Îndumnezeire de Mihaela CD
Dacă în poezia religioasă există unde de misticism, atunci ne dăm seama de puterea de seducție a credinței. Orice autor de poezie religioasă are în el implantată credința, cea care îl poartă pe plaiurle întortocheate ale minții. Vrem, nu vrem, înscriem pe intelectul nostru fericirea, căci mintea o caută permament întrebându-ne: ce este ea, fericirea?! Din cele mai vechi timpuri omul a căutat acel Paradis transcris în multe opere literare sau purtat pe valul miturilor. Ori imaginația a dat aplomb creării. Așa cum Dumnezeu și-a imaginat o lume perfectă, creând-o din El însuși.
Citind cartea de poezii ,,Îndumnezeire” scrisă de Mihaela CD, apărută la Editura Globart Universum (Montreal, Canada, 2023), mi-am dat seama că universul nostru interior este format din crezuri, purtate pe valurile voinței, intrând în sfera cunoașterii de sine. Să ai credință puternică îți trebuie și voință puternică de a intra în sfera revelației, de unde apar undele Sacrului. Prin scris ne descărcăm de obsesii, uneori, pare ca o terapie asupra sufletului. Cioran spunea că scrisul l-a scăpat de la sinucidere în căutările sale nocturne. Se spune despre el că nu a căutat Absolutul. Ba, tocmai, l-a căutat, dar negăsind-l a încetat să-l mai caute. De aceea valoarea unei opere literare depinde de profunzimile căutării credinței. Trebuie să știi unde să cauți, să-ți găsești calea dreaptă spre Dumnezeu. Ori gândirea este prima treaptă pe care urci în căutarea cunoașterii de sine. Acolo trebuie să tai răul pentru a ajunge pe scările îndumnezeirii.
De fapt, ce-i îndumnezeirea? Cartea m-a atras ca un magnet de când am văzut coperta, deoarece de mic copil am visat o lume perfectă, unde să predomine armonia spirituală, omul să fie de acord cu Dumnezeu și cu el însuși. Îndumnezeirea este clipa katharis, când sufletul omulul se unește cu Dumnezeu, într-o uniune mistică, trăind-și propriul mit, adică depășește condiția umană prin revelație. De aceea întruparea lui Dumnezeu în om înseamnă câștigarea Paradisului pierdut. Deci să ajungi la îndumnezeire trebuie să treci prin mari experienșe spirituale. Iar expresia din Biblie ,,Mult a suferit, multe i se vor ierta” denotă că omul trebuie să sufere pentru a putea accede spre pacea interioară, spre acea liniște sufletească, împlinită, câștigându-și eliberarea. E acea senzație că timpul nu mai există, în noi fiind doar eternitatea.Astfel, fiind sinceri cu noi înșine, reușim să ne câștigăm ceea ce înseamnă beatitudine.
În poeziile Mihaelei CD predomină rugăciunea. De copilă încearcă să intre în sfera credinței punându-și multe întrebări despre viața de apoi. Pierderea ființelor dragi o determină să intre tot mai mult în intelectul ei, căutându-și calea în viață. O căutarea asiduă, care o transpune în lumea ideilor religioase, unde un simț sau ideea despre moarte o poartă pe plauirile meditației. Cum zice Descartes: ,,Cuget, deci exist. Exist, deci Dumnezeu este”. Cugetarea este una din valențele spiritului de a intra tot mai mult în profunzimea ființei. Doar acolo devii una cu tine însuți și cu Dumnezeu. Gândirea mesianică te poartă departe, deoarece intri în sfera perfecțiunii spirituale. Un Christ întrupat în tine însuți..
Unul din laitmotivul ce predomină în lirica poetei este copilul din ea.Un copil care nu știe ce înseamnă despărțirea de cei dragi, plecați într-o lume mai bună. Dacă ,, Harul divin” l-a avut de copil, atunci ,,Plângea gingaș o copilă/ Cu glasu-i mut și răgușit/ Sufletul îți rupea de milă/ Căci a pierdut tot ce a iubit” sau ,,Nu am știut că viața are capăt,/ Eram copil și nu-mi păsa deloc/ Nu-nțelegeam că Roata asta a vieții/ Ajunge pân la urmă la un stop/ Nu îmi păsa de ce oare bătrânii/ Încăruțesc și-mbătrânesc și nu mai pot/ Credeam că asta doar lor li-se-ntâmplă,/ Eu nu-mi imaginam că ni se va-ntâmpla la toți/ Naiv copil fiind, nu-mi dădeam seama/ Că viața este tocmai ca un film,/ În care trebuie să-ți joci rolul,/ Aici și-acum, atât cât încă mai ai timp” (,, Nu am știut”).
