Iubirea, ca sentiment înălțător și atotcuprinzător („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”), se află la originea vieții devenind diriguitorul fiecărui om în tot ceea ce face și se manifestă în cele mai diverse ipostaze și nuanțe, de la dragostea reciprocă dintre părinți și urmașii lor, la dragostea erotică iscată de ghidușul Amor între doi tineri, de la dragostea pentru Dumnezeu și Fiul său, la cea pentru locurile natale și, implicit, pentru patria între granițele căreia trăiești fie că ești geniu, fie un simplu om, și, nu în ultimul rând, la dragostea pentru prieteni și pentru semenii noștri. Ca să nu mai vorbim despre dragostea, devenită pasiune, pentru învățătură, pentru muncă, pentru creație artistică fie ea literară, fie plastică.
Această din urmă ipostază constituie temelia activității complexe a poetului, prozatorului, publicistului, pictorului GHEORGHE A. STROIA, cel care are un adevărat cult pentru tot ce înseamnă literatură și artă, al căror promotor fervent este de aproape un deceniu în calitate de exeget literar și de artă, editor, fondator de reviste, autor a peste 50 de volume publicate de-a lungul anilor, creațiile sale literare și plastice, ca rod al harului artistic dăruit de Dumnezeu, evidențiindu-se printr-o spiritualitate aflată la cele mai înalte cote de manifestare a cucerniciei.
Într-un comentariu despre volumul anterior de versuri („Restul la 30 de arginți”, 2018), menționam faptul că Dumnezeu este cel căruia îi închină „un adevărat imn de proslăvire”, este „cel către care își îndreaptă gândul în zorii dimineții”, este cel care „înseamnă Lumina, Calea, Viața” și către care își îndreaptă ruga de a-i dărui o „fărâmă/din raiul tău cu heruvimi și sfinți”.
De această dată, noul volum, „Rai cu fluturi” (Editura Armonii culturale, 2020), aflat sub semnul dragostei în toate ipostazele ei, poetul acordă atenție deosebită lui Dumnezeu, rugându-l ca, prin grația și prin bunătatea Sa, să-i îmbrățișeze cu dragoste pe toți cei care formează universul lui existențial („Ai grijă, Doamne, de ai noștri frați,/de mame, de bunici și de copii”) și să le arate celor „rămași de Tine agățați”, ca întotdeauna, „Calea,/Credința, Dragostea, Curajul”, toate sub semnul Adevărului credinței („De tine agățați…”).
Pornind de la titlul volumului, se știe că în mitologia greco-romană există credința că fluturii sunt sufletele care au părăsit trupurile celor trecuți în neființă, iar, în mitologia persană, fluturii de noapte sunt simbolul nu numai al sufletelor care speră să acceadă în lumea divină, ci și al iubirii pentru Divinitatea pe care nu o pot găsi decât în Rai, devenind, astfel, îngerii lui Dumnezeu. Fluturii-îngeri devin mesagerii Cuvântului lui Dumnezeu, care aduc oamenilor mântuirea, acest lucru fiind o posibilă interpretare a semnificației titlului cărții și evidențiind faptul că autorul, fără a fi un poet religios prin excelență, este unul care cultivă, fără ostentație, dar cu convingere, valorile morale creștine promovate de învățăturile divine.
Volumul este structurat în trei cicluri, titlurile acestora cuprinzând denumirea insectelor, metafore ale îngerilor care ne conduc pe calea virtuții și a credinței în Dumnezeu („Rai cu fluturi”, „Pictați-vă, fluturi”, „Să nu uitați, fluturi!”), toate poemele componente având ca temă dragostea.
Revenind la învățătura apostolului Pavel din „Epistola către Corintieni, 13:4”, trebuie să remarcăm că ipostaza esențială a sentimentului de dragoste este cea legată de convingerea în existența lui Dumnezeu care, în viziunea poetului, capătă chipul naturii ce ne înconjoară „în culorile câmpului,/în petalele florilor,/în ramuri de verde,/în coroane de păpădii/[…]/în arome de cetini,/în zboruri de paseri,/[…]/în luciul de rouă”, adică în tot ce firea are mai delicat, mai atrăgător, mai semnificativ, devenind, astfel, „Vitraliul/ce-mi colorează viața,/în picuri de frumos/și de lumină”, prin Vitraliu înțelegând imaginea sfântă a ceea ce ne aduce fericire, frumusețe și lumină în viață („Vitraliu”).
