Motto:
„Evanghelia naturii” să pătrundă în inima fiecărui om
pentru a nu se lăsa descurajat. (E.I)
De la începutul cărții, autoarea își impune stilul de creație, puterea gândurilor fiind atât de mare, încât ea produce o scriere de o rară frumusețe și armonie. Aspirația spre tot ce este frumos, dorința de a ne revela acest frumos prin creațiile sale se văd încă din primele versuri din poemul:„Aștrii sunt mulți ca nisipul”:
„Fiecare stea luminează cu strălucirea ei
deosebită, vie, suavă, multicoloră.
Nici cleștarul, nici briliantele
nu scânteiază cu asemenea focuri.
În niciun tablou nu vei vedea
culorile în care arde cerul zi și noapte.
Orice obiecție ar părea neputincioasă
în fața unor astfel de încântări.”
Versurile apar ca rod al observațiilor atente la natura înconjurătoare, o natură frumoasă cărei îi găsește mereu, mereu alte podoabe alese care ne oferă mângâierea vieții, care ne fac să prețuim cele mai frumoase clipe. Spledoarea cerului împodobit de stele, de soare este unică în univers, imposibil de reprodus de om:
„În niciun tablou nu vei vedea
culorile în care arde cerul zi și noapte.”
Schimbările din natură pot aduce încântare inimilor noastre, aparând ca o binecuvântare:
„Bătaia vântului de răsărit am observat
că întotdeauna aduce vreme senină.
Câteodată, când se strică vremea
îl aștept ca pe o binecuvântare.”
În planul amintirii autoarei rămâne frumoasa vârstă fragedă și locul mirific al copilăriei, casa părintească scăldată de soare, ca o bucurie a vieții ce ne iluminează prin ani sufletul:
„Ca cetățean liber al universului,
în fața mea sunt deschise toate drumurile.
Printre ele, este drumul spre locul natal,
acasă, la ai mei.
Casă ce se lasă cotropită din toate părțile
de razele soarelui.”
Vârsta de aur apare cu strălucirea aurei ei încântătoare:
„Prima copilărie are trupul fraged de petală,
are gângăvitul ciudat și supărător
în nedeslușirea lui,
care nu e nici plâns, nici râs,
e și durere și bucurie și geamăt și cuvânt,
e preludiu obscur al muzicii simțirilor
viitoare.”
Cu cât dramatism surprinde manifestările din natură:
„Arșița se preschimbă în zăpușeală,
cerul se acoperă de nori negri
care întunecă câmpiile, pădurile și drumul.
Pe la ora opt seara, începu vijelia,
o vijelie crâncenă, ca cea văzută la tropice.
Întunericul făcu loc scăpărărilor orbitoare,
necontenite, fără pauze, ale fulgerelor,
cu bubuituri continue de tunet.”
Despre legătura intrisecă dintre artist și opera sa, d-na Ecaterina Irimia vorbește cu multă luciditate, căci:
„Artistul nu trebuie să-și bage propria lui persoană
în tabloul pe care-l zugrăvește,
să-l umple cu eul său.
Dar spiritul lui, fantezia, gândirea, sentimentele
trebuie să se reverse în acea operă
pentru ca aceasta să fie ca un trup însuflețit
și nu numai un contur fidel al trupului,
creația unui vrăjitor oarecare,
fără personalitate!”
Între artist și opera sa trebuie să fie o legătură „vie” care să fie percepută de receptorului unei opere de artă, lectorul unei cărți, prin retrăirea sentimentelor autorului, dar și prin puterea de sugestibilitate a acestei opere. Meditații asupra trecerii ireversibile a timpului apar și în această carte, ca în toate cele publicate de doamna pictoriță-scriitoare:
„Trece o lună, apoi mai trece una și încă una…
urmată de căldura verii, de intemperiile toamnei,
de gerurile iernii și așa mai departe.„Casa stă tot la locul ei.”
Casa este element de stabilitate prin decorul anotimpurilor, cum am subliniat și în alte comentarii, căci de la fereastra acestei case, vede un întreg univers care ia forme și culori diferite în cursul zilelor și nopților încărcate de mister, pline de farmecul naturii animate de păsări, mișcarea arborilor, a florilor, sclipirea stelelor sau coloritul extraordinar al apusului ce aduce în cuget alte meditații:
„Nu este cumva amurgul,
vremea șoaptelor pline de gingășie,
a mărturisirilor sfioase,
a strângerilor de mâini și …
câte și mai câte?
