După 20 de ani…

Poate dacă ar fi o zi în care defilează oamenii…
În ordinea importanţei, pentru cei mai mulţi români, 1 decembrie, Ziua Naţională a României, este o zi liberă… Mă întreb de ce această ordine nu poate fi schimbată? De ce nu ne simţim mândri? După ce am trăit câteva sărbători naţionale ale Spaniei şi Statelor Unite ale Americii, am început să mă întreb: ce ne lipseşte pentru a ne bucura ca şi ei?

Suntem prea ancoraţi în grija zilei de mâine să ne mai stea gândul la asta? Suntem prea săraci? I-aş înţelege pe bătrâni, ale căror pensii mici sunt o problemă, pe parinţii care se stresează să-şi ţină joburile şi să crească copiii care vor haine de firmă, i-pod şi facultate particulară. Dar nu-i înteleg pe cei tineri. Iar în Spania şi Statele Unite Ale Americii, străzile se umplu de tineri, mândri de apartenenţa lor pe care şi-o defilează în faţa unor armate de chinezi şi alţi imigranţi care stau pe margine şi fac poze.
Suntem un popor care vorbeşte atât de mult despre cât de inteligent, cât de mesianic şi cât de áxis múndi este el încât, mi-e greu să cred că oamenii nu sunt mândri de apartenenţa lor. Orice sondaj ne va spune că românii sunt mândri de faptul că sunt români. Să fie doar o mândrie declarativă? Încă un capitol la care suntem buni la teorie dar unde practica ne omoară? Să fie sentimentul românesc al urii de sine, despre care Cioran spunea că este la fel de puternic ca şi sentimentul similar evreiesc? Sursa mândriei noastre este în acelaşi timp şi sursa neputinţei noastre, a ruşinii noastre? Un fel de ciudă că puteam face mai mult dar nu am făcut? Să fi şters cei patruzeci de ani de comunism şi de festivism forţat orice dorinţă de sărbătoare în noi? Să fie o dată prost aleasă? Sau o serbăm noi prost? Impresia mea este că, oamenii nu simt încă ziua naţională ca fiind a lor şi pentru că de regulă o percep ca ziua în care unii se duc să depună coroane, în care unii defilează în uniformă militară şi în care televiziunile fac circ de cea mai joasă speţă. Poate dacă ar fi o zi în care defilează oamenii, în care pot cânta şi striga pe străzile din centrul Bucureştiului s-ar simţi ca la ei acasă, aşa cum trebuie.

„Deşteaptă-te, române…” s-a golit în timp, de sensuri…
Se întâmplă să auzim câteodată astfel de păreri nu numai din partea străinilor cu gânduri potrivnice, ci şi din partea unor români care, deşi socotiţi ca oameni de ispravă şi buni patrioţi, nu-şi vor fi luat osteneala să cugete mai îndelung şi mai pătrunzător înainte de a fi rostit păreri puţin lămurite cu privire la temeiurile Unirii naţional-politice a tuturor românilor.
Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri.
Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânire ungurească, austriacă sau rusească, stăpâni­rile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de pu­tere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană. De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna, potrivit adevărului, ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă, „sărăcia şi nevoile şi neamul” rămânând împotriva tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri. Patriotismul este desuet, fireşte. Când vine vorba de istoria românilor, de cultura şi valorile lor, de România în general, suntem toţi maeştri în detractare, în ironie şi autoironie, în sarcasm, persiflare, flagelare şi autoflagelare, în desconsiderarea propriilor valori şi repere… Eminescu şi Sadoveanu au fost studiaţi până la epuizare, spre exasperarea tinerilor adeseori flegmatici sau ironici în abordarea literaturii române clasice în afara şcolii, desigur, căci în cadrul ei, Eminescu va rămâne Luceafărul, iar Sadoveanu, marele rapsod.
Istoria a fost răstălmăcită în atâtea feluri şi de atâtea ori, încât fiecare o interpretează cum vrea şi înţelege ce poate. Carol I a fost aproape anulat, Ştefan cel Mare, sanctificat, Antonescu, demonizat, Ceauşescu, când adulat, când înjurat…

