Motto: „Trecutul, prezentul și viitorul locuiesc simultan în fiecare om, poziționarea pe axa timpului fiind doar o chestiune de convenție.” — Manualul Tehnologiilor Inovative
Spațiul cosmic se întindea la nesfârșit în fața navei ce înainta cu o viteză apropiată de cea a luminii. Noile tehnologii de construcție permiteau trecerea la nivel subcuantic a interacțiunii dintre particulele ce compuneau imensul corp zburător și structura spațio-temporală a universului. În urmă rămase Pământul, un obiect rotund și albastru plutind în vastitatea infinită a cosmosului. Călătoria nu dura mult, doar o oră din momentul trecerii pe modul de deplasare rapidă, dar percepția celor din interiorul navei asupra timpului se dilata substanțial. Și acest paradox constituia principalul obstacol al traversării spațiului interplanetar indiferent de distanță.
Problemele tehnice fuseseră rezolvate cu succes grație tehnicilor de simulare computerizate. Nimic nu scăpase ochilor vigilenți ai proiectanților asistați de roboți industriali ce operau cu delicatețe și precizie oriunde era necesar. Testele dure din lumea imaginară generată în laborator puseseră în evidență toate lacunele de concepție și toate greșelile de execuție ale navei cosmice. Dar dincolo de tehnologie, veriga cea mai slabă rămânea ființa umană.
Paradoxul vitezei luminii determina, din rațiuni de conservare structurală, dilatarea timpului perceput în interiorul navei, deși obiectiv rămânea același în condiții exterior măsurabile. Prin urmare, pasagerii voiajului cosmic experimentau o extindere a câmpului conștiinței asupra detaliilor percepute sau trăite vreodată. Practic, tot echipajul uman intra pe durata călătoriei într-o lume fantastică în care umbra trecutului, experiența prezentului și proiecția viitorului erau surprinse simultan.
— Comandantul navei spațiale Concordia către centrul de dirijare Phoenix, solicit asistența pentru desfășurarea zborului, rosti căpitanul Simson în fața microreceptorului.
Urmară câteva clipe de tăcere, după care se auzi în cască:
— Centrul de dirijare Phoenix către comandantul navei Concordia, confirmăm recepția!
– Solicit resincronizarea timpului de la bordul navei. Deși suntem pe data de 12 septembrie, anul terestru 7045, ceasul din consola de comandă indică o dată cu patruzeci de ani în urmă, deși nimeni nu l-a modificat!, spuse căpitanul Simson cu o undă de emoție în glas.
Spațiul se desfășura mat în jurul navei. Prin hublouri se vedeau panoramic corpurile cerești pe lângă care se trecea. Ele nu stăruiau mult în raza privirii fiind repede înlocuite de altele într-un joc continuu. Riscul coliziunii cu astfel de obiecte cosmice fusese eliminat grație tehnologiilor de calcul ultrarapid, ce realizau corecții ale traiectoriei navei cu o precizie fotonică. Dar uneori, acestea erau atât de aproape încât păreau că vin cu toată viteza spre navă, distrugerea fiind iminentă.
Pe o banchetă dispusă în mijlocul cabinei de pasageri, Raymond încerca să se odihnească după o zi încărcată petrecută pe Pământ. Abia aștepta să se întoarcă pe Marte și să îi revadă pe cei dragi. După mulți ani petrecuți departe de casă, acum își dorea mai mult decât oricând să își tragă sufletul cel puțin trei luni, durata totală a concediului cumulat.
Remarcă discul semi-întunecat al Lunii care apăru pe hublou în toată splendoarea lui. Fața vizibilă și cea invizibilă se împleteau armonios într-un joc yin-yang ce îți fermeca privirea. Brusc își aduse aminte de acele clipe frumoase când pentru prima dată a simțit fiorul iubirii stând în fața aceluiași astru, dar văzut de pe Pământ, într-o senină zi de septembrie din anul 7005.
Chipul ei se profila în lumina argintie a razele de lună. Pe strada pustie doar ei doi se plimbau către casa în care se aflau ceilalți membri ai grupului. Ziua trecuse cu emoția întâlnirii destinelor. Dar timpul nu se grăbea, ci încă adia la poarta primăverii vieții. În față se profilau anii frumoși ai studenției la Universitatea de Astrofizică cu multiplele posibilități profesionale. Accidental, se întâlniseră în contextul unei expediții montane. El se pregătea să devină inginer de sisteme de bord, iar ea dorea să se ocupe de partea structurală a navelor spațiale.
Legătura dintre ei se stabilise cu relativă ușurință. Vârsta apropiată combinată cu experiențe similare netezise dialogul cuvintelor și sentimentelor. Pe cărările abrupte ale stâncilor și după o noapte petrecută la o cabană pe vârful muntelui, apropierea devenise inevitabilă. Dar erau oare ei pregătiți să își asume rolurile stabilite de milenii în jocul vechi și nou al iubirii?
— Privește luna! Ce frumoasă și plină de grație este ea în această seară!, exclamă el zărind chipul argintiu al lunii.