Odată cu trecerea anilor, sufletul se călește datorită suferințelor. Adevărata suferință îți deschide două căi: ori ajungi nebun, ori sfânt. Marile revelații spirituale au venit de pe urma suferințelor. Așa cum în ideea creștină Hristos a fost crucificat pentru a arăta lumii că mântuirea o poți câștiga doar suferind. De aceea suferința este calea care îl apropie pe om de îndumnezeire.
Fiecare dintre noi are un Dumnezeu la care se roagă, depinde de capacitățile fiecăruia de a intra în sfera credinței absolute. Dacă, să zicem, gândirea nu accede spre intelectul pur, atunci rugăciuna nu mai are valoare, se pierde în undele gândirii. Pe drumul spre Absolut, gândirea este cea care te poartă pe plaiurile mirifice ale mântuirii. Iar poarta dintre om și Dumnezeu este crezul în Adevăr, acea Sinceritate la care ajungi cu greu pentru că omul este stăpânit de pasiuni și dorințe: ,,Că-n inimă purtăm cu toți la fel/ Același Dumnezeu este-n fiecare/ El ne împarte mult, puțin, la fel/ Atât cât biruim pe-a vieții cărare!” (,,Dumnezeul fiecăruia”).
Într-un ritm sacadat, versurile poetei dau trezire simțurilor prin sensibiltate. Dacă rima predomină în poeziile ei, atunci saltul de la versul iambic la cel troheu se face prin puterea inspirației și imaginației. Așa cum primim în noi suflul muzei. Dacă în poezia ,,Dă-mi trezirea simțurilor” se simte ritmul eminescian, atunci poeta caută cu frenezie să redea ceea ce simte, ceea ce vede și ceea ce cunoaște, după cum zice: ,,Dă-mi roua și valsul iubirii pe buzele moi/ Și plânsul ce-n raze de dor pot să înmoi/ Dă-mi tot ce grăbit am trăit și vândut/ Și cântecul fericirii ce undeva l-am pierdut/ Dă-mi frăgezia castă a tinereții-n floare/ Și dans de nemurire a clipelor trecătoare/ Dă-mi tot viul ce n-ai dat nimănui vreodată/ Și bucuria sinceră a revederii de-altădată/ Dă-mi împliniri de vise ce-s încă nescrise/ Și alinturi în fermecătoare versuri înscrise/ Dă-mi măreția îndurării și puritatea iertării/ Și mantie protectoare de agonia depărtării”.
Destinul o poartă pe plairile înflorite ale conștiinței, atfel își dă seama că nu totul este întâmplător, de fapt nimic nu e, există Cineva care ne apară, ne ocrotește de vicisitudinule vieții. Iar crezul în viață este dat de puterea credinței: ,,Să crezi că-n viață nu-i nimic întâmplător/(…) Să crezi că ai o misiune chiar de ești muritor/ Și pentru fiecare zi trăită să fii recunoscător” (,,Să crezi…”). Căci nu-i drept să ajungi în labirinturile morții unde despărțirea de chipurile dragi o face să se întrebe ce-i moartea. Când bulgării pământului se lasă peste coșciugul celui pus în groapă, tresalți la auzirea glasului ființei ce-ți șoptește că flacăra vieții s-a stins dar o să apară într-o altă dimensiune spirituală, acea a îndumnezeirii, unde pulsul spiritului este dat de binele făcut în viață, cum susțin mulți filosofi antici că moartea este o reamintire a vieții. Filmul vieții îți este pus în față de adevăr. Atunci îți vezi,ți se derulează toată viața începând de la naștere până la moarte. Iar ,,Binele de-odinioară” se regășește în acest film al vieții, cum ne spune: ,, Fă, Doamne, din ghinion noroc/ Din lacrimă, fă-mi o primăvară/ Scoate-mi, Sfinte, sufletul din foc/ Și adu-mi binele de-odinioară!”.
Culturile mari întodeauna au avut obsesia morții. Căutarea ei a dat naștere unor maeștri spirituali. Creștinismul, prin Christos, a arătat lumii că moartea poate fi învinsă prin credință, fiind izvorul mântuirii. Scriitorul latin Lactanțiu spunea că Dumnezeu l-a alungat pe om din Paradis încojurându-l cu foc, iar ca să accezi din nou spre cunoașterea Paradisului trebuie să fii purificat de Focul Spiritual Imaterial. O cale lungă și grea care duce spre cunoașterea Absolutului. De aceea calea spre mântuire duce prin infern și purgatoriu ajungând în Paradis. Cum zice și Dante în ,,Divina Comedie”.
