Dupa treizeci si trei de ani, multi, putini, Dumnezeu stie, obsrvam/constatam ca societatea noastra roamaneasca este alta, ca, adica, in treizeci si trei de ani, ea s-a schimbat/modificat ori transformat, putem zice, radical si, total, acum, ca, in bine sau in rau sau si in una si in alta, iarasi, cel mai bine stie, Unul – Bunul Dumnezeu!…
Insa, intre multe altele, ar trebui sa retinem, macar, un (singur) lucru: odata dobandita libertatea, care a fost rascumparata cu jertfa si sacrificiu, altfel spus, cu pret de sange nevinovat, ea trebuie cultivata, lucrata, aparata, promovata si intretinuta, pentru a ne putea folosi si bucura, cat mai mult si cat mai multi, de rezultatele, consecintele si avantajele ei si, din pacate, aici, la acest capitol, noi suntem corigenti daca nu, chiar, repetenti!…
Da, chiar, asa: ce facem noi cu libertatea dobandita atunci, datorita celor care, cu piepturile goale, au rostit Rugaciunea Domneasca “Tatal nostru” si au strigat, cu toata puterea si convingerea ca, “vom muri si vom fi liberi!”
Auziti, ce perspectiva duhovniceasca, eshatologica, asupra vietii, mortii si, nu in ultimul rand, asupra libertatii, marturisita, atunci, de ei si, calcata, astazi, in picioare, de noi, cei care ne-am vandut si ne vindem, pentru un “blid de linte?!…”
In alta ordine de idei, pe langa apararea libertatii, unitatii si demnitatii noastre, mai avem de implinit, cel putin, inca o datorie: aceea de a-i pomeni la sfintele rugaciuni, pe eroii nostri de atunci si de, oricand si (de) oriunde!…
Sa ne rugam, pentru ei si pentru noi: ca Dumnezeu sa-i ierte, pe ei, ca au fost ucisi iar pe noi ca, i-am ucis/omorat si-i omaram, permanent, neintrerupt si neincetat, prin ignoranta, pasivitatea, lasitatea, indolenta si indiferenta noastra, dupa cum, pe Domnul si Mantuitorul nostru il rastignim, pentru a cata oara, prin (toate) faptele noastre nedemne, ticaloase si viclene, pline de necinste si ocara, de pacate, vicii si (de)patimi!…
Si, deci, sa ne rugam, Lui si lor, tuturor, pentru felul/modul nedemn in care ii urmam si ii mostenim; sa ne cerem, adica, iertare!…
De ce?
Fiindca le-am risipit mostenirea pe, un pumn de arginti, da, probabil, pe, treizeci de, arginti!…
Cinste lor, rusine noua!…
Recunostinta lor, blamare noua!…
Pretuire lor, ocara noua!…
Noua, adormitilor, anesteziatilor si ametitilor de astazi, care, daca si cand ne vom trezi, ma tem ca va fi doar pentru a concluziona ca este prea tarziu si, ca, de fapt, ne vom putea culca, definitiv, la loc!…
Si, totusi, in pofida tuturor acestora, eu consider, ca, mai este o salvare, o scapare, singura, care si unde?…
La Dumnezeu, numai El mai poate fi sansa noastra: de izbavire, eliberare, dezrobire si mantuire; asadar, nu ne mai ramane altceva decat sa alergam la, catre si, (in)spre El!…
Altminteri, zadarnica jertfa si sacrificiul lor, zadarnica vietuirea si faptuirea noastra, pe aici, in acest veac si lume, pe acest pamant!…
Altfel spus: sa nu cumva sa fie, ratacirea de pe urma, adica cea de astazi, mai rea decat cea dintai, adica cea de acum treizeci si trei de ani!…
Dumnezeule Doamne, milostiveste-te spre noi pacatosii si, ne mantuieste! Amin!…
@Stelian Gombos