Se întoarse către ea și îi privi cu atenție chipul. În lumina ce se revărsa blând de la imensul astru al nopții observă ochii mari și strălucitori cum îl priveau cu interes și emoție. Dar lucrurile nu erau așa de simple, fiindcă ea îi răspunse vizibil tulburată:
— Nu a venit timpul pentru noi. Ai sosit prea târziu!, și vocea ei se pierdea în noianul amintirii cu o senzație sfâșietoare ce nu putea fi uitată vreodată.
— Dar de ce nu se poate?, spuse el uimit și încercă să o sărute. Dar ea îl respinse ferm, chiar brutal, după care dispăru în întuneric. Și el rămase singur, privind în gol în urma ei pe măsură ce spațiul și timpul se amestecau haotic până la contopirea deplină. Chiar peste zeci de ani, durerea rămânea la fel de vie ca atunci.
— De ce? De ce? De ce era prea târziu?, și glasul său se pierdu în beznă.
Pe o altă banchetă, chiar în fața lui Raymond, stătea Amanda, o tânără zveltă, îmbrăcată într-un costum elegant de călătorie, stând aplecată asupra consolei video a unui calculator performant. Mergea într-o călătorie de afaceri pe Marte cu scopul desfășurării unor activități de lansare a turismului pe frumoasa planetă roșie.
Studia cu atenție diferite arhitecturi urbanistice de pe Terra ce puteau fi adaptate la condițiile marțiene. O clădire din Arantes îi atrase atenția datorită detaliilor familiare. Reglă cu atenție rezoluția de afișare și observă arcada de la intrare, scările ce urcau în spirală în exteriorul clădirii pe mai multe laturi și frontispiciul flancat de coloane pe care erau inscripționate imagini viu colorate ce ilustrau peisaje naturale.
Și brusc, își aminti de vremea când era elevă la colegiul de arte frumoase din acea localitate. Pe coridoarele amintirii reveniră cu putere impresii aparent uitate, dar care acum deveneau proaspete sub puterea unei influențe nevăzute ce îi răscolea tot universul interior.
— Pe cine aștepți?, o întrebă portarul imensei clădiri după ce o remarcă pe Amanda că de mai multe ore se plimba fără noimă pe scările de la intrare.
— Pe cineva care nu mai vine, spuse ea posomorâtă și privi către piața din fața clădirii unde numeroase persoane se deplasau în tot atâtea direcții diferite.
— Poate întârzie și va sosi în cele din urmă, continuă portarul cu compasiune în glas.
— Nu, în mod clar nu mai vine, răspunse ea și cu pași nesiguri se îndepărtă de clădire.
Știa bine că el nu va mai veni. Deja trecuse peste o oră de când aștepta în zadar. Tulburarea i se citea pe față și imaginea lui o urma oriunde mergea. Nimic nu mai avea sens. Doar o durere profundă ce se întindea nesfârșit înainte ei o însoțea pe drumul către nicăieri. Și intensitatea suferinței interioare creștea cu fiecare clipă.
Pe ultima banchetă, Norman privea amuzat jocul de lumini al afișajelor electronice afișând informații legate de zborul cosmic. Citea cu atenție orice text ce apărea pe ecran și urmărea cu interes imaginile furnizate de calculatorul central al navei. Drumul spre Marte îl destindea de fiecare dată, ocupația sa fiind cea de cercetător la centrul de studii antropologice, ce se ocupa de originea și evoluția speciei umane.
Teoriile sale făcuseră ocolul lumilor din sistemul solar, dar nu toți erau de acord cu ele. Stilul său neconformist și îndrăzneala cu care intra în teritorii noi îl recomandau pentru explorarea de avangardă în orice domeniu. Dar nu totdeauna fusese așa. El provenea de planeta Pluto, dispusă undeva la periferia lumii civilizate din spațiul solar.
În perioada tulbure a domniei Iluminaților, el contestase ipoteza genezei prin auto-explozie a universului. Tot el fusese cel care pusese în valoare scrierile străbune, care vorbeau despre un Mare Arhitect, ce adusese la existență cosmosul. Din această cauză, pe când era student, a fost pus în discuția consiliului de disciplină pentru abateri grave de la crezul oficial al planetei.
Brusc, în fața ochilor lui Norman apăru imensa sală de ședințe în care profesori de toate specialitățile erau adunați pentru a discuta propunerea de excludere a rebelului elev.
— Recunoști că ai greșit?, îl întrebă rectorul universității cu supărare în glas.
— Ce anume am greșit?, răspunse Norman.
— Deci nu recunoști, corect?, conchise rectorul vizibil iritat.
— În fața ilustrului consiliul al profesorilor de pe planeta Pluto afirm din nou cu toată convingerea că ipoteza auto-exploziei originare a universului reprezintă un fals. Manuscrisele străvechi, indiferent de tradiție, ne vorbesc despre un design realizat de către un Mare Arhitect!, continuă el având curaj în vorbire.
Un murmur zgomotos străbătu încăperea și uimirea puse stăpânire peste tot cei adunați. Cineva, dintre membrii de frunte ai consiliului, spuse:
— Acest student dovedește impertinență de cel mai înalt grad! Aici nu este vorba doar de susținerea unor aberații, ci și de lipsă de respect!