Marii noştri inventatori au fost uitaţi, cercetătorii, aşijderea. Doctorii, informaticienii, ca şi toţi deschizătorii de drumuri în toate domeniile sunt şi ei într-un imens şi perpetuu con de umbră. Conducătorii din ultimii ani au învârtit cu lopata banii publici în interesul propriu sau în zadar…, întru sărăcirea completă şi disperarea totală a românilor, momindu-i pe aceştia cu luminiţele din capetele unor nesfârşite tunele precum: NATO, UE, economia de piaţă, glo­balizarea…, de la care toţi aşteptăm o rezolvare care, evident, nu va veni.
Cu surle şi trâmbiţe sau strecurându-se pe nevăzute, Occidentul vine peste noi pe toate căile, întâmpinat cu mândria de a fi băgaţi în seamă, cu încântarea pe care ne-o dă conştiinţa apartenenţei europene conform standar­delor. Nu este de mirare că, românismul a intrat de mult în desuetudine, că ne călcăm dezinvolţi identitatea în picioare, că nu facem eforturi de a reconstrui cu migală mozaicul istoriei, măcar pe cea a ultimelor zeci de ani, de a reînvia numele unor personalităţi copleşitoare ale istoriei României…Cum ar fi, spre pildă, Carol I al României, străin prin naştere, dar român în suflet din clipa în care a păşit pe pământul ţării a cărei independenţă o va câştiga luptând la propriu, pe câmpul de luptă. Un conducător liber ales şi cu adevărat iubit de români, care la 10 Mai sărbătoreau în fiecare an cu mare fast şi entuziasm o zi întreagă pe străzile unei Capitale vii, vesele, cu inima palpitând în lumină. O Capitală care ştia să-şi preţuiască eroii. Pe la 1874 se ridicase în faţa Universităţii statuia lui Mihai Viteazul. Trei ani mai târziu, la 9 mai, Kogălniceanu rostea Proclamaţia de Independenţă. Eroii din 1989 beneficiază de un monument cu mult mai interesant, extrem de costisitor şi revelator al bunului obicei al lui Ţepeş, dar de minim interes pentru bucureşteni: un cartof tras în ţeapă, la care cu greu se găseşte cineva să-şi aducă omagiile şi aproape sigur nu din proprie iniţiativă. Entuziasmul patriotic s-a stins de mult la români. A fi român nu este o mândrie, ci, de cele mai multe ori, o ruşine…, sau, în cel mai bun caz, un complex. Şi poate că, nici Bucureştiul acesta, ale cărui monumente recente nu ne reprezintă, şi poate că nici ţara aceasta, ai cărei conducători se fac că ne reprezintă, şi poate că nici realitatea prezentă, care ne reprezintă mai mult sau mai puţin, nu merită de 1 Decembrie decât obişnuita paradă militară jalnică, de 15 minute pe sub Arcul de Triumf, nişte vorbărie goală, sterilă pe la televizor şi, fireşte, programe diverse. Ne vom bucura iarăşi de un pogon de telenovele sau seriale, şi vom ignora aproape total pe Apostolul României, Sfântul Andrei, a cărui sărbătoare, printr-o fericită, printr-o magică, dar îndelung ignorată coincidenţă, cade chiar în ajunul Zilei Naţionale… Faimoasa chemare „Deşteaptă-te, române…”, s-a golit în timp de sensuri. S-a demonetizat. „Un răsunet…”, s-a aşezat frumos în cărţile de istorie şi în manualele de literatură, fără nici o rezonanţă. Iar deşteptarea noastră completă încă nu s-a înfăptuit şi pare un deziderat din ce în ce mai îndepărtat, pentru îndeplinirea căruia mai avem probabil de aşteptat mulţi ani… Nu am decât întrebări. Dar, de multe ori este bine să ai întrebări şi nu răspunsuri… La mulţi ani tuturor! Bucuraţi-vă!