Evlavia poetului se îndreaptă cu aceeași admirație și încredere și către Iisus Hristos, „Fiul Preaiubit” al lui Dumnezeu, al cărui „Duh cel Preasfânt,/plutind chiar peste El,/s-a arătat întregii lumi/în chip de Porumbel”, anunțând că „pe pământ veni-va/Mântuitor Iisusul”, împărțind tuturor pacea, lumina, înțelegerea și credința. Alături de El se află Preasfântul Ioan Botezătorul, invocat pentru a aduce tuturor „Pace și Lumină” în vecii-vecilor („Te roagă, Preasfânt Botezător!…”). Arhanghelului Gavriil i se adresează rugămintea de a se îngriji „de suferinzi,/de părinții/și frații noștri,/de bunicii dragi,/de copiii noștri” cărora numai el le poate asigura căldura familială și „răbdarea/iubirii tale/față de lume” („Vestitorul”), iar Maica Domnului este rugată să aibă sub ocrotirea sa pe toți credincioșii, fie ei bătrâni, tineri sau copii, „pe cei/ce păstrează azi/ordinea/[…]/pe cei care ne conduc,/pe cei ce se roagă/[…]/pe cei ce ajută,/pe cei ce cântă,/slăvind numele tău” („Nu ne lăsa, Maică!…”). În cucernicia sa, un asemenea creator cu suflet mare pentru tot ce înseamnă sacru își îndreaptă sentimentul sincer și firesc de dragoste către patria sa, pe care o iubește admirând din suflet minunățiile naturii cu „câmpul/plin de floare,/ce-și sărută macii/[…]/pe miriștea plină/de iarbă stelară”, mai ales natura din mediul rural, frumusețe egalată doar în tradiția populară reprezentată de „mirese înveșmântate/în ii, țesute/cu raze de soare”, căci „pe capetele lor,/rotunde cum luna,/florile câmpului devin/mai frumoase,/aromele lor îmbată/flăcăii cu vinul dorului” („Veșnicia”), țară în a cărei glie își dorm somnul de veci miile de martiri care s-au jertfit în numele ei, poetul patriot simțind că îi aparține întrutotul și astfel se confundă cu ea când „mi-am înmuiat/rădăcinile /în martirica glie”, versurile sale, „lacrimi de înger”, fiind un elogiu adus acelora care nu și-au precupețit viețile luptând pentru libertatea ei („N-am rod!?”).
Atașamentul, înțelegerea, respectul, toate pornind de la sentimentul de dragoste nețărmurită pentru toți cei aparținând familiei poetului, sunt trăsături morale indeniabile ale fiului, fratelui, soțului și tatălui care este Gheorghe A. Stroia. Sentimentele filiale, fraterne, erotice și paterne au fost dintotdeauna și au rămas la fel de puternice, evocarea lor fiind făcută fie cu tristețea și durerea pierderii celor trecuți în neființă, cum sunt mama, tată, surorile, fie cu fericirea de a trăi alături de soția iubită și iubitoare și de cei doi fii crescuți în spiritul muncii și al credinței în Dumnezeu.
Indiferent „câți ani și/câte zile-veacuri/vor trece peste/noi – fragile vreascuri”, nimeni nu-l va reține pe fiul iubitor să-și exprime durerea pierderii celor doi părinți „cu lacrimi fără nimb”, trecerea în neființă a celor doi aflându-se numai în puterea Domnului, singurul care „cunoaște al vieții tainic Har”, fiindcă „asta-I e menirea”. În inima caldă a fiului „în veci/ va rămâne IUBIREA” pentru cei care i-au dat viață și l-au crescut depășind greutățile pe care le presupune o familie cu mulți copii („Cât dor?…”). Aceeași durere îi provoacă și evocarea surorilor, cea dintâi fiind o „floare /secerată-n vânt”, pentru a cărei pierdere și „în cer norii/se frământ/[…]/aud ploile/plângând” și „floarea verii/lăcrimând”, împărtășind suferința fratelui, împăcat doar de gândul că trecerea timpului i-a adus mântuirea știindu-le drept îngerii care „se văd/zburând” („Floarea verii…”). Amintirea ochilor luminoși ai altei surori în care se oglindea Lumina credinței, „un licăr strălucind din zări”, și „în care se găsesc strămoșii,/veniți pe stelele cărări” exprimă aceeași dragoste fraternă atunci când „în suflet paște-o pace-adâncă,/un murmur sfânt e cerul mare” („Iarba verde de acasă”).
