Imediat după revoluţie, toată lumea dorea să ne ajute, într-un fel sau altul. Nu ştiau ei „ce şi cum” cu revoluţia, aşa cum nu ştiam, de fapt, nici noi. Dacă stau să mă gîndesc bine, nu ştim nici acum „ce şi cum” cu revoluţia. Dar mai toate ţările europene doreau să ne ajute şi ne trimiteau -hai să nu zic ca la milogi, dar la fel cum trimit saci cu orez în Somalia- tot felul de ajutoare. De la chiloţi purtaţi la făină, de la ulei de măsline la jucării, de la saltele de dormit uzate la ciocolată cu alune. Bineînţeles, cozi ca la balamuc. Lumea stătea la coadă nu pentru că nu avea ce mînca, mai mult pentru că era curioasă ce gust are occidentul.
Văd că “moda” a reapărut, iar prin oraşele noastre reapar cozile interminabile pentru o franzelă, un kilogram de zahăr sau un litru de ulei de pomană trimise de partenerii noştri din Uniunea Europeană. Ca şi atunci, bineînţeles, cozi ca la balamuc. Din acest punct de vedere e mai rău ca acum 20 de ani! Acum, cozile sînt mai de… calitate, dar nu pentru că oamenii vor să guste ceva nou, ci pentru că e foame mare. De la pensionari la oamenii străzii, de la profesori universitari în pensie la hapsîni care ar lua şi un capăt de aţă numai pentru că e gratis, de la profesori cu lefurile tăiate la şomeri. Mulţumim conducătorilor iubiţi!