Trebuie să subliniem faptul că nu au existat niciodată cetăţi greceşti pe litoralul Mării Albastre.* (vezi Eminescu – Tomyris, partea a II a, p. 4)
O parte din cetăţi au fost ocupate temporar, dar nu fondate de greci. Au existat doar CETĂŢI GETO – DACE întemeiate de regii geto – daci – odrysi precum APOLLONIA, construită de Apollo Hyperboreul, TOMIS, ridicată de regina Tomyris, TYRAS – Cetatea Albă, înălţată de Teres/ Teras, regele odrysilor, HISTRIA, ridicată de regele Hristianorum, DIONYSOPOLIS (Balcik), întemeiată de geţi în sec. VI î.Hr., OLBIA, ridicată de geţi la finele sec. VII î.Hr, pe coasta de nord a Mării Albastre, la gura fluviului Hypanis (Bugul de astăzi), ori CALLATIS, „ridicată cu multe secole chiar de geto-dacii băştinaşi în Dobrogea.” (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 71)
În epoca prehristică, Dacia Pontică – Schythia Minor se bucura de aceeaşi veneraţie ca lumea greacă şi cea latină, toate aparţinând de fapt aceluiaşi Stejar milenar – pelasgo-thraco-get, privind interferenţele spirituale, religioase, culturale, politice, economice, cosmologice.
În marile cetăţi geto-dace de pe ţărmul Mării Albastre: Callatis, Tomis, Histria (fondate în sec. al VII-lea î.Hr.) se remarca prezenţa unor Şcoli cu o veche şi înfloritoare tradiţie în care excelau: literatura, retorica, filosofia, astrologia, lăsându-şi faima şi nemurirea în mari personalităţi: Demetrios de Callatis (sec. III, î. d. Hr.), cu studii de istorie şi geografie despre Europa şi Asia, în 20 de volume; Istros Callatianos (sec. III, î. d. Hr.), tratat Despre tragedie; Satyros de Callatis – Peripateticul (sec. III, î. d. Hr.), părintele biografiei, biografii închinate unor scriitori ca Euripide, ori filosofi precum Pitagora, Empedocles, Zenon, Anaxagora, Socrate, Platon, Diogenes Laertios ş.a. (Hristo M. Danov, Tracia antică. Trad. prof. univ. dr. Constantin Velichi. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1976; Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, p. 12, 26; III, p. 9; VI, p. 21; VIII, p. 40, 48, 53; IX, p. 26)
A rămas celebră şi nemuritoare vorba de duh a înţeleptului rege Dromichaites, spusă regelui învins Lysimach şi prin el întregii omeniri: NOI N-AM FĂCUT IMPERII CUCERIND. NE-AM CUCERIT PE NOI FĂCÂND IMPERII!
Ca Biruinţa să fie deplină şi bucuria deopotrivă Dromichaites a oferit o masă regală oaspeţilor-prizonieri şi una modestă lor, caracteristică geto-dacilor şi urmaşilor lor.
Masa geto-dacilor, a învingătorilor în frunte cu regele lor, se înşira prin mesele joase cu lemnul pârlit la flacără, cu trei picioare, cu scaune mici şi rotunde tot de lemn cu trei picioare, iar mâncarea fiartă era pusă în blide de lut ars, smălţuit şi servită cu linguri de lemn, alături de fripturile de oaie şi de viţel, brânză afumată, peşte, turtoi de mei, lângă care stăteau cornurile de bou ferecate, pentru băut şi marea bucurie a ostaşilor, a comandanţilor şi a preoţilor zamolxieni.
