„Pentru dureri neobișnuite, remedii neobișnuite.” – William Shakespeare
Durerea este definită ca „o senzație, o experiență senzitivă și emoțională neplăcută”. Nu există măsurători obiective pentru durere. Putem ști că o persoană „are o durere” doar pe baza afirmațiilor sau acțiunilor sale. Intensitatea durerii depinde de extinderea rănii – trupești sau sufletești –, dar și de experiența fiecăruia. Dacă rănile sunt foarte mari, durerea poate deveni cauzatoare de morbiditate.
Durerea este o senzație cunoscută oricărui om, fie că ea este de natură fizică, fie că este de natură psihică sau emoțională. Ea determină suferința – starea celui care suferă, căruia i s-a provocat durerea –, dar și celui care a luat cunoștință de durerea semenului său. Din suferință învățăm despre greșeli, conștientizând erorile săvârșite de către noi, sau de către cei din afara noastră.
Medicul, neuropsihiatru Sigmund Freud (1856-1939) a făcut niște afirmații cu care nu putem fi de acord, și anume, că viața este „o insulă de suferință într-un ocean de indiferență”. Nu!, fiindcă multora le pasă, suntem sensibili la suferințele celui de lângă noi, iar cei considerați cândva departe de noi, cu puține mijloacele de informare avute, ne sunt acum aproape, faptele putând fi relatate, filmate și transmise în direct prin televiziune. Nu putem fi de acord, cred, nici cu afirmațiile: „Dacă ne întrebăm despre sensul și valoarea vieții suntem bolnavi”, sau: „Scopul întregii vieți este moartea”. Nu!, nu suntem bolnavi, ci am ajuns să conștientizam o arie mai vastă a vieții, să analizăm și să descoperim valoarea ei, sensul ei – destinul pe care trebuie să-l împlinim până la moarte.
Societatea în care trăim este obligată să vegheze asupra suferințelor noastre, să ne facă viața cât mai suportabilă, cu cât mai puțină suferință fizică, psihică sau morală, întrucât o inimă rănită doare, chiar dacă continuă să pompeze sânge, o amintire oribilă ne poate urmări ca un coșmar, chiar dacă creierul continuă să funcționeze normal. Noi, românii folosim des cuvântul „jale”, în sensul de chin, durere, suferință, tristețe adâncă, mâhnire, amar, necaz. Poetul nostru Mihai Eminescu atribuia bătăii clopotelor din turlele bisericilor, sunetul de jale: „… Metalica vibrândă a clopotelor jale / Vuiește în cadență și sună întristat…”
Poate, dacă nu ar fi durerea, nu am fi conștienți de momentele de plăcere sau nu le-am prețui îndeajuns. Durerea are menirea de a ne ajuta să diferențiem ceea ce e bine pentru noi de ceea ce este rău. Așa ne este viața, cu sentimente și trăiri diferite, cu urcușuri și coborâșuri pe care doar cu sufletul le simțim, le vedem, le înțelegem. Există însă dureri atât fizice cât și psihice care nu au leac și, uneori, nu pot fi cunoscute cauzele profunde și adevărate. Fiecare om are sufletul său, structura sa sufleteasca diferită de a celorlalți, de aceea unii simt mai intens durerea, alții mai puțin. Cel mai ușor ar fi să luăm viața așa cum este ea și s-o trăim cu urcușurile și coborâșurile ei, cu iritările ei, cu bucuriile și ceea ce poate să ne mai ofere, fără a ne implica emoțional, fără a fi afectați prea tare și, mai ales, să încercăm să ne asigurăm o existență senină, luminoasă care să echilibreze lipsa unei sensibilități mai profunde sau capacitatea de abstractizare a lucrurilor și a vieții. Așa se spune, așa suntem sfătuiți. Dar, când suferințele sunt atât de mari, când ele sunt provocate de semenii noștri lipsiți de sensibilitate sau cu sensibilitatea atenuată, înlocuită de o cruzime inexplicabilă sau mai bine zis inadmisibilă la om, și cu creierul spălat, adică fără să mai poată raționa la producerea durerii celuilalt, parcă sfaturile acestea nu mai pot fi luate în seamă. Durerea este prea mare, prea extinsă, neputând fi percepută de oamenii insensibili, nu încape în inima lor, în creierul lor. Moartea unor ființe ucise cu o cruzime extraordinară, animalică nu o mai poți privi; simți cum ea a curmat firul unor vieți, imaginea ei pătrunde adânc în ființa ta și suferi alături de familiile celor uciși sau răniți. Și te întrebi: De ce a trebuit să se întâmple? La ce a folosit și cui? Care este utilitatea, rațiunea acestor gesturi? Nu poți explica logica întâmplării. Gândești că poate sufletele criminalilor au avut aspirații prea mari, iar viața și lumea le-au frânt aripile, trăirile și existența lor s-a consumat înlăuntru, în singurătate, în taină, până când a explodat. Or, fiindcă fiecare suflet cunoaște mai mult sau mai puțin, dar, oricum cunoaște în mod confuz, s-au destăinuit cui nu trebuia și au fost prost, diabolic sfătuiți să-și sacrifice viața și să ucidă cu o nemaipomenită cruzime – un fel de „neo-barbarie” cum bine o numește un jurnalist excepțional al ziarului DW – zeci și sute de oameni, în câteva clipe?
