Cel mai dureros lucru pentru un emigrant, indiferent de unde vine şi care este ţara sa adoptivă, este să se simtă respectat, iubit şi apreciat de străini, mai tare decât a fost sau va fi vreodată în ţara lui.
Productivitatea muncii în România este slabă, printre cele mai slabe din Europa. Creşterea economică se datorează în mare măsură valutei pe care au adus-o în ţară românii din străinătate, afacerilor pe care le-au dezvoltat în România, cu bani făcuţi în Vest şi multinaţionalilor care au venit în România şi vor mai sta atâta timp cât salariile sunt mai mici ca-n Vest, după care se vor muta mai spre China.
În Occident, am cunoscut români ambiţioşi, valoroşi, care îşi doresc mult de la viaţă şi au avut curajul să-şi depăşească condiţia, să o ia de la început, în altă parte. Leul s-a apreciat, în principal, datorită valutei care a intrat în ţară, an de an, după 1990, de la aceşti „căpşunari” şi constructori pe care mulţi dintre cei rămaşi în ţară îi desconsideră. Am auzit adeseori că cei care pleacă din România sunt doar rataţii, leneşii, cei care n-au reuşit să realizeze nimic în ţară. Fals!
În SUA am cunoscut români remarcabili, care au venit aici tocmai pentru că sunt speciali şi alţii, străinii, au nevoie de cunoştinţele, talentul şi inteligenţa lor. Am cunoscut oameni care au avut cariere strălucite în România şi totuşi au renunţat şi au plecat… Cei mai mulţi pentru că n-au mai suportat sistemul corupt, ignoranţa, snobismul, pupincurismul (servilismul), pilele, relaţiile, proştii care ocupă funcţii importante. Am cunoscut români absolvenţi de Harvard, Princeton şi UCLA, dar şi mai mulţi, infinit mai mulţi, absolvenţi de universităţi româneşti, care lucrează aici pentru că acasă n-au loc de alţii.
Cei care au plecat din ţară sunt tineri, majoritatea. Au dat examene la facultăţi în ultimii ani de comunism, când erau 15 sau 20 pe un loc, ca să constate, după 5 ani de studii, că diploma pe care au obţinut-o nu valorează mai nimic în România. S-au reprofilat, apoi, au urmat o a doua facultate, în alt domeniu, un master, MBA sau un doctorat, alte zeci de cursuri şi specializări ca să devină „interesanţi” pe piaţa muncii. Au fost nevoiţi să lucreze pe bani puţini, în cu totul alte domenii decât pregătirea de bază, sau sub pregătirea şi sub posibilităţile lor.
Sunt tineri din generaţia care n-a mai primit o locuinţă de serviciu, un apartament cu chirie de la stat, când s-au căsătorit. Sunt oameni care n-au mai apucat să cumpere „cutia de chibrituri” construită de Ceauşescu pe post de casă, după 1990, pe bani de nimic şi, ca atare, n-au, acum, proprietăţi imobiliare de sute de mii de euro. Majoritatea n-au putut să plătească la bancă rate de minim 300 Euro/lună pentru un credit ipotecar şi nici n-au aşteptat să le moară părinţii ca să primească o moştenire pe care să o dea avans la prima locuinţă.
Sunt şomerii de acasă, disponibilizaţii, cărora nişte directori imbecili, transformaţi peste noapte în manageri după Revoluţia din 1989, le-au râs în nas. Marii moguli, care au falimentat întreprinderi profitabile cu ajutorul firmelor căpuşă înfiinţate tot de ei şi înregistrate pe numele unor „mătuşi Tamara”, nu le-au dat şansa specialiştilor români să dovedească ce ştiu, să-şi profeseze meseria, să câştige bani în ţara lor, i-au dat deoparte ca pe o măsea stricată.
V-aţi întrebat vreodată de ce au plecat sau de ce n-au reuşit în ţară? Oamenii care şi-au luat traista în băţ de nevoie (nu de plăcere) folosesc emigrarea ca formă de protest. Au plecat pentru că ţara lor nu le-a dat nicio şansă. Au plecat pentru că au avut idei şi proiecte pe care idioţii din funcţiile înalte le-au ignorat şi nu le-au înţeles. Acolo unde sunt ei acum, în lumea largă, aceşti oameni au rămas români, vorbesc româneşte şi n-au uitat de unde au plecat; de-aceea se întorc cel puţin o dată pe an, în vizită, acasă. De aceea se gândesc la ai lor, trimit bani, pachete şi fotografii şi dovedesc că le pasă!
Cine sunt emigranţii? Sunt cercetătorii ştiinţifici cărora li s-au tăiat fondurile şi li s-au închis institutele de cercetări, sunt inginerii, profesorii şi doctorii pe care i-a pregătit învăţământul românesc, dar de care România n-are nevoie! Sunt disponibilizaţii de ieri, oamenii pe care ţara lor n-a dat doi bani. Ce vină au ei? Că au murit pe străzi în iarna lui ’89, cerând libertate şi democraţie? Sau poate că sunt vinovaţi că nu s-au născut în altă ţară…
Mă umflă râsul când citesc în presa românească despre criza de personal calificat de pe piaţa muncii din România. Bine că v-aţi trezit! Este rezultatul acestui protest. În sfârşit, se vede! Să vedem dacă vine cineva înapoi pentru că li s-au promis 25.000 Euro pentru repatriere. Mi se pare o gogoaşă electorală şi o prostie şi îmi certifică faptul că autorităţile române încă nu înţeleg de ce au plecat românii din ţară.
Cei care au plecat de acolo ca nişte neica-nimeni, sunt trataţi printre străini ca OAMENI, primesc aprecieri, respect şi consideraţie. Astea, în timp ce la noi încă se mai practică pe scară largă egoisme gen: „să moară capra vecinului!” Aceste lucruri nu se pot cumpăra cu bani, domnilor politicieni. Puteţi să oferiţi câţi bani vreţi emigranţilor români, nu se vor întoarce. Poate câţiva lacomi vor „pune botul”, dar majoritatea aşteaptă de la patria mamă cu totul altceva.
Cel mai dureros lucru pentru un emigrant, indiferent de unde vine şi care este ţara sa adoptivă, este să se simtă respectat, iubit şi apreciat de străini, mai tare decât a fost sau va fi vreodată în ţara lui. Aceste valori nu se pot cumpăra cu bani.
Respect protestul mut al românilor care s-au autoexilat ca să poată trăi o viaţă frumoasă, aşa cum au visat-o. Admir românii care au reuşit departe de casă şi, deopotrivă, pe cei care au rămas acasă şi mai au puterea să suporte viaţa de român şi sistemul neocomunist de acasă.