Dar nădejdile pline de bucurii,
așteptările înfiorate, tăinuite
în vălul amurgului?
Câte pregătiri nu se săvârșesc,
în preajma înserării!
O, cât de mult îmi place amurgul,
mai ales când gândul îmi zboară
spre trecut!
Unde ești vreme fericită?
Te vei mai întoarce oare vreodată?
Și când?”
Universul casnic apare și aici ca și în alte poeme din volumele anterioare:
„Pe terasă, unde soarele era o mângâiere fugară
și umbra își așternea nuanțele ei suprapuse,
tăcerea era plină de vorbe ușoare
ce se pregăteau să zboare,
moi ca trecerea scamelor de fulgi.”
Toată această frumusețe surprinsă de autoare în versurile fără rimă este făcută să facă mai profund sentimentul de iubire:
„Când ea răspunde cu aceeași dragoste,
el privește viața ca pe o grădină înflorită.
Iubirea lui pentru ea e ca ultima parcelă
de falnici copaci dintr-o pădure,
sau un strat de flori strălucitoare,
crescute la marginea grădinii.
Fără aceasta, viața i se părea o câmpie pustie,
înțelenită, fără verdeață, fără flori.”
Dar viața nu este mereu un dulce paradis și adesea este întunecată de suferință, de multă tristețe, iar autoarea ne dă iar sfaturi înțelepte:
„Oricare ar fi pricina unei dureri,
dacă omul suferă, înseamnă că e nefericit.
Fie că suferă din cauza nervilor lui zdruncinați,
fie din imaginație, sau în urma unei pierderi mari, e totuna.
Pentru măsurarea nenorocirii nu există un etalon.
Trebuie să judeci o năpastă în funcție de
omul asupra căruia a căzut și nu în funcție
de ceilalți, în general: trebuie să te pui în situația lui,
să-i păstrezi caracterul și relațiile.”
De aceea autoarea pune mare accent pe cei ce oferă învățătură altora, când se crează o legătură sufletească:
„printr-o legătură vie, pune în ea „suflet”,
prin cuvântul viu, prin intermediul unui om viu.”
Dragostea de alte ființe, dar mai ales dragostea de natură este axa dominantă a acestei cărți:
„Oriunde s-ar îndrepta privirea omului,
ea se izbește de culoarea verde a vegetației
tânără și fragedă a zilelor în continuă
creștere, din prea frumoasa lună mai.”
……………………………………………………..
„Verdele vegetației inundă natura
în toată măreția de pe cuprinsul ei,
făcându-ne și pe noi oamenii să simțim
că suntem cu adevărat vii.”
Nevoia de trăire intensă a emoției provocată de frumusețea naturii ni se transmite și nouă, citind aceste versuri și pătrundem cu pioșenie în acest univers vegetal:
„Buchetele de narcise albe și gingașe,
buchetele de calendule galbene, gingașe și ele,
își pleacă capetele pe lujerele înalte și groase,
de un verde intens, cu mireasmă îmbătătoare.”
Și scrierea continuă, adăugând o altă cugetare în vesuri albe:
„Fața liniștită a naturii, aproape încremenită,
în măreția ei, ne oferă tot ce are ea mai frumos”
………………………………………………………………..
Soarele apune, dar lumina zilei nu ne părăsește.
În aer se simte parfumul florilor de salcâm,
flori care după ploaia de ieri au mai crescut,
împodobind coroana salcâmului ca pentru
zi de sărbătoare.”
Și câtă bucurie emană din versurile ce descriu triumful primăverii:
„Este vremea înfloririi stânjeneilor,
culori diferite: albastru-indigou, alb-argintiu,
galben alături de carmin, poartă petalele
acestor flori mândre.
Coloritul lor atât de vioi și strălucitor
înfrumusețează spațiul grădinilor.”
Descriind universul citadin, poeta își exprimă dragostea față de acesta, realizând una din cele mai frumoase descrieri ale Râmnicului Sărat:
„Orașul strălucește sub razele soarelui,
ziua nu are sfârșit.
Într-o zi frumoasă de vară,
când primăvara n-a plecat de tot
și când seninul cerului și puritatea aerului
te fac fericit și știi că ești,
dar nu știi de ce,
când crezi că viața e o lumină
din care nu pierim niciodată,
plec la plimbare, cu inima parcă afânată
de sentimente amestecate, de milă,
de înțelegere și îngăduință.”
