Puţini ştiu că poetul Mihai Eminescu era un sportiv pasionat. Pe lângă literatură şi jurnalism, Eminescu excela la fotbal şi înot. Totodată, era pasionat de gimnastică, dar şi de excursiile pe vârf de munte.
De-a lungul timpului s-au transmis o mulţime de stereotipuri legate de omul Mihai Eminescu. S-a perpetuat imaginea unui geniu pustiu, însingurat, veşnic îndrăgostit, melancolic, bolnăvicios, alienat şi cu un fizic şubrezit de boli şi patimi. Relatările contemporanilor poetului, prezintă însă un alt fel de Eminescu: jovial, petrecăreţ, pasional, respectuos, cu voce de aur, patriot, muncitor, bun prieten, frumos. Dincolo de aceste calităţi dintre rândurile lăsate de contemporani sau critici se desprinde o ipostază inedită a poetului, despre care există puţine referinţe şi anume aceea de sportiv. Atât Stefanelli, colegul şi prietenul poetului, Ştefan Cacovean, dar şi criticul George Călinescu îl prezintă pe Mihai Eminescu ca pe un sportiv pasionat de fotbal şi înot, gimnastică şi ridicat greutăţi.
Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Eminescu se leagă de jocul cu balonul rotund. Cunoscuţii poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea. Fotbalul l-ar fi deprins de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenţei când era elev la Cernăuţi. ”Strângea uneori pe băieţi şi bătea chiar mingea cu ei”, spunea George Călinescu despre Aron Pumnul.
Straşnicele înfruntări fotbalistice la care lua parte şi Eminescu se desfăşurau, cum spunea colegul său Teodor Stefanelli, pe ”toloaca” Cernăuţiului. Aici se înfruntau echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale ”studenţilor” gimnazişti.
”Inaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adesea în orele libere mingea. Şi Eminescu era adesea printre noi şi juca cu noi mingea”, scria Stefanelli în ”Amintiri despre Eminescu”.
Totodată, meciurile de fotbal se lăsau cu bătăi în toată regula, la care participau toţi pasionaţii de bătut mingea, printre care şi Eminescu. ”Din strada Cuciur-Mare, în dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloacă (Pulvertum), unde ”studenţii”, ucenicii şi calfele de meseriaşi îşi făcuseră loc pentru bătut mingea. Între studenţi şi calfe se iscă în curând un război crâncen pentru exclusivitatea folosirii locului, război în lege, la care cei mici luau parte în chip de furnizori de armament. Sub streaşina casei unde locuia colegul Stefanelli, peste drum de toloacă, băieţii de şcoală făcuseră un depozit de beţe şi nuiele cu care alimentau pe studenţi pe dată ce începeau ostilităţile. Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul dintre cei mai zeloşi purtători de muniţii, şi n-a lipsit mult, odată, ca să fie bătut măr de «duşmani»“, scria Călinescu.
Sportul la care se spune cu siguranţă că Eminescu excela era înotul. Poetul era un foarte bun înotător, capabil chiar de mişcări acrobatice şi trucuri în apă. Şi-a făcut ucenicia de înotător scăldându-se în bălţile cu stuf de la Ipoteşti, încă din fragedă copilărie. A continuat să înoate şi la Cernăuţi unde, spune Călinescu, şi-a făcut o formă fizică de invidiat, iazul de la Loeşti fiind una dintre bălţile în care înota poetul.
”Balta mare din pădurea de la Ipoteşti şi Prutul de la Cernăuţi făcuseră din Mihai un bun înotător, cu voluptăţi tritonice”, preciza Călinescu. Calităţile sale i-au impresionat până şi pe ardelenii din Blaj, reamarcând-ul pe Eminescu ca pe un băiat voinic , cu fizic armonios şi un înotător redutabil. ” Făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea”, preciza şi Ştefan Cacovean în lucrea sa ”Eminescu la Blaj”, apărută în 1904.
Există, de asemenea, mărturii care ne prezintă un Eminescu precoupat de forma sa fizică – un tânăr care făcea regulat gimnastică şi ridica greutăţi. Despre el se spunea că avea un fizic plăcut şi că era un tânăr voinic. ”Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» ( n.r. gantere, greutăţi)”, preciza maica Epraxia Diaconescu, o călugăriţă care-l cunoscuse în adolescenţă pe Eminescu în peregrinările sale pe laa Mănăstirea Văratec, unde Eminescu a fost văzut făcând gimnastică. ”El era de-o statură mijlocie, frumos, cu plete mari şi răvăşite, aşa cum îi era şi sufletul lui tînăr şi dornic de viaţă”, îşi continua maica mărturisirea.
Totodată, însăşi Eminescu mărturisea, în ”Fragmentarium”, că ”pentru bărbaţi exerciţiul gimnastic arată personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseţii”. Forma fizică şi-o menţinea, după cum spune şi Călinescu, cu lungi drumeţii, de zeci de kilometri, atât prin ţinuturile natale, cât şi pe crestele montane, traversând la pas Carpaţii către Blaj.
Preocupările fizice ale lui Eminescu ar fi fost însă curmate de programul prea încărcat de la ziarul ”Timpul” şi mai apoi de cumplita boală care s-a instalat după 1882.
(sursa:orașul meu Botoșani, foto:cultural.bzi.ro)
