După cum bine ştim, cei care beneficiem de ele, pthitoii(hribele) sunt cele mai bune dintre ciupercile de pădure. Locuind aproape de zona de dealuri împădurite, uneori noi, copiii, le culegeam din pădurea Chelinţei. Dacă ar fi să respectăm adevărul din acte, mulţi şulmedehni au hălci de pădure. Chiar eu şi sora mea Valeria-Ana suntem proprietare, prin părinţii noştri. Mi se pare ciudat să mă închipui bocotană, proprietară de copaci, după cum îmi vine greu să cred că vom ajunge să numărăm fie copacii, fie cioturile rămase după… furi. Aşteptăm de ani de zile ca ai mei, alături de alţi săteni, să îşi primească pădurea înapoi, cu sau fără… copaci. Dar acţiunea de împroprietărire s-a împotmolit undeva la centru, în Baia Mare. Bătrânii noştri şi-au pierdut speranţa de a-şi vedea pădurea înapoi. Sunt convinşi că vor rămâne cu ochii în soare, aşa cum au păţit şi la desfiinţarea colectivului (C.A.P.-ului). Nu pot să nu relatez un episod prin care oamenii de factură nouă au închis cu dispreţ cercul suferinţelor părinţilor noştri, siliţi să intre cu sila în C.A.P.-uri.
Atunci când ţăranii, mai mult sau mai puţin chiaburi, au fost nevoiţi să îşi ducă marhăle (vitele), carele, şaretele, plugurile, sămânătorile şi tot ceea ce aveau de preţ în curtea noului organism comun numit C.A.P., s-a ținut evidența acestora în registre. După ce s-au desfiinţat C.A.P.-urile, cei care au rămas în viaţă, dintre cei cărora li s-a luat găzdăşagul, au crezut că cineva din noile structuri va lua acele registre şi chemând pe toţi oamenii din sat le vor împărți foștilor proprietari tot ceea ce li s-a confiscat. Aş… de unde! Cine să aibă vremea ţăranului român, pentru care legea e mai presus de orice? Dar cine credeţi că erau cei care s-au dus cu neruşinare să ia vitele din grajduri şi ceea ce mai găsea prin curtea colectivului? Exact cei care nu aveau nimic de-a face nici cu lucrul pe câmp şi nici cu averea din rejistre! Ai mei, alături de alţi oameni de bun simţ, au rămas cu buzele umflate şi cu gustul amar că în noua orânduire tot puturoşii şi obraznicii au câştig de cauză.
Dar să mă întorc la pthitoii pe care îi culegeam cu sârg din pădure, deși tot mai siguri erau cei aduşi de către ţigănci, în schimbul unor alimente. Barther-ul se făcea repede: cu pthitoi, pomniţe de pădure (frăguţe), mure… contra slănină, picioci (cartofi), lapte etc. Lelea Mărie a lui Joska era una dintre ele, prietenă cu bunica Valeria şi cu celelalte bunici de pe uliţa noastră, numită Ulicioara Dintre Biserici. În vremea copilăriei mele, pe bunicile de pe uliţa noastră le durea mereu capul şi bumbul minune pentru suferinţa lor era antinevralgicul. Noi, copiii, îl cumpăram de la Pothică (farmacie). Acum, pe mamele noastre nu le doare capul, ci au tensiune şi cardiopatie ischemică. Cum au evoluat bolile satului românesc atât de spectaculos, doar drumurile către bold (prăvălie) ne pot lămuri şi… supărările părinţilor noştri! Mă tem că azi nu primiţi de mâncare nici de post și nici de dulce, chiar dacă nu sunteţi vinovaţi de umilinţele ştiute şi neştiute la care au fost supuşi cei care au fost botezaţi între două răscoale, fie opincari, fie mămăligari, fie boi buni de tras în jug! Iar din când în când… în vreun discurs domnesc, ei erau numiți Talpa Țării.