„Din urmă mă prinde amurgul,
un amurg scurt de sfârșit de april,
în care, printre copacii întunecați,
cu ramurile răsfirate
păducelul înălbit se-nălța
ca niște maici în rugăciune.
Pe cer se ridicase luceafărul.
În răcoarea serii, ființa se învăluia
de noi sentimente.”
„Soarele inunda aleea principală
cu lumina lui bogată de iulie.
Tei ale căror crengi înflorite,
cu ciorchini aurii, se întindeau
până la mâinile trecătorilor
și le lăsau, nevrut, între degete,
îmbătătorul talisman a două steluțe
sau a unei crenguțe poleite.”
Este o stare de fericire, acea fericire pe care o dau lucrurile simple și în aceste versuri în care „floarea de mușcată” pare „pată de culoare însuflețită/se lasă privită strecurând în sufletul omului/un strop de bucurie și lumină.” Dragostea scriitoarei pentru salcâmi transpare și în acest volum:
„Departe de tot și de toate
pe perioada înfloririi lui,
am să stau sub coroana imensă a salcâmului.
De parfumul florilor de salcâm
ființa să-mi fie cuprinsă.
Capul dat pe spate,
privirea îndreptată spre puzderia de flori albe,
atârnătoare ca niște ciorchini lăptoși
descoperă puzderia de albine.”
Autoare a scris această carte în perioada de severe restricții, când trăiam într-o „Libertate destrămată” (este și titlul cărții scriitoarei Paulina Georgescu, sugerat de mine) când ne murea sufletul de tristețe și spaimă. Parcă de aceea apar sub lumini atât de frumoase toate aspectele naturii surprinse în creația doamnei Irimia, când:
„toți simțim însă și asta ne face egali,
că singurul lucru care ne poate face
fericiți este contopirea cu ora miraculoasă
a tinereții.”
Ne contopim cu această frumusețe unică, miraculoasă ce ne aduce pace și liniște în suflet.
Alte titluri apar ca niște sentințe morale:
„Suntem obligați întotdeauna să optăm pentru ceva.”
„Fii stăpân pe tine însuți și vei stăpâni lumea!”
Volumul acesta apare ca o carte de învățătură pentru noi și trebuie să luăm aminte la tot ce ne transmite scriioarea prin versurile sale:
„Fii stăpân pe tine însuți și vei stăpâni lumea,
nu atât că vei stăpâni neapărat întreaga lume,
ci lumea ta proprie, în care trăiești și din care
va trebui să-ți smulgi fericirea, prietenul devotat și persoana iubită.
Dacă ți-ai cucerit maximum de posibilități
de a face ce vrei, cu alte cuvinte, de a nu avea dorinți pe care să nu le poți împlini,
poți să-ți spui că ești mai liber decât un tiran
care are în mână toată puterea fizică,
dar doarme cu coșmaruri să nu fie asasinat.”
Scrisă în pandemie, cartea ne apare ca o mare de înțelepciune în care scriitoare ne învață să iubim viața cu mai multă intensitate, sfat care trebuie să-l urmăm:
„Viața e lumina soarelui,
frumusețea pământului.”
Da, trebuie să iubim și să prețuim viața, mai ales că persoane detracate, spiritele rele distrug adesea existența oamenilor.
„Numele acestui om pe care noi, europenii,
ca să putem trăi cu totul liberi,
ar trebui să-l uităm, este Adolf Hitler.”
O altă reflecție asupra destinului uman apare încă din titlul poemului, titlul fiind și primul vers:
„O ființă umană suportă presiunea întregului univers.
Omul e făcut să domine universul
și îl și domină,
chiar dacă fizic este pentru moment
complicat pentru el să părăsească planeta
pe care s-a născut.”
Perspectiva unei lumi dominate de roboți apre tragică în versurile:
„Omenirea își va dubla și tripla longevitatea
nu numai grație gerontologiei ci și datorită
creierilor electronici care vor rezolva problemele
cu care oamenii își pierd astăzi
cea mai mare parte a vieții.”
Motorul progresului ce crează o lume în permanentă transformare, cu tot tragismul ei apare în poemul:
„Știința există pentru că există necunoscutul.
Paradoxul constă tocmai în faptul
că pe măsură ce se mărește sfera cunoscutului,
sporește și numărul problemelor
pe care le are de rezolvat știința.