Săptămâna trecută, un franco-tunisian, conducând un camion, dirijându-l spre Promenade des Anglais din orașul Nisa, a trecut cu roțile camionului său peste zeci de oameni – copii, femei, bărbați – producând un adevărat masacru: 84 de morți și 202 răniți. După toate probabilitățile – un act inspirat, premeditat și executat, nefiind depistat anterior producerii. Din 2015 și până la data actuală a anului 2016, în Franța au fost, dacă nu greșesc, zece atentate. Dureros, extrem de dureros! La numai câteva zile după masacrul din Franța, sute de morți și mii de oameni capturați, arestați – militari, civili – în urma încercării unei lovituri de stat în Turcia, urmată de reacția virulentă de după eșuarea puciului cu răfuieli și reglări de conturi sângeroase, care vor continua. În Statele Unite au fost din nou uciși 3 polițiști și alți 3 răniți. Astăzi 19 iulie, când scriu acest articol, într-un tren din Germania, un refugiat afgan de 17 ani, presupus luptător ISIS, încercând să ucidă oameni cu un cuțit și un topor, a rănit grav 5 persoane, alte 14 fiind în stare de șoc. Toate aceste întâmplări succesive, în care s-a optat pentru rău, au provocat durere, suferință. Dar, cine își poate da seama mai bine, ce este bun și ce este rău în sufletul omului, în mintea lui, decât omul însuși? Sfântul Vasile afirma că „răul este o dispoziție în suflet opusă virtuții, este lipsa binelui; el e față de bine ceea ce este orbirea față de ochii sănătoși. El se adaugă ca stare de paralizie a sufletului…”. Cine poate judeca durerea, suferința, apetența pentru durere sau pentru suferință, sau pentru tristețe decât însăși rațiunea omului? Nu a fost folosită! Stoicul filozof grec Epictet (55- d. Hr 135) spunea la vremea sa: „…Cuminte este dar, ca singurul lucru ce stă în puterea noastră, mintea, să nu o ridicăm răzvrătită în contra Universului. Căci este mai sigur, mai demn și mai bine să-ți îndrepți cârma în direcția curentului cosmic, decât să vâslești în sens contrar – ceea ce este o nebunie și nu poate duce decât la zbucium desert urmat de durere și amărăciune”. Dar, dacă nu există această cumințenie din partea agresorilor, de ce există o atât de mare reținere, precauție în a le diagnostica gesturile? Ne tot întrebăm dacă respectivii au fost teroriști sau psihopați, „soldat ISIS” sau nu? Nu ar trebui să punem semnul egal între terorist și psihopat? Gestul la care îndeamnă fundamentalismul islamic, nu este consecința dezvoltării unei „industrii a nebuniei”? Cum altfel să înțelegem această lume în care trăim, acea parte din lume care dorește distrugerea civilizației fără să conștientizeze răul pe care îl face și consecințele lui? Mă gândesc la sintagma folosită de marchiza de Pompadour: „După mine, potopul”, sau „După noi, potopul”, spusă regelui Ludovic al XV-lea după o bătălie pierdută, moment în care se credea aberant, ca și acum, că o cometă va lovi pământul și va produce inundații ca cele ale potopului Biblic, întâmplat cu mii de ani în urmă.
Civilizația trebuie apărată nu distrusă. Să avem în vedere binele acestei lumi și să acționăm pentru acest „bine”. Filozoful german J.G. Fichte (1762-1814) susținea că scopul vieții noastre îl prescrie rațiunea, „scopul poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist”.