Astăzi, poetul se află sub imperiul dragostei pentru cei ce alcătuiesc căminul propriu, familia, în inima sa trăind iubirea pasională pentru cea care îi stă alături și cu care împarte bucuriile și supărările inerente vieții, precum și cea paternă, pentru fiii lor, un sentiment care îi aduce fericire, liniște sufletească statornicie. Impresionant este portretul femeii care i-a devenit soție în urmă cu mai mult de două decenii, realizat printr-un șir de metafore și comparații subînțelese cu elementele fascinante ale naturii. Astfel, la început, fiind „visul meu de zi și de noapte”, în ciuda trecerii timpului, soția a rămas „cerul meu blând/[…]/primăvara mea dulce,/vara mea strălucitoare,/toamna mea de aur,/iarna mea cu povești”, fiecare anotimp cu minunățiile sale amintindu-i frumusețea femeii menite concurând cu „floarea mea albastră,/pădurea mea de argint,/clipa mea de smarald”, momentul împlinirii sentimentului reciproc fiind atunci când „ne uneam inimile și sufletele/într-un singur dor/care ne-a împlinit/ca Oameni!” („Da, de o mie de ori…!”), portret completat cu alte trăsături văzând-o „cu ochi de ape/și trup de astru/alb ceresc”, evidențiind astfel caracterul sacru al iubirii. Soțul, la fel de îndrăgostit ca întotdeauna, îi repetă și după atâția ani că „nu știu de-ți strig/a mia oară,/dar știu să-ți spun/că TE IUBESC!” („Iubita mea…”), mulțumind, cu evlavie, lui Dumnezeu că i-a dăruit sufletul-pereche: „Îți mulțumesc,/ Doamne,/că mi-ai dat/mâini,/să mă agăț/de Lumina Ta,/ca de o toartă/de lut stelar!…” („Culori…”).
Împlinirea cuplului a însemnat venirea pe lume a celor doi fii, față de care dragostea paternă nu are margini, primului copil „cu ochii de cer” și „cu suflet de aur”, copil „cu dorințe și vise”, dorindu-i „să-ți fie zilele și nopțile/senine precum ochii tăi albaștri,/peste care să se audă doar/râsetele pline de bucuria trăirii,/peste care să treacă în zbor/doar liniștea și pacea” („Ai apărut…”). Venirea pe lumea a celui de al doilea fiu a împlinit căminul, iar dragostea paternă se răsfrânge cu aceeași căldură și sinceritate și asupra acestuia, din toate „corzile inimii”, din „sunetele/și acordurile minții”, din întreg sufletul, dorindu-i să se bucure de „căldura și dragostea/rostul și firea”, ca demn urmaș al moștenirii familiale („Acolo ți-e locul!…”).
Deși poemele se încadrează în estetica neomodernistă prin metaforele subtile utilizând sensurile conotative ale cuvintelor și potențând ambiguitatea limbajului, inclusiv prin prozodie, dar, în același timp, prin sensibilitate, prin trăirile afective profunde, prin sentimentele exprimate în mod deschis, poetul rămâne un neoromantic, cultivând, cu deosebire, dragostea în toate ipostazele ei, el însuși văzându-se „un pom/cu flori”, deci unul roditor, mai precis un „piersic columnar”. În mitologie, piersicul este un simbol al primăverii, deci al anotimpului înnoirii, al fecundității, din al cărui lemn se făceau „condeiele” folosite pentru prezicerea viitorului, iar florile simbolizează puritatea. De aceea, prin sensibilitate, prin emoțiile transmise, prin etalarea trăirilor afective, volumul „Rai cu fluturi” exprimă puritatea sentimentului dragostei trăit de un poet care se înscrie, pe bună dreptate, pe columna literaturii și artei (ca autor și al inspiratelor lucrări plastice reproduse în carte), așa cum piersicul și fructele sale sunt simboluri ale nemuririi. Conștient de rostul său ca poet, își asigură cititorii că le este aproape („amintiți-vă/că nu sunteți singuri,/suntem alături de voi toți”), dăruindu-le, din adâncul inimii „culorile mele,/cu drag, cu iubirea/rădăcinilor mele,/înfipte/în sufletul tău/bogat și bun” și exprimându-și încrederea că poeziile sale vor ajunge la inima, la sufletul și la înțelegerea lor, fiindcă ele vin din „aromele cerurilor,/aromele vânturilor/aromele apelor” („Sunt un pom…”).
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
