Unii savanţi de renume au ajuns la concluzia că Universul cel mare, infinit în timp şi spaţiu, are totuşi zile numărate. Presupunem, de ordinul miliardelor de ani. Precum acesta s-a format după „marea explozie” lărgindu-se într-un spaţiu fără limite ca un balon uriaş umflându-se într-una, completându-se cu alte şi alte galaxii al cărui capăt nu-l vom cunoaşte niciodată, tot aşa se va produce într-o zi şi procesul invers. Cu alte cuvinte, acest „necuprins” va începe să se întoarcă spre punctul său iniţial. Fără grabă, încet, încet, anii nu mai contează pentru nimeni, căci oricum mintea omenească nu este în stare să-i numere. Sau să-şi dea o explicaţie cât de cât logică despre asemenea fenomene, înafara unui număr minim de persoane în stare să înţeleagă tainele vieţii doar prin calcule matematice. Iar noi toţi ceilalţi nu ne facem probleme prea mari cu fenomene cosmice care se vor produce fără voia noastră peste un timp de necuprins cu gândul. Aşa dar, atât noi, cât şi urmaşii urmaşilor noştri nu vom putea asista la tragicul eveniment al destrămării Universului, motiv pentru care acest eveniment nici nu ne preocupă mai mult decât un fapt divers.
În schimb, astăzi orice om normal şi cu bun simţ este cât se poate de îngrijorat de viitorul Planetei noastre, Pământul nostru drag şi atât de frumos, fiind şi unicul „acasă” pentru orice fiinţă care s-a născut şi trăieşte aici. Toate încercările de a se găsi corpuri cereşti pentru un cămin alternativ acestui loc al nostru mi se pare absurd şi lipsit de speranţă, cel puţin pentru generaţia actuală şi cea imediat viitoare. Este adevărat că se fac cercetări şi zboruri experimentale, dar suntem încă foarte departe de descoperirea cea mare care să aducă o soluţie omenirii. Aceste tatonări în Cosmos costă o avere de neconceput; cu banii investiţi în iluzii s-ar fi putut în ultimul sfert de veac lua nişte măsuri utile pentru a opri degradarea planetei prin poluarea ei fără limite. Cândva discuţiile despre „gaura în ozon” care determină o serie de fenomene negative, ca schimbarea climei de pildă, ni se păreau oarecum fantastice, le ascultam cu un zâmbet amabil în colţul gurii. Apoi am simţit pe pielea noastră ce înseamnă schimbarea climei: înseamnă călduri insuportabile alternate cu ploi torenţiale şi grindină în miez de vară1, stricarea recoltelor, alunecări de teren care provoacă evacuarea a mii de oameni din casele lor sau chiar moartea multora, îngropaţi sub lut. Înseamnă şi incendii distrugătoare sau fenomene necunoscute până nu de mult, ca tornado pe plaiuri europene sau tzunami – revărsarea oceanelor peste locuri populate – care iarăşi lasă în urmă uriaşe pagube materiale, distrugând şi vieţi omeneşti. Cine nu a văzut încă imagini cumplit de triste cu păsări sau mii de peşti morţi, plutind pe suprafaţa apelor infectate de reziduurile industriale, sau filme documentare despre Polul Nord, unde se topesc gheţurile „veşnice”, iar sloiuri desprinse din gheţari plutesc pe apele încălzite, purtând câte un urs alb înfometat şi condamnat la moarte! Văzând asemenea imagini ne întrebăm cu disperare: „Dumnezeule, cum am fost în stare, noi oamenii, să ne-o faci cu propria mână, să ne autodistrugem luând cu noi şi toate celălalte vietăţi nevinovate care au drepturi egale ca şi noi la viaţa de pe această planetă!” De ce?!, din prostie, din răutate, din lăcomie? Sau toate trei laolaltă. De la începutul sec. al XVIII, o dată cu exploatarea masivă a cărbunelui şi mai târziu şi a petrolului, goana după acumularea de capital nu a mai putut fi oprită. Omul este destul de ager la minte pentru a înţelege rapid că aceste resurse de combustibil se pot transforma în bani mulţi. Stepfensohn a găsit întrebuinţare cărbunelui descoperind locomotiva, deci transportul rapid cu trenuri. Alţii l-au folosit pentru punerea în mişcare a motoarelor în toate soiurile de industrii. A fost înlocuit mai târziu pentru producerea energiei electrice, dar şi aceasta s-a bazat pe folosirea cărbunelui şi a petrolului. La începutul sec. al XIX petrolul transformat în benzină a dus la naşterea autoturismelor, camioanelor industriale, autobuzelor pentru transport urban şi interurban, etc. Şi iată că avem deja 200 de ani de poluare atmosferică urmată de toate daunele pe care le trage după sine. Nu mai vorbesc despre prezentul nostru îmbâcsit cu poluarea de la reziduuri radioactive, despre experienţele cu arme chimice şi gaze, care mai scapă uneori de sub control, fie din greşeală, fie intenţionat.
Desigur, am fost avertizaţi de urmările grave; există şi organizaţii pentru protejarea mediului, cunosc şi oameni care se zbat să explice unor capete pătrate că trebuie să oprească goana după bani, altfel vor muri ei înşişi ţinând mâna pe un safe burduşit cu dolari inutili pentru „dincolo”. Îl ţin minte pe domnul Al Gore, fostul vicepreşedinte al S.U.A. spunând despre această problemă că omenirea ar mai avea la dispoziţie 10 ani pentru a lua nişte măsuri serioase ca să salveze Pământul. De atunci au trecut aproape 20 de ani şi… nimic, „goana după aur”, continuă. Urmările le simţim zi de zi. Vorbim mult, nu facem nimic, sacrificăm generaţiile care vor veni. Dar cui îi pasă, din moment ce potopul va veni după noi! Sau poate a şi pornit?
——————
Heidi S. SIMON
Tel-Aviv, israel
17 ianuarie 2018
