Ce este succesul? O viaţă îndestulată, cu cont în bancă şi maşină de lux? O bibliotecă şi legitimaţia la cinematecă? O familie sănătoasă? Să fie ceea ce aproapele tău nu distinge mai niciodată? Ceea ce el invidiază? Sau poate că este numai ce alţii au reuşit şi tocmai tu nu eşti în stare? Cum măsurăm succesul? Să fie cantitatea care a rămas după ce am eliminat insuccesul? Procentul pozitiv după ce scazi toate mizeriile diurne? Pentru că nu avem şablon, atunci succesul este doar o chestiune de percepţie?
Cine şi de ce are succes în America? Dânsul, emigrantul din bătrâna Europă, voiajorul venit din partea cealaltă a zidului spulberat, aterizat dintr-un sistem falimentar şi falimentat, cum poate dânsul să aibă succes? Şi dacă dânsul, trudind anevoios şă-şi găsească echilibrul, modificându-şi agale şi dureros toate concepţiile, ajunge să-şi împlinească succesul, ştim noi să îl recunoaştem?
Îl cunosc pe dânsul foarte bine. Român-american din toate colţurile Lumii Noi care şi-a reconstruit viaţa din temelii. A trebuit să-şi încropească un loc unde să stea. A alergat pentru o slujbă, mai întâi modestă, apoi pe măsura pregătirii. A pus pe masă mielul de Paşte şi sarmalele de Crăciun. Şi-a trimis copiii la şcoli, după ce i-a împins de la spate să-şi facă lecţiile. Dânsa şi dânsul au continuat să se iubească, să valseze graţios printre toate greutăţile ca să ţină familia în echilibru stabil. A învăţat americăneşte, mai bine sau mai puţin bine. Şi-a făcut prieteni americani. A votat cu Bush sau cu Obama.
Şi dânşii au ştiut dintotdeuna cum să pregătească o masă plină de bucate de-ale noastre. Să se înconjoare de co-naţionali şi să se distreze alături de ei. Mai cu un ziar românesc, mai cu muzică de acasă, mai cu programe de televiziune prin internet. Au trecut ani, au trecut decenii. Dânsa şi dânsul au supravieţuit. Cu nopţi de nesomn, cu boli, cu frica zilei de mâine. Cu fericirea unui nou născut, sau a unei nunţi ca în poveşti. Cu câte o înmormântare. Cu dragoste pentru vizita părinţilor, rudelor sau prietenilor. Când s-au plâns, când s-au lăudat. Când au avut mai mult decât le trebuie, când au stat până la ultimul bănuţ. S-au mutat la o casă mai mare, cu mai multe camere. Şi-au pus flori şi roşii şi ardei în grădină. S-au plimbat la Las Vegas şi în Cancun. Şi au continuat să muncească, zi de zi, mereu cu gândul la mai bine. Mai prosper. Mai liniştit.
Unii îi cred pe dânşii ne-realizaţi. Că nu mai sunt unde au fost. Că le-au căzut galoanele peticite de pe vremuri. Unii au ajuns într-atât de sus că nu mai ştiu de unde au plecat. Au uitat sau au vrut să uite. S-au surpat prietenii, s-au înlănţuit bisericuţe anoste. S-au închis uşi. Şi din când în când s-au deschis suflete.
Pentru că e vorba de percepţie, dânşii au avut succes în America. Cu bune şi rele, s-au integrat, străini într-o ţară străină. Despre care, cu toată deschiderea mondială, mai noii veniţi încă ştiu prea puţin. Dânşii au învăţat, din greutăţi şi împliniri, cum e chestiunea asta cu succesul. Nu şi-au încropit de-o viaţă în ţara lor de adopţiune, au ajuns să trăiască, ca orice alt cetăţean american. Nu s-au lăsat duşi de val, ci s-au validat. Există. Şi dacă nu acesta este succesul dânşilor, atunci ce este?
După douăzeci de ani alături de dânşii, sunt mândru că sunt român în America….