Aici e de fapt și motorul progresului.”
Elogiul vieții trăită încandescent, la cea mai mare tensiune a sufletului, ca o acumulare de frumusețea și splendoare apare în contrast cu ura față de moarte:
„Viața! Poem frumos cântă ființa spre strălucirea ei.
Îl cântă cu făptura ei,
cu lumina mereu schimbătoare a ochilor,
cu legănarea trupului,
cu scânteierea râsului,
cu lacrimile calde,
cu mlădierea glasului,
cu sufletul lacom de toate și la toate simțitor,
cu cugetul flămând și mereu călător.
Mă uimește bogăția asta minunată
a pulsului existențial.”
Deși există forțe distructive care dau „măsura răului” într-o lume în care nu sunt respectate legile, pământul mereu se regenerează și oferă frumusețe și bogăție:
„Cu ramura încărcată de rodul prea bogat,
care se îndoaie și se rupe
și culcată jos pare încă vie,
cu verdele ei fraged,
cu fructele de aur, de ceară sau de sânge
mai vie chiar decât crengile sterpe,
care totuși trăiesc,
pe când ea e moartă fiindcă i s-au rupt
legăturile cu sucul pământului,
așa își poartă unii grădinile în suflet.
Când povara frumuseților ce adăpostesc în el
e prea grea,
sufletul se frânge sub povară.”
Etapele vieții omului sunt surprinse de scriitoare de la dulcea copilărie, la bătrânețe:
„Ce putere de expresie în jocul copiilor!
Lor nu le aplicăm măsura comună.
Un copil e ca un nebun …
Se oprește și face cu mâinile gesturi în aer…
se strâmbă unor vedenii,
apoi râde singur cu hohot,
și fuge cu părul în vânt,
cu fața înflăcărată.
Îl oprești …
îți rămâne haina în mână,
el nu stă, nu aude, nu înțelege,
e aiurit.
Ar vrea și nu poate să-și oprească avântul,
e ceva în el inconștient
care aleargă către viață.”
Căutarea a tot ce este etern apare ca un lait-motiv și în această creație:
„Privisem prea mult în soare,
înaintea ochilor aveam sclipiri roșii.
Ce zi frumoasă se sfârșea!
Alta mai frumoasă nu poate să fie!
De ce totdeauna „mâine”?
De ce să mai aștepți alta?
Viața!… Ce har! Ce enormitate!
Te sfârșești sub simțirea frumosului.
Nu pot concepe neeternitatea.
Ce zi frumoasă! Cea din urmă?”
„Am privit cerul,
toate drumurile, toate lumile lui
erau însemnate acolo etern,
și am înțeles ce puțin ni se întâmplă nouă
și ce puțin însemnăm.”
Imaginilor vizuale li se asociază senzațiile olfactive, ca un trimf al vieții asupra morții:
„Ce dulce parfum au trandafirii albi,
un parfum de regrete și de amintiri.
Am întins mâna și încet am risipit
petalele albe ale unuia.
M-am uitat împrejur,
căci sunt gesturi care nu cer martori.
Apoi am plâns, nevrut,
ca un izvor care-și dezleagă apele.”
Dragostea de natură este atât de puternică, fiind latura dominantă a pesonalității autoarei, care transfigurată, ni se confesează:
„Glasul neobosit al gândului tace,
pe când codrul vorbește.
Aici, el e stăpân sălbatec,
puterea lui mă înfrânge.
Îl ascult.
Prinsă de scorbura copacului,
cu lanțuri nevăzute,
mă simt ca și mușchiul
ce a crescut pe trunchi,
sau ca iedera fragedă încolăcită
în jurul lui.
Un suflet nou îmi crește,
asemeni florilor de pădure,
un suflet primitiv ca al plantelor.
Pădurea!”
Ideea poetică este reluată în poemul următor în care nu apare doar exaltarea, ci și durerea morții inerente:
„Binecuvântată și sfântă pădure!
Cu piciorul gol, atingând covorul adânc
de frunziș putregăit,
să simtă de-a dreptul scurgându-se în el
lutul umed, fiorul dragostei de pământ.
Trupul meu, viu și bogat, toată ființa mea
și tot sufletul meu risipit în trup,
va fi și el odată pământ!
Ce greu ne aducem aminte de asta!”
