DENIE DE PAŞTI
La Ipoteşti pe dealuri ard focuri în văpaie,
Cu ochiul cel lăuntric le văd în vâlvătaie:
Cum în trecut ciobanii, cu secole în urmă,
Se încălzeau, de strajă, pe lângă foc şi turmă
Şi povesteau minunea Învierii sfinte,
Ciocnind pe culmi stacane, cu inima fierbinte.
La fel făceau şi dacii cei vechi pe lângă focuri,
Rostind bătrâne graiuri, din fluier doinind jocuri.
Când năvăleau avarii, cumanii sau tătarii,
Vesteau aceste focuri prăpădul cel mai mare;
Acum vestesc sosirea recunoaşterii noastre
De naţiile lumii din zările albastre.
Trag clopotele toate şi toaca le îngână,
E noaptea de-nviere la naţia română.
Dar pentru asta fiii acestui neam de genii
Ar fi-nţelept să-nveţe a-şi preţui oştenii
De genul Eminescu, un Iorga sau Enescu,
Nu pe cei de bani gata de gen Protopopescu,
Căci satul este oaza din care se ridică
Valorile eterne ce bine vor să zică.
Şi-n dangăte de clopot, pe ritm de toacă vie,
Rafalele se-nalţă în imn de bucurie…
Profeţii strigă-ntruna: Hristos revine iară,
Sculaţi-vă, popoare, din moartea cea amară,
Priviţi spre cer, românii cu cei de alte naţii,
De-acolo unde sunteţi, prindeţi-vă ca fraţii
De mâini şi-ntindeţi hora cea de Iisus dorită
De veacuri şi milenii; e voia lui gândită
Din veci, nu-i altă cale şi Eminescu vine
Să întărească spusa profeţilor mai bine.
Toţi cei iubiţi ai noştri vor învia în slavă,
Iubirea străluci-va fără pic de zăbavă.
Dar pân-atunci să-ntindem această horă mare
Spre-acele locuri foarte îndepărtate-n care
Sunt fraţi de-ai noştri-n plânset şi în suspin, sărmanii,
În grea însingurare şi supăraţi cu anii;
Aşa s-a stins Luceafărul, colo, în depărtare…
Abia lucind vederii noastre nesimţitoare.
Iată Mirele vine şi miezul nopţii bate
La Ipoteşti, mai dulce ca-n orice altă parte,
Pentru c-aici e locul de unde-a ieşit geniul;
Copilăria-i sfântă, de ne-nţeles, şi felul
De-a fi, dând la o parte condiţia umană,
Căci n-a luat a vremii mentalitate-n seamă;
De-aceea, ni se pare o-ntruchipare rară
Creând o lume nouă, edenică, bizară;
Ne fascinează totul: gângănii, păsări, broaşte;
E-o vrajă fără margini pe care o cunoaşte
Doar el venit ca magul bătrân, grăbit, pe lume
Să schimbe-n bucurie tot ce ne-ar putea spune,
Transfigurând în spaţiu suprareal, mirific,
Şi universul nostru pe-atuncea mioritic.
Români de peste ocean, Australia, Canada,
Bătrâna Europă, voi toţi din diaspora,
Vă cheamă fiii ţării, străbunii, munţii, cerul,
Sarmizegetusa dacă, codrul, câmpul şi misterul,
Martirii din Dobrogea, episcopii de Tomis,
Sighetul şi Jilava, cu cei vechi de Halmiris,
Aiudul cu titanul de la Rarău – Sandu Tudor,
Poet gândirist, mistic, al Rugului Aprins mentor,
Frumosul Maramureş, Bucovina, Ipoteştii,
Lancrămul şi cu Hobiţa, Humuleştii şi Mirceştii,
Veronica, Răşinarii şi pădurea de argint,
Pupăza din tei, cetatea şi-al Crăciunului colind,
Cum şi noaptea minunată cu Hristos a Înviat
Când, nebuni de bucurie, cu drag ne-am îmbrăţişat;
Iară Moş Crăciun de-acasă este făr-asemănare…
Tot sărac rămas bătrânul şi cu sacul în spinare.
Jertfa eroilor tineri din Făgăraş, Apusenii,
Din Banat până-n Moldova şi ţăranii dârzi vrâncenii
Luptătorii-Arnăuţoiu, Ogoranu şi Motrescu
În dinţi ducându-şi viaţa cu gândul la Eminescu,
Chiar scriind unele versuri sfâşietor de duioase…
Martirii greco-catolici, suflete mărinimoase,
Luând munţii-n piept din sate şi-nfrăţindu-se cu moartea,
Nu s-au mai uitat la viaţă, scopul le-a fost libertatea.
Dar să nu uităm nici Şcoala care-i zice Ardeleană,
Ai cărei fii, trecând munţii, ne-au fost prieteni de seamă,
Şi nemuritorii geţi, carpii cum şi Cogaionul…
Cugetaţi la toate-acestea când veniţi cu avionul.
Vă cheamă şi vă leagă acest pământ fierbinte,
Cu-atâtea comori scumpe şi-atâtea lucruri sfinte,
Încât nici Eminescu, cu geniul lui teribil,
Nu bănuia, pe-atuncea, c-ar fi, totuşi, posibil
Ca ţara lui de glorii şi ţara lui de dor
Să aibă şi ea parte de-aşa un viitor.
Mai ales că-n scurtă vreme, după el, între războaie
A-nflorit cultura noastră, de felul ei cam greoaie,
Surprinzător de rapidă, cum n-a mai fost niciodată.
Apoi ciuma comunistă ne-a fost soarta blestemată.
Numai că tot noi românii zişi poeţi moderni-gargară
Ne-am apucat de-o ispravă şi batjocură murdară:
S-atentăm chiar la memoria inefabilului Eminescu
Cu multă neruşinare… eroi de-ai lui satanescu…
Pretinzându-se-a fi genii, dau judecăţi de valoare,
Afirmând şi prin redacţii: Dacia, Convorbiri Literare,
C-ar fi depăşit poetul cel mereu inegalabil…
Bravooo! Inepţii, nu glumă, cum a fost la Turnu’ Babel…
Au mai visat, vreodată, copiii noştri, oare,
Că pot şi ei ajunge fără îngrijorare
La cele mai înalte-universităţi din lume
Dotaţi numai cu minte şi maniere bune?
Ne-am pomenit în NATO şi-n hora Uniunii
Cu multă nonşalanţă, dar cam greu pentru unii;
Să fii lăsat a merge oriunde vrei prin lume:
Hai-hui, cu rost, la muncă să-ţi faci un modest nume?
Cioran, Blaga cu Nobel şi Mangeron la NASA…
Români, nu e o glumă, suntem chemaţi la masa
Celor mai brave naţii printre civilizaţii
Fără-a ne crede, însă, mai grozavi decât alţii.
Credinţa să ne fie profundă, luminată,
Nu bâjbâind icoane sau moaşte – idolatră!
Din inimă, deci vie, nicicum ritualistă.
Nu vă uitaţi la popii care-o vor formalistă
Căci ei sunt orbi şi orbii nu pot să ne conducă
Acolo unde Domnul, în cer, vrea să ne ducă.
De mult trebuia, dară, să-nlăturăm magia
Şi noi, din lucruri, gesturi, să avem bucuria
De sus, căci duh e Tatăl, prin gând şi prin cuvântul
Rostit cu-acea putere ce-o are jurământul.
Nu imitaţi pe alţii făcând ce nu e bine!
Snobismul fără noimă nu este pentru tine
Cum nu poate fi artă muzica zgomotoasă
Şi libertatea nu e decât viaţă frumoasă.