Masa învinşilor se întindea prin alte mese înalte, construite din lemn de stejar masiv, ferecate cu aur şi argint pe toate laturile de sus, sculpate cu ornamente dacice, prevăzute cu jilţuri din acelaşi material, dar căptuşite cu piei de oi, de capre, de lupi ori de urşi. Vesela care era din aurul şi argintul cel mai bun, oferea „măsline cu icre, stridii cu suc de lămâie, homar, somn fript, peste care plutea un sos de tomate cu mirodeni picante, nisetrul, morunul prinşi în apele Pontului, vânatul de păsări pătrunse în cuptoare cu tăvi înăbuşite cu vin roşu, pilaf cu petale de rose prinse-n dulceaţă, portocale, bliduri de aur în care se turna vinul cel negru din amfore.” (Aurel Petrescu, op. cit., p. 216-217)
„După meritata corecţie militară, scrie istoricul G.D. Iscru, oferită trufaşului rege pe câmpul de luptă, Dromichaites, omul politic înţelept, i-a oferit ulterior cunoscuta lecţie de morală, modestie şi generozitate – masă bogată, cu vase preţioase, faţă de masa modestă şi din vase de lut a geto-dacilor – tălmăcită pe loc de însuşi Dromichaites, care a încheiat dojenitor ca un avertisment pe care îl vom regăsi la urmaşii geto-dacilor, la români, în momente similare: <<De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate să scape sub cerul liber?>>” (Diodor, XXI/ 12, 6 – cf. 112/ I, 197-199; v. şi 41, ed. a II-a, p. 131)
Cunoscuta conversaţie cu Lysimach a avut loc la cetatea Slon-Helis, la templu Cibelei de la Aluniş. Pilda de generozitate regească a lui Dromichaites a avut un efect fericit, apoi a urmat eliberarea ostaticilor, după ce s-a încheiat pacea între cele două neamuri, pecetluindu-se sublim prin căsătoria getului argeşean cu frumoasa Leuce, binecuvântată de marele preot.
Mândra Cetate SLON-HELIS participa şi ea deplin la bucuria tuturor geţilor.
În afară de „Biblioteca istorică” a lui Diodor din Sicilia, „Geographia” lui Strabon şi „Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos”, a lui Plutarh, alte informaţii s-au găsit în scrierea hieratică. „La Sinaia (la mănăstire) s-au aflat, în timpul lui Carol I, multe plăcuţe de aur cu scriere hieratică. Din câte ştim, aurul a dispărut (prin grija monarhului, care a construit Castelul Peleş n.a.), dar la intervenţia lui Iorga s-au turnat inscripţiile în plumb. Una dintre ele având-o în fotocopie, o vom „tălmăci”: „Dromiket l-a piscu Slon scorni Alfabet Apol e sînta Limbă o Daco-română l-a Slon fu IO prisc Minos Grai Cronos…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv, Craiova, p.160)
„Acest rege şi mare preot a creat la Slon un cod al limbii daco-română. De la Cosia – Centrul Spiritual al Antichităţii, a fost copiat cronicul Isis, apoi iota Cosiei e arsă şi apare modelul corintic.” (Tudor Diaconu, op. cit., p.163)
Bucuria lui Lysimach a fost spulberată de veşti năucitoare, poporul din patrie l-a înlocuit cu fiul său Agathocles, iar soţia Arsinoe a fugit cu tezaurul de la Calliacra.
Finalul pentru Lysimach a fost întunecat pe deplin. Şi-a ucis fiul şi odată cu el întreaga sa autoritate. Apoi a pierit şi el în lupta cu regele Seleucos. Tracia l-a cerut rege pe Dromichaites, care a strălucit între Răsăritul şi Azurul monarhic, ca un Zeu.
OMUL
„A fost un munte, ieri, aici? Azi nu e!/ Ca umbra nopţii s-a topit în soare!/ iar, dincolo, în vechea trecătoare – /Ieri încă nevăzut – un munte suie!// A fost un rîuşor mai ieri, se pare/ Ce-n van cercase stînca s-o supuie?/ Azi, împresoară munţii pîn’ la brîie,/ Cu braţe largi, o uriaşă Mare!// Sîlhoasă pîclă-a fost şi beznă deasă/ Mai ieri, p-aici, iar azi e-un cer de astre!/ Desferecată-i zarea luminoasă/ În ochiul luminos al Vremii noastre.// Ce zeu milos ne-a şters din geană plînsul?/ Mă uit la Om şi Zeu-L văd într-însul!” (Tudor George, Dacica, Ed. Militară, Bucureşti-1984)
————————————————
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț, 22.02.2022