Filozoful și matematicianul francez René Descartes (1596-1650) avertiza: „Conștiința noastră ne arată că putem fi hotărâți și virtuoși, și cu aceste calități executăm lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune. Numai o conștiință clară poate determina adevărata odihnă interioară a sufletului, pe când ignoranța, confuzia determină neliniștea lui, deși ea poate tinde spre cunoaștere, spre limpezirea lucrurilor, spre înțelegere între părți. Dar, atunci când virtutea nu este luminată îndeajuns de intelect, hotărârea și voința de a face bine poate fi direcționată spre fapte rele…”. În aceste condiții se produce eroarea despre care se spune că este cauza mizeriei oamenilor, principiul răului produs în lume, ura, disprețul, furia fiind opuse dragostei, generozității. Sfânta Scriptură ne învață că „oamenii sunt mizerabili datorită faptului că sunt păcătoși și criminali, căzând în sclavia păcatului de a consimți la eroare”.
Lumea noastră de astăzi este agitată, descumpănită, răul este luat în brațe cu ușurință și chiar cu inconștiență, se dorește peste tot schimbare: schimbarea conducătorilor, schimbarea politicilor, schimbarea granițelor etc., și toate se fac cu sacrificii de vieți omenești, cu imense suferiți. Nu se conștientizează efectele, dezastrul, se lovește în creația lui Dumnezeu prin uciderea oamenilor, și se distruge civilizația – realizările omului din dragoste de om și natură. Unii, văzând toate acestea, de pe acum par obosiți, resemnați și sugerează că „va trebui să trăim cu terorismul!”, întrucât teroriștii pot ataca oricând și oriunde, iar, dacă schimbările vor fi negative, distructive, așa cum s-au arătat până acum a fi – atacurile producându-se în lanț de la o vreme –, vor produce în continuare o cumplită suferință.
Cine a vizitat ruinele unor foste imperii, a simțit desigur că viața oamenilor și bogățiile lor au fost trecătoare, dar și faptul că ele puteau să nu fie distruse, și au încercat, probabil, sentimentul tristeții, al regretului declinului, dispariției acelor imperii puternice și bogate. Exemplificăm Cartagina – oraș antic în nordul Africii, în limba feniciană însemnând « Noul oraș » , devenit în acele vremuri cel mai bogat oraș din lumea antică (sec. III i.e.n.) și care a avut conflicte cu grecii, romanii. În Antichitatea târzie a fost cucerită de poporul germanic al Vandalilor, în anul 439, apoi recucerită de romanii din Răsărit. Mai târziu, peste sute de ani, Cartagina creștină a fost asediată și distrusă de Arabii musulmani veniți din Egipt, neputând rezista arabilor și ajungând, în final, un morman de dărâmături, care nu mai evocau nimic din gloria de odinioară, ci erau doar pietre folosite la construcția unui oraș nou – Tunis. Mai exemplificăm Palmyra – oraș antic din deșertul sirian, distrus de trupele împăratului roman Aurelian, în anul 272, ale cărui ruine sunt astăzi lângă orașul sirian Tadmur, iar Amfiteatrul din Palmyra este locul unde se fac execuțiile opozanților Statului islamic.
Așa s-a scris istoria imperiilor din acea vreme și de mai târziu… „Tot alte vremi s-au așternut./ Din ce în ce mai rar/ Icoane șterse din trecut/ Încet și trist răsar./ În urma mea s-a-ntunecat,/ Cum nici n-aș fi trăit…/ Mai clare-s câte am visat/ Și-n cărți le-am fost citit…”, scria poetul român Alexandru Vlahuță (1858-1919). Așa se sinucid din preamărire, imperii, mari civilizații, sau sunt distruse, ucise de dileme interminabile, confuzii, invidie, răutate, bestialitate, lipsă de rațiune dar și de afecțiune, cu ignorarea legilor divine, necesare în viața oamenilor.
Astăzi, în loc să judecăm și să dăm dovadă de umanitate, de respect pentru legi, adică să ne facem datoria, strict datoria – scopul fundamental al omului în concepția filozofului german Emanuel Kant – orgoliul unor conducători care cârmuiesc mascat prin forță, încredințați că pot face tot ce vor, ei, acești conducători întorc lumea pe dos, destabilizând-o și distrugându-i frumuseți.
Da, durerile, suferințele noastre fizice și morale sunt „neobișnuite” și necesită, da, este adevărat – „remedii neobișnuite”.
Vavila Popovici, Carolina de Nord