Credința puternică duce omul spre cele mai grele suferințe spirituale, deoarece încearcă să ierte totul. La supărare spunem vorbe nefolositoare spiritului, parcă îl ,,ucidem” în loc să-i dăm liniște. ,,Mărite Doamne, iartă-mă,/ Că vorbe grele am spus la supărare,/ Nu m–am gândit atunci că mă auzi/ Și o să-mi dai ascultare” (,,De-ar trebui la Tine să plec azi”).
Crede cu ardoare în Rai. Este un alt laitmotiv în poeziile scrise de Mihaela. ,,La gongul final” ajungem toți, unde toba sună în clepsiderele timpului. Dacă omul nu crede în Adevăr este pierdut pentru totdeauna: ,, Viața-și trăiește, crede doar în sine/ Și înlăuntrul său este un gol moral/ Se minte singur că așa-i mai bine/ Afla-va însă adevărul la gogul final”. Există ,,Păcatul din noi” fiindcă ,, Suntem făcuți din vise și răzlețiri/ Agale ne pierdem pașii prin vremi/ Trăim ori amânăm clipe și simțiri/ La tine, Doamne, într-o zi ne chemi”. Chemarea este moartea ce sălășuiește în noi. Prin moarte abandonăm carapacea răului lăsând loc binelui. Trupul moare reîntorcându-se la origini, pământul își primește ,,copiii” înapoi. Lutul devine simbolul facerii când Dumnezeu era în uniune cu Adam. Chipul omului era chipul lui Dumnezeu bine modulat în Paradis. Dar neascultarea de Adevăr l-a dus în lumea cunoașterii binelui și răului, păcătuind, intrând în sfera întunericului, ajungând să se creadă un mic Dumnezeu!
Poeziile Mihaelei au un scop: acela de a arăta lumii că noi suntem trecători pe acest pământ. Iubirea de neam, de țară o străpunge până în infinitul ființei, fiind ca o boare ce încearcă să iasă la lumină prin cunoașterea binelui suprem. Plecată de mult timp în Canada, stabilită în Montreal, ca orice român samaritean, crezând într-o viață mai bună nu-și uită originile. Crede cu ardoare că România va deveni o țară paradisiacă! În poezia ,,Ne iartă, Doamne” vine ca o profeție spunând: ,,Iartă, Doamne, toată dușmănia/ Și vorbele cu care te mâhneam/ Fii Tu călăuza vieții și menirea/ Arată drumul bun acestui neam’’.
Crede într-o societate absolută, unde binele să triumfe asupra răului. Omenirea este distrusă de păcate. ,,Lumea de azi” este în schimbare, iar speranța poate scăpa omenirea de la autodistrugere! Vede cu ochii minții răul din societate, deoarece suferința i-a deschis calea spre absolut. Absorbită de frumusețea credinței, crede într-un Singur Dumnezeu. Tresaltă la orice adiere a răului, nu-l lasă să pătrundă în suflet. Prin drumul vieții își dă seama că iubirea salvează omenirea deoarece ,,Se plâng de vremea ce-a trecut/ Fugind în goana fericirii…/ Uitând că timpu-i un tribut/ Pe care îl plătim muririi…” (,,Dansul ce leagănă iubirea”).
Schimbarea începe în noi înșine. Dacă fiecare ființă ar pune pe primul plan Binele atunci Dumnezeu va prelungi șfârșitul, iar iubirea de semeni să aducă bunăstare într-o societate. Cu cât respectăm legile morale, cu atât tindem spre o societate perfectă pe care o visa Platon în ,,Republica”. Iubirea poate schimba lumea: ,, Iubiți-vă, voi oameni și nu vă prigoniți/ La ceas de grea-ncercare cu toții o să fiți/ Căci lumea-i sărăcită în griji și în nevoi/ Întoarceți azi obrazul și fiți voi buni și noi” (,,Iubiți-vă, voi oameni”).
Împărăția lui Dumnezeu va veni când un om va ajunge la rădăcinile spiritului. Îndumnezeirea este saltul pe care îl faci dincolo de bine și de rău prin cunoașterea propriului spirit, căci ,, Lasă-ne, Doamne, să ne pocăim/ Azi Ție-ți adresăm umila rugă/ De tot ce-am făcut rău să ne căim/ Și chiar de ce-am făcut pe fugă” (,,Lasă-ne, Doamne”). Fuga este zborul spiritul spre nemurire. Doar prin cunoașterea de sine Dumnezeu se va întrupa în noi, dând lumii paradisul pământesc, pe care oamenii îl visează de mii de ani!
Vasile HATOS