Dar toată truda vieții trebuie uitată, ca să ne eliberăm de poverile adunate prin ani:
„Viața e un suiș … te urci anevoie,
și vezi înainte culmile, și sunt departe,
și mersul ți-e împovărat.
Ai adunat de la început, zi cu zi, ceas cu ceas,
din răsuflarea vieții, din praful drumului,
din chinurile sufletului, din noroiul potecilor,
povara ce porți pe umeri … de griji,
de speranțe, greșeli și dorințe,
și iată acum, sub greutatea ei,
ești învins și înfrânt.
Aruncă povara în prăpastie!
Uită om! Uită!”
Sunt versuri care adună în ele ceea ce criticii numesc „sinestezie colorată”, cumulând senzații vizuale, auditive, olfactive:
„O lumină mare învăluia fereastra
și mi-am dat seama că ceea ce mă trezise
era brusca apariție a lunii
care inunda aproape brutal întreg înconjurul.
Am avut pentru întâia oară
senzația că lumina are sunet.”
Contopirea om-natură este mai pregnantă ca în alte cărți:
„Să te joci cu fluturele,
păstrând de pe aripa lui
o ceață de polen,
să te pleci peste izvorul
care te cheamă,
să sorbi din el,
lăsând pe o undă rostogolitoare
pecetluirea gurii tale calde;
să dezmierzi fără durere,
culegând scurta gustare a plăcerii;
să prinzi cu farmecul glumeț
al fanteziei un fulg din zbor
de pe aripa amorului.
A lua, e rostul cel mai cuminte
al vieții.
– Poate.”
Poeta ne surprinde când exclamă:
„Ce ușor e să fii fericit!
Cine a născocit durerea?
Ce neînțelegere crudă a lipsit omenirea
de minunata desfătare fără umbră?
Ce puțin lucru e mintea,
ce palidă e cugetarea,
ce mici sunt minunile oamenilor,
ce slabe puterile!”
Autoarea a scris cartea „Bucuria de a trăi” și în acest volum bucuriile vieții transpar și în alte versuri:
„Frumosul cântec al râsului,
când îl aud așa de rar
cântându-mi în gâtlej,
tremurându-și uimitoarea armonie
pe buzele mele,
mă opresc singură în loc,
mai fericită ca atunci când
în frasin cântă privighetoarea!”
Aceste pagini concepute de scriitoarea-pictoriță Ecaterina Irimia ne poartă într-un univers mirific în care „podoaba naturii” este cu adevărat „mângâieirea vieții”, o bucurie care trebuie trăită din plin, nu doar în planul artistic al receptării creației, ci și în realitate, multe poeme fiind lecții de viață trăită la cote maxime de încântare și fericire, cartea având un final optimist:
„Să zicem că viața ar fi într-adevăr un pustiu,
ce-i cu asta?
Mai sunt popasuri și oaze și izvoare răcoroase:
să ne bucurăm de ele măcar astăzi.
Știm că mâine vom fi siliți să pornim la drum
și să călătorim încotro ne poartă destinul.”
Scriitoare transpune în versuri foarte multă energie ce ne face mai optimiști:
„Merită să ieși în umezeala de-afară,
să cauți urmele furtunii,
să descoperi schimbările apărute în peisaj,
să-ți pleci creștetul sub glonțul melodios
al ciocârliei.
Merită să te furișezi în acest răsărit
străveziu și să absorbi prin toți porii
respirația fragedă, senzuală a câmpiei.
Întinderile de necuprins,
fie și numai bănuite peste clinii ogoarelor,
primesc revărsarea mea de bucurie.
Ochiul soarelui ivit la orizont
lua cunoștință de ceea ce se petrecuse
în lipsa lui: stropii adunați pe foi,
pe păienjenișuri îi distilau lumina,
i-o răsfrângeau în minuscule curcubee,
parcă încercau să-l înduplece,
să-i reducă puterea.”
Această multiplicare a luminii în „minunscule curcubee” este esența unei existențe plenare în universul mirific evocat de scriitoare cu atăta dragoste, o dragoste ce ni se trasmite și nouă prin vraja versurilor. Cartea aceasta ne îmbogățește spiritual și mă bucur mult că mi s-a oferit, să o fac și altora cunoscută, să le fie ca o oglindă a sufletului îndrăgostit de tot ce este frumos.
———————–
Ecaterina CHIFU
Râmnicu Sărat
Noiembrie 2022