— Așa este! Corect! Să fie exclus imediat! Să fie trimis la mină și să învețe ce înseamnă bunul simț!, răsună un alt glas în imensa sală de consiliu.
Imediat Norman simți o imensă silă de toată această adunare pretins selectă de oameni îngâmfați și violenți. Știa ce îl aștepta. Urma să fie trimis să muncească alături de toți răufăcătorii la minele de Hafniu dispuse pe cercul arctic al planetei. Nu avea sens să mai continue, totul era zadarnic.
— Marele Arhitect să îl scape!, mai auzi batjocoritor un glas în timp ce senzația de prăbușire în gol se accentuă și simți că tot universul începea să se învârte tot mai repede în jurul său până când totul pieri într-o mare explozie.
Pe bancheta din față a cabinei pasagerilor se așeză Phoebiu, un tânăr cu o înfățișare atletică și plină de voioșie. El mergea să vadă pentru prima dată planeta Marte. Curiozitatea îl împinsese să își comande un bilet de călătorie dus-întors. Lucra ca arheolog pe planeta Venus și studia formele de civilizație ce precedaseră cea umană cu multe milioane de ani tereștri în urmă.
Îi plăcea să observe diferențele și asemănările dintre diferitele culturi de pe planetele sistemului solar. Din copilărie explora cu bucurie noutatea oferită de abordările specifice diferitelor curente filozofice și religioase intuind elementele fundamentale ale tuturor viziunilor despre lume și viață. Fără să își dea seama la început, revăzu o sală imensă în care erau adunate sute de persoane ce urmăreau prezentarea sa.
— Doresc să subliniez faptul că indiferent de cultură, există aceeași dorință sinceră de a cunoaște universul și aceeași emoție puternică în fața Necunoscutului ce se întinde în spatele și înaintea noastră, spuse el cu entuziasm în glas.
Dar imediat sesiză tot mai multe priviri dușmănoase în marele public și un murmur surd începu să se audă. Câteva voci strigau:
— A trădat Doctrina! Vorbește împotriva organizației Marelui Adevăr!
Dar el continuă fără să le dea atenție:
— Cu bucurie constat că oamenii, indiferent de orientarea lor metafizică, au aceeași abordare a marilor teme ale existenței și că la baza oricărui curent de gândire se află imaginea Omului original, a acelui arhetip cosmic unificator ce se găsește în orice ființă umană!
Deja mulți se ridicau de pe scaune și scandau împotriva lui:
— Să fie dat afară din rândurile noastre! Nu este demn să rămână în poziția de vorbitor!
Privi imensul auditoriu care se revoltase împotriva sa și cugeta cu amărăciune asupra efortului inutil de a încerca să comunici cu astfel de oameni. Născut în mijlocul lor, se vedea silit să îi părăsească. Îi era scârbă de tot ce se întâmpla. Durerea sufletească deveni tot mai sfâșietoare. Culori albastre și roșii se amestecau în fața privirii asemenea unor roți învârtitoare ce se suprapuneau până la fuziunea deplină. Știa că nu are sens și copleșit de suferință observă cum totul se descompune și dispare în neant.
— Centrul de dirijare Phoenix către căpitanul Simson, solicităm confirmarea comunicației!, se auzi în difuzoarele montate pe puntea de comandă.
— Aici căpitanul navei Concordia, recepție!, răspunse comandantul Simson.
— Am resinscronizat ceasul navei spațiale. Ați avut dreptate! Timpul local fusese setat undeva cu patruzeci de ani în trecut. Este posibil să se fi manifestat perturbații spațio-temporale, dar credem că acum totul a revenit la normal, se auzi în continuare.
— Vă mulțumesc pentru asistență! În scurt timp vom ajunge la destinație, răspunse comandantul Simson.
Imediat, pe marele hublou din cabina pasagerilor apăru silueta impresionantă a planetei Marte. Toți pasagerii priviră cu bucurie imensul obiect de culoare roșiatică. După scurte manevre de aterizare, nava spațială amartiză pe suprafața netedă a cosmodromului.
Pasagerii se ridicară pentru a se îndrepta către ușa de ieșire. Toți reveniră brusc la realitatea anului 7005 de îndată ce trecură pragul cabinei. Raymond se bucura din tot sufletul de întoarcerea pe planeta pe care locuia. Amanda era nerăbdătoare să își întâlnească partenerii de afaceri. Norman se vedea vorbind cu antropologii planetei. Și Phoebiu abia aștepta să exploreze siturile arheologice de curând deschise.
Doar într-un colț, undeva uitat, un ceas al navei continua să afișeze clipind periodic data de 12 septembrie, anul terestru 7005, cu echivalările de rigoare pentru planetele Pluto, Marte și Venus. Se pare că dintr-o eroare tehnică, resincronizarea de pe Terra fusese realizată doar la nivelul punții de comandă a navei, dar în cabina pasagerilor încă mai plutea atmosfera evenimentelor apuse de mai bine de patruzeci de ani.
